Teoria Apropierii

Bă, m-am săturat! Să-tu-rat! I had enough! Mi-a ajuns până-n gât RMR – Romanul Milog Românesc (nu știu cum se cheamă în cursurile de la facultatea de profil, precis are un nume d-ăla ager, dat în mă-sa): „Viața și moartea lui Ylarion Bobeață”. Sinospis: Ylarion este băiat bun, dar n-are noroc; inimă de aur, dar toți îl fut ca pe hoții de cai; pierde la barbut, dar tot îl înșală nevasta; învață singur să citească, fiind un pui de prodigy, dar moare de gâlci, în floarea vârstei. Sfârșit. A, nu, stai: Ylarion este obligatoriu foarte sărac (1) și își irosește potențialul (?!) într-un sat uitat de Dumnezeu sau (în cazurile fericite) într-un orășel de căcat gen Făurei, Bechet sau Târgu Cărbunești. Sfârșit. A, nu, stai: urmează și un later edit pe care SMR (Scriitorul Milog Român) nu se-abține să-l păstreze pentru sine, un fel de morală: o, lume crudă, tu care zdrobești vieți etc (varianta Ioan Alexandru Brătescu-Voinești); necunoscute sunt căile, fericiți cei săraci, că a lor va fi Împărăția (varianta părintele Cleopa); iată, fără o minimă solidaridate socială, riscăm ca țesutul social să nu includă persoanele defavorizate, care în alte contexte sociale etc (varianta Ana Bazac); niciodaatăă, niciodaaaaatăăăă, să nu uităm de cei mai triști ca noi (varianta Adrian Păunescu); totul vine de la VMG, care în România este cel mai mic din UE, jos Bă-ses-cu, jos Bă-ses-cu! (varianta Adi Dohotaru); păi, dacă Ylarion bea?! (varianta Lucian Mândruță).

Credeam că sunt singurul, dar uite că s-a săturat și Bogdan Răileanu. Acțiunea romanului său are loc în Veneția; Robert și Alexei sparg acolo banii moșteniți de Robert de la tac-su; Canibalu își face vacanțele de vară în America; Ligia se fute în veceu cu Ilie, da, dar tot la Veneția; Ema este ca Rapidulețul („Suntem peste tot acasă / Porțile ni se deschid”), o nomadă planetară, care face bani din bijuterii „pe concept” (gata cu eroina-tip a literaturii române, țăranca analfabetă care încheagă apa cu numai două picioare de vacă!). Pe scurt, romanul lui Răileanu iese din găoace. 

Din punctul meu de vedere, Teoria Apropierii este mai reușită decât Dinții Ascuțiți Ai Binelui, mai întreagă, mai rotundă, mai deschisă (spre interpretări) și mai bine închisă (construiește o lume perfect coerentă și deplin atrăgătoare literar - „Vecerniile Venețiene”, să-i spunem - o lume ce n-are nevoie să fi ajutată dinafară - ca în Dinții - de politicul românesc, celălalt cal de bătaie al scriitorilor români, după sărăcie), dar nu pot s-o compar cu Tot Spațiul Dintre Gândurile Mele, pentru că pe-aceea n-am citit-o. Ergo, Buzea susține că Teoria este cel mai bun lucru scris de Răileanu până acum. Părerea lui Buzea, nu trebuie luată ca literă de Evanghelie! Am și eu o părere, ce! Nu e interzis! 

Dacă am fost surprins de ceva? Da, de mai multe suceli ale narațiunii, dar de una chiar trebuie să pomenesc: acel „he-he” al lui Alexei, din ultima parte, precum și de foarte primejdiosul „Acum nu mai uit nimic” al aceluiași. Ce vrea să spună? Unde cade accentul? Pe „acum”? Pe „nimic”? Pe „mai”? Vrea Alexei, noul Alexei, să-i spună ceva lui Robert? Și dacă nu Alexei, cine îi vorbește lui Robert Negru prin gura lui Alexei? Am zis, deja: Teoria se deschide spre alte lucruri, se deschide bine. 

Citiți și discut cu voi dup-aia, c-așa, pe neve, nu prea avem ce discuta – nu vă supărați pe mine că vă zic de la obraz. E ca la lansările de carte, când te roagă autorul să îi pui întrebări! Păi ce se te-ntreb, omule, dacă n-am citit ce-ai scris tu acolo? Ce să te-ntreb?! Ce mai faci, cum o duci? Care bate, Chuck Norris sau Bruce Lee? Pe bune, acuma! Discutăm după lectură, când pornim dialogul de la egal la egal. Hai, spor!

Personaj-forță, din punctul meu de vedere: Ligia. Răileanu vine cu tupeu, vine cu o problemă grea, veche, încă nefâsâită: destinul femeii frumoase. Vi se pare că-mi arde de glumă?! Nope. Nicidecum: femeile sunt fie urâte, fie așa și-așa, fie frumoase. Cele mai rare sunt urâtele, pentru că e necesară o combinație savantă de chip, corp, răutate și prostie pentru a rezulta o femeie cu adevărat urâtă (de obicei, astea n-au niciun fel de destin până ajung babe, dar atunci compensează cu vârf și îndesat). Femeile așa și-așa sunt corpul lumii noastre, le discut altă dată (la cartea lui Mihai Radu, „Contaminare”, ca să fiu mai exact), dar ce este cu frumoasele? Din câte știu eu, au cam trei linii de destin: prostituate sau întreținute (1), în capitalism, afaceriste nemiloase, iar în socialism activiste nemiloase (2), soții și mame (3). Aceasta din urmă este situația cu adevărat interesantă, plină de grăsime literară, pentru că viața unei frumoase (3) este trăită într-o tensiune extraordinară: ea are permanent de unde alege. Și aici apare scriitorul, această hienă, acest vampir care se tăvălește în lacrimile voastre, sorbindu-le: ce face o femeie când are de ales? Își urmează chemarea cărnii sau chemarea maternă? Sparge familia, se-aruncă-n gol? Nora? O păstrează și regretă tot restul vieții, descărcându-se pe alții și înscorpindu-se pe nesimțite? Jupâneasa Ilisafta?

Nu vă spun cum tratează Răileanu problema asta veche de când lumea, nimic altceva decât că soluția aleasă de el nu e cea previzibilă. Tot ce spun este: da! Degeaba se dă mare un scriitor dacă n-are curaj să atace marile probleme, cele perene, cele din softul speciei noastre (la softul din fabrică mă refer); și dacă le-au atacat alții, înainte - ce? Le-au rezolvat?! Există algoritm pentru femeia frumoasă? De unde. Fiecare frumoasă se izbește cu fruntea de exact aceeași chestiune, de mii de ani. Elena!

Ar mai fi de spus câte ceva despre burți. Are Teoria Apropierii burți? Are, vreo două. De ce? E, aici am eu o teorie. N-am citit-o nicăieri, e-a mea, sunt foarte mândru de ea (nu, nu e aia că burțile reprezintă un trip al scriitorului care e incapabil să le taie ulterior, că se iubește prea mult; nu!). Teoria mea sună așa: burțile dau seamă de Zeitgeist mai bine decât acțiunea. Acțiunea e povestea, burta este contextul poveștii, cadrul, culoarea de fond. După un timp, mai lung sau mai scurt, burta e tot ce rămâne dintr-o carte: păi mai găsea Schliemann Troia, fără burțile lui Homer? Păi mai savuram noi Vechiul Testament așa cum îl savurăm, fără Cartea Esterei și fără Cântarea Cântărilor, care tot burți sunt (nu-l pomenesc pe bunul Dumnezeu nici măcar o singură dată, nici una, nici alta)? Cartea lui Iov și Ecleziastul tot burți sunt și ele, măcar că numai de (și cu) Dumnezeu vorbesc, dar n-au nicio treabă cu firul epic al acțiunii - păi?! Iar când Swift a descris Laputa în câteva zeci de pagini, nătărăii lui de cititori le-au sărit, că erau curioși să afle ce mai face Gulliver, iar acum tot poporul de savanți își sparge capul tocmai cu paginile alea. Eu când zic...

Despre autor (că de carte am zis destul): stăteam cu Răileanu la niște pahare, și numa’ ce-l întreb: „Auzi, Bogdane, nu carecumva ești ceva rudă cu René? René Răileanu, alcoolistul, îl știe o lume… René Răileanu, zis «Coțofană»?”. Autorul, iritat: „Nu sunt, domnule, rubedenie cu niciun fel de Coțofană!”.

Cerșetoria: muncă, artă sau comerț?

În articolul „Romii vor respect, noi le dăm integrare pe pâine”, Cătălina Tesar pune în discuție o problemă foarte interesantă: cerșetoria este muncă? Dacă nu, atunci ce e? Artă, comerț, escrocherie? Aceasta e numai unul din punctele de interes ale articolului (sunt multe altele), dar eu mă opresc doar asupra lui și a întrebării care a declanșat o grămadă de comentarii (vă recomand insistent să le citiți, mai ales pe cele ale comentatorilor Cutare, Bogdan Perdivară și Adi Dohotaru): cum poate pretinde respect social un cerșetor? În numele a ce poate fi respectat un om care se târâie pe jos, implorându-mi mila? Nu cumva el obține bani tocmai sacrificându-și dreptul la respect?

Înainte de a continua (de fapt, n-are rost, trebuie să citiți articolul și comentariile), iată câteva citate din textul Cătălinei: „De fiecare dată când se întorcea din străinătăţuri, tanti Maria îmi povestea cum a dus-o acolo: seara plângea după cei de acasă, se frământa şi se gândea la ce or face în lipsa ei, iar ziua nu-i tăcea gura la cerşuit, şi mai ales îndura durerile de mâini şi picioare. Nu-i treabă uşoară să stai în genunchi uneori până la trei ore, nemişcat, în faţa unei biserici, cu mâna întinsă. La cei 60 şi ceva de ani ai ei, tanti Maria duce în spate toată gospodăria [...]; a început, au dus-o alţii prin ţări străine, acum merge cu ochii închişi, zice ea, la Padova, Paris, Veneţia, ştie toate drumurile, limbile le prinde repede, una moneta per mangiare; monsieur, s’il vous plait; tanta povera… [...]; pentru romii cortorari pe care îi ştiu de 10 ani de zile şi în mijlocul cărora am trăit între 2008 şi 2010, cerşitul este muncă. Când merg la cerşuit, îmi zicea odată tanti Maria, muncesc cu mâinile şi îmi consum nervii”.

Bun, deci un fapt precis. Pentru țigani, activitatea de cerșit e muncă, pur și simplu. El sau ea prestează un serviciu societății, iar societatea îl/o plătește cu bani pentru acel serviciu. Înțeleg că din punctul de vedere al personajului „tanti Maria”, nu e nicio diferență între ea sau femeia de serviciu a unui bloc, care mătură aleile și spală scările blocului. Iată un punct de vedere la care, sincer, nu m-am gândit.

Alt aspect al Weltanschauung-ului țigănesc: „[...] romii se raportează la universul înconjurător, incluzând aici populaţiile din care acesta este constituit, ca la „natură”, din care iau, selectiv, obiecte şi practici pe care le supun unui proces de domesticire sau culturalizare. Astfel, populaţii pe care noi le clasificăm ca fiind marginalizate îşi creează un univers de reprezentări în care ei apar ca fiind centrul lumii. Nu fac asta datorită unui soi de falsă conştiinţă care ar nega evidenţa marginalizării sociale, de care de altfel sunt perfect conştienţi. O simt pe pielea lor [...], numai că în logica lucrurilor şi a valorilor la care ei se raportează, astfel de evenimente pe care noi le numim „discriminatorii”, nu afectează sistemul intern de referinţă la care se raportează un rom pentru a fi considerat ca atare de semenii lui. Pentru cortorari de exemplu, acesta înseamnă performarea în viaţa de zi cu zi a unor practici care sunt menite să ducă la perpetuarea, într-un mod semnificativ, a ciclurilor generaţionale. [...] Sunt gesturi şi practici care rămân invizibile pentru outsideri şi care datorită invizibilităţii şi impenetrabilităţii lor au, ca sa zic aşa, forţă regenerativă pentru romi. Îi fac pe cei pe care noi îi considerăm „marginali” să se simtă a fi punctul de referinţă al lumii”.

Am citat, desigur, din articolul Cătălinei. Mă rezum la două idei: eu, românul (sau ungurul, sau francezul, sau polonezul) sunt pentru țigan o parte a naturii, din care el, prin firea lui de vânător-culegător, se poate servi după bunul plac. Adică portofelul meu sau mașina mea sunt recoltele lui legitime! Așa cum eu culeg două-trei dude dintr-un copac din parc și le ronțăi cu plăcere, la fel are și el dreptul, în propria lui reprezentare despre lume (Weltanschauung) să-mi fure proprietatea sau, de ce nu, să-mi violeze nevasta (în fond, și aia-i „natură”, nu?). Interesant! A doua idee: pentru țiganul de la marginea societății (a oricărei societăți), el și tribul lui sunt centrul lumii, restul e decor de teatru, un fel de butaforie fară nicio importanță, niște muțunache de gadjo („albi”) care se agită și ei aiurea, în lumea lor golită de sens. Golită de sens, dar plină de bunuri materiale („natura” în viziune țigănească!) numai bune de cules. Din ce în ce mai interesant!

Cred că articolul reușește performanța de a demonstra cu vârf și îndesat exact opusul a ceea ce și-a propus, anume că romii merită respect din partea gadjo-ilor (chiar dacă ei nu trebuie să ofere în schimb același respect; din articol nu se înțelege de ce). Dar să revin la întrebarea din titlu: ce e cerșetoria?

Unu: e muncă. Da, dacă e de luat în seamă numai efortul fizic, atunci e muncă. Admit că nu-i deloc ușor să zaci răstignit pe trotuar, ore în șir, îngăimând aceeași litanie monotonă. Eu, unul, n-aș fi în stare. Fizic. Psihic, nu discut.

Doi: e artă (performance). La fel ca un cântăreț, actor sau acrobat, și cerșetorul pune în scenă un spectacol menit să convingă publicul. Dacă spectacolul nu este reușit, atunci cerșetorul este eliminat de pe piață de concurență, de ceilalți cerșetori, care sunt mai convingători și primesc mai mulți bani. Admit argumentul, dar nu pot să nu-l duc până la ultimele lui consecințe: un copil schilodit de părinți și trimis la cerșit este un performer mai bun decât o babă care zice „una moneta per mangiare”, ca tanti Maria. Concluzia e că, în spiritul legilor pieței libere, copiii trebuie schilodiți, mutilați, orbiți etc, pentru a fi cât mai buni performeri (în a stârni mila). Mi-e teamă că aici se oprește imaginația mea în a discuta natura cerșetoriei; nu vreau să merg mai departe.

Trei: e comerț. Eu, cerșetorul, îți ofer spre vânzare (ție, client) o imagine teribilă a decăderii umane, iar tu mă plătești pentru că eu ți-am oferit un termen de comparație („Uite, așa ai fi putut fi și tu, dar nu ești, norocosule!”). Admit. Din moment ce această meserie, cerșetoria, există din cele mai vechi timpuri istorice (alături de meseriile de prostituată, preot sau cămătar), înseamnă că societatea umană are nevoie de ea. Poate că eu n-am nevoie de cerșetori, așa cum n-am nevoie de prostituate, preoți sau cămătari, dar au alții. Deci, prin natura ei, societatea omenească „secretă” cerșetori. Nu am nimic de obiectat. Cu condiția ca asta să fie alegerea liberă a unei persoane. Și iar ajung la copiii, schilodiți sau nu, trimiși de părinți la cerșit.

Cred că ei sunt singurii demni de respect. Așa cum un porc, o găină sau un sclav sunt demni de respect, de un anumit fel de respect: sunt ceea ce sunt, nu au avut șansa de a alege. Ar fi ca și cum ai disprețui o urzică pentru că te urzică: ce, a fost alegerea ei?

Pe de altă parte, chiar și dacă „respecți” o urzică sau un mărăcine, tot n-o să-i consideri vreodată egali cu tine. Atunci, pe cerșetori de ce i-ai considera?