Masivul Păpușa (II)

Adevărul este că pensiunea NU este în masivul Păpușa, ci în Lerești, în partea dinspre Câmpulung a Lereștiului. Pentru cine nu știe, Lereștiul ăsta e unul dintre cele mai lungi sate din țară și pare clar delimitat: partea dinspre munte e zona romă a localității, iar partea din aval (dinspre oraș) e locuită de români. Eu tăceam din gură, că eram furios, dar amicul (RL – Reputatul Leneș) tot măcănea din guriță: „Băi, băiatule... ce s-a schimbat Lereștiul! Au ieșit țiganii din bordeie... ia uită-te la ei!”. Ca să vedeți cum oamenii se încurcă în cuvinte! Una voia el să spună, alta înțelegeam eu. RL a făcut armată grea în Câmpulung, la una din UM-urile de acolo; l-au încorporat în toamna lui 1989 și a băgat șmotru groaznic până la Revoluție și puțin după, da’ groaznic! „Și acum mai am coșmaruri”, zicea el și-l cred. Mi-a povestit doar câteva „faze” din stagiul lui militar și se-ncrețea carnea pe mine ascultându-l, că soldat am fost și eu, dar soldat de plastilină în comparație cu el: am servit între octombrie 1996 și aprilie 1997, mi s-a părut greu dar mâncam căcat, că ce-am făcut eu a fost un fel de all-inclusive – dacă folosesc ca termen de comparație milităria făcută de RL în ajun de Revoluție (apropo, pe vremea aia RL nu era nici reputat, nici leneș, că n-avea cum. Ofițerii lor de-acolo era câini, erau niște sadici psihopați, bucuria lor, sensul vieții lor era să-i chinuie pe teriști, pe cei de la Termen Redus, viitorii studenți. C-așa era pe vremea lui Nea Nicu: întâi armata și pe urmă facultatea. Vai de viața celor care au apucat sistemul ăla!).

Dar ce voise el să spună: la un moment dat au fost duși într-un marș forțat de la ei din cazarmă până la poligon ce se afla dincolo de Lerești, undeva între sat și lacul Râușor; cât au mărșăluit prin zona românească n-a fost cine știe ce, dar când au intrat în zona romă era ca și cum ar fi căzut de pe planetă. Cocioabele în care trăiau romii erau din cu totul alt film. Ei, soldații, băieți tineri, se uitau cu gura căscată, nu mai văzuseră așa ceva, nu puteau crede că în maghernițele alea trăiesc oameni, dar au fost nevoiți să creadă: din ele a năpădit pe coloana lor de marș o puzderie de copilași și de câini. Copiii cerșeau iar câinii lătrau, nebunie… acum, însă, Lereștiul rom arăta aproape normal. Case ceva mai sărace, dar case. Lumea, la porți. Când RL a zis „Au ieșit țiganii din bordeie”, eu la asta am crezut că se referă.

***

Mergeam cu mașina prin Lerești, de la coadă la cap, adică din amonte spre aval, căutând cazare și dând vina unul pe altul: la Ursulețul nu găsisem, la Voina nu găsisem, la Silva nu găsisem, la Cristina nu găsisem, la Montaneta nici atât, iar acum ne tot îndepărtam de „masivul Păpușa”, pe care avuseserăm noi de gând să facem trasee peste trasee. Cort n-aveam, veniserăm chitiți pe babalâceală, nici măcar rucsaci mari nu ne luaserăm, doar d-ăia mici de tură; iar hainele ni le aduseserăm în trollere! Doi moși cu trollere puse într-un portbagaj de mașină scumpă, ăștia eram. Altfel, tot cu mințile din 1993, când ne-am cunoscut: ne înjuram ca toți dracii, în hârjoana aia tipic masculină care e cam 40% din farmecul unei ieșiri cu băieții la munte (aici este, dealtfel și unul dintre motivele pentru care eu îl fac „prost” pe RL – Reputatul Leneș – de atâția ani: el susține în continuare, ca un tâmpit, că ar fi frumos să luăm cu noi și gagici. E impermeabil la orice argumentație rațională. Și căpos: de câteva ori a adus gagici în expediții. Fără excepție, inițiativele lui dobitocești s-au dovedit a fi dezastruoase).

Orice om cuminte se duce la cârciumă, că acolo bate inima satului, a oricărui sat din România (și, de fapt, din lume). A oprit RL mașina în dreptul unei babe de pe băncuța de la poartă, eu am coborât geamul și-am luat-o cu „mamaie”, iar în cele din urmă babușca a dat din ea informația esențială: cârciuma lui Nea Sterică era pe dreapta, la vreo doi kilometri mai jos. Culmea că informația s-a dovedit exactă: am oprit în fața stabilimentului și i-am salutat prietenos pe cei trei consumatori de dimineață, profesioniști parcă desprinși din Las Fierbinți. Am întrebat de Nea Sterică. Ne-au zis că nu e, dar putem vorbi cu nevastă-sa. Bună și nevastă-sa! Doamna lui Nea Sterică avea pe mână atât terasa la care beau ăștia, cât și un bar cu păcănele (plin de tineri fără treabă, care „băgau în aparate” – miercuri dimineață, cu vreo oră înainte de prânz!), plus un magazin cu de toate, ușă-n ușă cu barul. Am întrebat, delicat, de cazare. „Păi, stați la mine!”, ne-a zis ea. „Ce, la mine nu e bine?”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Păi, și Nea Sterică?”, am întrebat. „E la bancă”, ne-a explicat dumneaei, „că azi e zi de plăți. Da’ pe camere vă duc eu, că și eu am chei”. A rezultat ulterior că în spatele micului complex comercial, Nea Sterică ridicase și o pensiune dichisită, pentru d-aștia ca noi. Am luat două camere, am stat ca-n puf, seară de seară am făcut grătar. Berile au curs ca Crișurile!