Credeam că sunt singurul, dar uite că s-a săturat și Bogdan Răileanu. Acțiunea romanului său are loc în Veneția; Robert și Alexei sparg acolo banii moșteniți de Robert de la tac-su; Canibalu își face vacanțele de vară în America; Ligia se fute în veceu cu Ilie, da, dar tot la Veneția; Ema este ca Rapidulețul („Suntem peste tot acasă / Porțile ni se deschid”), o nomadă planetară, care face bani din bijuterii „pe concept” (gata cu eroina-tip a literaturii române, țăranca analfabetă care încheagă apa cu numai două picioare de vacă!). Pe scurt, romanul lui Răileanu iese din găoace.
Din punctul meu de vedere, Teoria Apropierii este mai reușită decât Dinții Ascuțiți Ai Binelui, mai întreagă, mai rotundă, mai deschisă (spre interpretări) și mai bine închisă (construiește o lume perfect coerentă și deplin atrăgătoare literar - „Vecerniile Venețiene”, să-i spunem - o lume ce n-are nevoie să fi ajutată dinafară - ca în Dinții - de politicul românesc, celălalt cal de bătaie al scriitorilor români, după sărăcie), dar nu pot s-o compar cu Tot Spațiul Dintre Gândurile Mele, pentru că pe-aceea n-am citit-o. Ergo, Buzea susține că Teoria este cel mai bun lucru scris de Răileanu până acum. Părerea lui Buzea, nu trebuie luată ca literă de Evanghelie! Am și eu o părere, ce! Nu e interzis!
Dacă am fost surprins de ceva? Da, de mai multe suceli ale narațiunii, dar de una chiar trebuie să pomenesc: acel „he-he” al lui Alexei, din ultima parte, precum și de foarte primejdiosul „Acum nu mai uit nimic” al aceluiași. Ce vrea să spună? Unde cade accentul? Pe „acum”? Pe „nimic”? Pe „mai”? Vrea Alexei, noul Alexei, să-i spună ceva lui Robert? Și dacă nu Alexei, cine îi vorbește lui Robert Negru prin gura lui Alexei? Am zis, deja: Teoria se deschide spre alte lucruri, se deschide bine.
Citiți și discut cu voi dup-aia, c-așa, pe neve, nu prea avem ce discuta – nu vă supărați pe mine că vă zic de la obraz. E ca la lansările de carte, când te roagă autorul să îi pui întrebări! Păi ce se te-ntreb, omule, dacă n-am citit ce-ai scris tu acolo? Ce să te-ntreb?! Ce mai faci, cum o duci? Care bate, Chuck Norris sau Bruce Lee? Pe bune, acuma! Discutăm după lectură, când pornim dialogul de la egal la egal. Hai, spor!
Personaj-forță, din punctul meu de vedere: Ligia. Răileanu vine cu tupeu, vine cu o problemă grea, veche, încă nefâsâită: destinul femeii frumoase. Vi se pare că-mi arde de glumă?! Nope. Nicidecum: femeile sunt fie urâte, fie așa și-așa, fie frumoase. Cele mai rare sunt urâtele, pentru că e necesară o combinație savantă de chip, corp, răutate și prostie pentru a rezulta o femeie cu adevărat urâtă (de obicei, astea n-au niciun fel de destin până ajung babe, dar atunci compensează cu vârf și îndesat). Femeile așa și-așa sunt corpul lumii noastre, le discut altă dată (la cartea lui Mihai Radu, „Contaminare”, ca să fiu mai exact), dar ce este cu frumoasele? Din câte știu eu, au cam trei linii de destin: prostituate sau întreținute (1), în capitalism, afaceriste nemiloase, iar în socialism activiste nemiloase (2), soții și mame (3). Aceasta din urmă este situația cu adevărat interesantă, plină de grăsime literară, pentru că viața unei frumoase (3) este trăită într-o tensiune extraordinară: ea are permanent de unde alege. Și aici apare scriitorul, această hienă, acest vampir care se tăvălește în lacrimile voastre, sorbindu-le: ce face o femeie când are de ales? Își urmează chemarea cărnii sau chemarea maternă? Sparge familia, se-aruncă-n gol? Nora? O păstrează și regretă tot restul vieții, descărcându-se pe alții și înscorpindu-se pe nesimțite? Jupâneasa Ilisafta?
Nu vă spun cum tratează Răileanu problema asta veche de când lumea, nimic altceva decât că soluția aleasă de el nu e cea previzibilă. Tot ce spun este: da! Degeaba se dă mare un scriitor dacă n-are curaj să atace marile probleme, cele perene, cele din softul speciei noastre (la softul din fabrică mă refer); și dacă le-au atacat alții, înainte - ce? Le-au rezolvat?! Există algoritm pentru femeia frumoasă? De unde. Fiecare frumoasă se izbește cu fruntea de exact aceeași chestiune, de mii de ani. Elena!
Ar mai fi de spus câte ceva despre burți. Are Teoria Apropierii burți? Are, vreo două. De ce? E, aici am eu o teorie. N-am citit-o nicăieri, e-a mea, sunt foarte mândru de ea (nu, nu e aia că burțile reprezintă un trip al scriitorului care e incapabil să le taie ulterior, că se iubește prea mult; nu!). Teoria mea sună așa: burțile dau seamă de Zeitgeist mai bine decât acțiunea. Acțiunea e povestea, burta este contextul poveștii, cadrul, culoarea de fond. După un timp, mai lung sau mai scurt, burta e tot ce rămâne dintr-o carte: păi mai găsea Schliemann Troia, fără burțile lui Homer? Păi mai savuram noi Vechiul Testament așa cum îl savurăm, fără Cartea Esterei și fără Cântarea Cântărilor, care tot burți sunt (nu-l pomenesc pe bunul Dumnezeu nici măcar o singură dată, nici una, nici alta)? Cartea lui Iov și Ecleziastul tot burți sunt și ele, măcar că numai de (și cu) Dumnezeu vorbesc, dar n-au nicio treabă cu firul epic al acțiunii - păi?! Iar când Swift a descris Laputa în câteva zeci de pagini, nătărăii lui de cititori le-au sărit, că erau curioși să afle ce mai face Gulliver, iar acum tot poporul de savanți își sparge capul tocmai cu paginile alea. Eu când zic...
Despre autor (că de carte am zis destul): stăteam cu Răileanu la niște pahare, și numa’ ce-l întreb: „Auzi, Bogdane, nu carecumva ești ceva rudă cu René? René Răileanu, alcoolistul, îl știe o lume… René Răileanu, zis «Coțofană»?”. Autorul, iritat: „Nu sunt, domnule, rubedenie cu niciun fel de Coțofană!”.
