Masivul Păpușa (I)

Despre cum n-am dormit eu la Ursulețul s-ar putea scrie o nuvelă, un volum de proză scurtă sau măcar un scenariu de film, dar voi fi scurt: de prost. Dacă aveam creier în cap cât o muscă de hoit, nu mă încredeam în promisiunile unui român din București; așa, însă, nu m-am ales decât c-o nenorocită de învățătură de minte. Cine-o face ca mine, ca mine să pățească; anul trecut, prin noiembrie, discutam cu nevasta: nu și nu, că în august 2021 eu mă duc pe munte orice-ar fi. Ea, cu bun simț: păi, cu pandemia ce facem? Eu de colo: las’ că trece! N-am mers chiar pe „filiera Trump” („O răceală mică”), dar nici departe nu eram: dorul de munte mă orbea, îmi întuneca judecata și așa fragilă. Belgia e o țară bună, n-am nimic de zis, doar că n-are munte; mie nu-mi ajung Ardenii nici pe-o măsea, îmi trebuie ceva serios! Așa că nevasta, înțeleaptă, a cedat: mi-a luat bilet de avion pentru august 2021 și a zis un scurt „Dumnezeu cu mila”. Na beleaua, că așa a și fost! Am mulți prieteni munțomani în țară, dar l-am ales pe cel mai leneș. Motivele sunt clare: n-am chef (nu mai am, mai exact), de hărnicei d-ăia care să tragă de mine în faptul dimineții, „Hai scoală, hai pe traseu, hai să ieșim în gol alpin până la 10:01 precis”; nu, domnule! Vreau să dorm și eu ca omul, să încalț bocancii abia după un ceai fierbinte și-un mic dejun legumit, că milităria mi-a ajuns, mi-a ieșit pe nas! Ergo: l-am sunat pe RL (Reputatul Leneș) și am stabilit cu el planul de bătaie, adică masivul Păpușa și traseele pe care urma să le facem. Omul a fost la înălțimea propriei sale legende și a propus să luăm cazare la Ursulețul, care este cabana (mă rog, pensiunea) cea mai sus plasată pe Valea Bătrânei (e chiar la confluența pârâurilor Cuca și Bătrâna), ceea ce ne-ar fi permis să economisim timp. Adică să plecăm pe traseu mai târziu decât am fi plecat având cazare la cabana Voina, de pildă (punctul clasic de plecare pentru masivele Iezer și Păpușa). Planul era perfect, era magistral. N-a funcționat. RL a făcut el o „rezervare” la Ursulețul, adică a vorbit la telefon cu cineva al cărui nume nu l-a reținut, iar ăla i-a zis că „Bine, bine” și nu i-a cerut avans. Am parcat mașina în fața intrării și ne-am dus să ne cazăm: oha, rezervare. Când ieșeam, în pensiune intra o trupă de adolescente splendide, cu două însoțitoare cam de vârsta noastră: „Suntem instructoarele de la tabăra de dansuri! Păcat că plouă și că nu prea avem băieți”.

***

Am povestit deja cum am rămas fără cazarea de la pensiunea Ursulețul și cum ne-am întors cu cozile între picioare la Voina, acolo unde se termină asfaltul (între Voina și Ursulețul e drum forestier, a cărui stare proastă chiar ne-a uimit la început). Ce era să facem? Am lăsat mașina în parcarea din fața cabanei și am intrat ca să întrebăm de cazare. Cum am întrebat noi, așa ne-a întrebat înapoi și fata de la recepție: „Aveți rezervare?”. Noi, din colț în colț: păi, să vedeți... în mod normal am fi avut, dar, cum ni s-a întâmplat o chestie... ceva neprevăzut, vă dați seama... până la urmă, ce mai calea-valea... n-avem! Fata a zis că, după câte știe ea, nu există nicio cameră liberă, dar dacă venim peste câteva „minuțele” vom putea vorbi cu șefu’ care deocamdată doarme, că e obosit frânt pentru că azi-noapte „a avut grup”. Amicul ăsta și cu mine, doi golani bătrâni, numai la pornache ne gândim, dar ne-am abținut, deși puhoiul de glume porcine era acolo, amândurora ne veniseră aceleași blestemății pe limbă. Ce era să facem? Am ieșit la o plimbare, nutrind marile speranțe. Că șefu’ își va face somnul de frumusețe, că se va trezi bine-dispus și ne va da o cameră. Voina e o cabană mare, chiar mare.

Am luat-o în sus pe firul apei, pe Râul Târgului (care e pentru Câmpulung ce este Sena pentru Paris, dacă-mi e permisă comparația și iată că-mi e), iar la confluența Bătrânei cu Cuca am luat-o la dreapta, pe Valea Cucăi. N-am apucat să dăm prea mult din picioare că ni s-au înfundat bocancii în noroi, într-un noroi fals, pe care îl cunoaștem prea bine... noroi ca ăsta nu era pe vremea noastră. Noroi de șantier, de „amenajare”. Așa se cheamă când un râu de munte e capturat în băgat într-o țeavă: la suprafață rămâne un fir slăban de apă, care uneori vara seacă de tot, iar la marile ploi de primăvară se face torent, iar râul adevărat curge în subteran, prin țeava ceea care îl scoate departe, în vale, după ce-l trece printr-o microhidrocentrală „ecologică”. Evident, toată viața acvativă a fostului râu își pierde habitatul, adică moare. Așa o fi ecologia de secol XXI, ce să zic. Pe vremea mea era altfel.

Muncitorii erau în pauza de masă. Au terminat-o în timp ce noi ne plimbam și au repornit utilajele: zgomot ca-n iad, nu se mai înțelegea om cu persoană. Ne-am întors la Voina, ne-am descălțat la intrare (bocancii!), am întrebat de șef, iar fata ne-a răspuns: „Nu-i aici, îmi pare rău, dar mi-a zis mie ce să zic: n-avem!”.