Masivul Păpușa (III)

Am urcat, am urcat bine în prima zi de traseu. De la Casa Rim din Lerești am mers cu mașina până la cabana Voina, am lăsat mașina în parcare și am apucat-o în sus, mai întâi pe drum forestier și apoi am făcut stânga, pe costișă, pe traseu adevărat. Pădure de conifere, urcușul destul de greu, de pieptiș. Ne mai opream din când în când dar foarte scurt, așa, de-o gură de apă: dacă te oprești din efort e aproape la fel de rău ca atunci când te supralicitezi de la bun început și urci într-un ritm prea susținut pentru puterile tale (te epuizezi repede și creierul începe să dea comenzi aiurea, de tipul „Am obosit” sau „Hai repede la bere”). Cred că nu ne-a luat mai mult de două ore să ieșim din pădure în golul alpin, dar s-ar putea să mint: de multe ori, amintirile propriilor succese sunt umflate până la jenibil – încerc să evit această capcană, mă străduiesc, dar nu garantez!

Golul alpin de sub Păpușa e neobișnuit de abrupt. Am mers încet, fără pauze însă, până am ajuns la izvorul de creastă pe care îl știam din vara lui 2000. Între timp mai apăruseră niște „îmbunătățiri”: debitul izvorului scăzuse, dar fusese amenajat un bazinaș cu țeavă, așa că acum era mult mai ușor să-ți umpli bidonul decât atunci. Plus troițele care sunt mai nou peste tot, în orice munte: „Această sf cruce pentru pomenire este ridicată de Mihai Lufu” scria pe una, iar pe cealaltă nu mai știu ce scria. Ploaia stătea să vină, până pe Păpușa mai aveam de mers o oră țeapănă. Ce era să facem? Am coborât spre refugiul Găinațu, sperând să-l mai găsim în picioare după atâția ani, deși nu speram prea mult.

România ne-a făcut bucata: nu numai că Găinațu era acolo, dar e acum complet refăcut, utilat, cu priciuri curate, cu o masă, două scaune, sobă, câteva provizii elementare, neperisabile, cu ușă bună, zdravănă, care se închide bine cu un zăvor simplu (la cele mai multe refugii, ușa este o problemă majoră: fie nu se închide, fie nu se mai deschide). Au fost câteva picături, dar ploaia părea să mai ezite, așa că n-am zăbovit ci am coborât în continuare spre liziera pădurii, grăbiți dar atenți (la coborâre se întâmplă cele mai multe belele). RL, tovarășul meu de drum, era ciudat de tăcut. Mi-a explicat: „Aici am futut eu, în ’91, nu știi tu. Atunci era foarte murdar, era o jale. Dar nu-mi păsa, că eram tânăr. Acum e curat degeaba”.

***

Urcam spre vârf, spre Păpușa; RL și cu mine, ăștia eram. O gașcă mică, dar compactă; mică, dar unită; mică, dar haioasă! Mai exact, individul trăncănea fără încetare, în timp ce eu mă câcâiam să-mi reglez ritmul respirației, că m-am îngrășat fără măsură de când m-am mutat în Belgia. Fac o paranteză: acronimul „RL” vine de la Reputatul Leneș (ceea ce amicul chiar este), dar poate fi citit și ca poreclă: Rele. Pentru că omul este băiat bun, dar bun numai la rele. Am închis paranteza!

Treceam pe lângă cabana Cuca, dar nu ne-am oprit, că n-avem treabă acolo. Eu eram în față: „Ai făcut poză?”, îl întreb peste umăr. „Făcut, făcut, nu te fute pe tine grija aia”, îmi răspunde miezul, în stil neaoș (am cam uitat românismele pure și dure, trebuie să vin mai des prin țară). Îl întrerup din trăncăneală și-i spun, așa pe scurt, că dorm prost și am coșmaruri de când nu mă mai duc la sală, așa că să aibă grijă cu nervii mei, să nu-i întindă prea tare că plesnesc, și nu e bine. Maniacul a înțeles complet aiurea ce-i spusesem și s-a lansat într-un fel de amintiri de tinerețe – dacă am priceput eu bine, că bălmăjea, sărea de la una la alta etc – de pe vremea când suferea EL de coșmaruri („Alea sunt coșmaruri, mă, ce ai tu? Un căcat ai! Să vezi ce coșmaruri aveam EU, băbăiatule”), și cum s-a nimerit odată să doarmă chiar la Cuca, într-o seară când l-a prins vremea rea la coborâre, pe înnoptate. Cum, necum, s-a nimerit că nu exista picătură de băutură în toată cabana (WTF?!), așa că nenorocitul de Rele n-a avut de ales, s-a dus la culcare pe trezie; era convins fie că nu va putea să adoarmă (pe vremea aia nu putea să adoarmă treaz, dar nici beat mort, el zice trebuia să fie „între și între”), fie că va adormi și va avea obișnuitele coșmaruri. Ceea ce s-a și întâmplat. A adormit și-a intrat în visele lui nenorocite. Numai că de data aceea, a reușit să se trezească printr-un efort de voință, fix în mijlocul acțiunii, spunându-și: „Ăsta e un vis”. A mers, iar de atunci a scăpat de ele; ori de câte ori îl mai apuca vreunul, se trezea încă de la început și ulterior putea readormi. Eu, isteț. În timp ce-l batgiocuream pe guraliv, am băgat la cap metoda și am început s-o aplic, odată reîntors aici în Belgia. Merge ca unsă!

p.s. poza asta nu e aia. Mă mințise: n-a făcut niciuna. Am găsit la alt amic.