Mehedinti, aprilie 2014

Da, s-a-ntamplat minunea: am reusit sa ne urnim din Bucuresti si sa facem un prim munte pe anul asta. Minune doi: in aprilie! (Asta e premiera, pe cate imi amintesc eu). Minune trei: aprilie, aprilie, dar nu ne-a plouat deloc! Stati, ca n-am terminat, minune patru: am vazut Dunarea de pe varf! E-adevarat, varful nu era Negoiu (cum spun legendele urbane ale muntomanilor mincinosi) si nici masivul nu era Fagaras, dar orisicat! Dunarea era tot aia din legende, corect?

Bun, s-o-ncep de la inceput, ca pe urma o sa uit si muntele asta, cum le uit pe toate mai nou: am luat trenul de noapte, la zece fara un sfert din Gara de Nord, iar la patru dimineata coboram in Baile Herculane. Franti de oboseala si de nesomn (toti), dar si partial mahmuri (doar eu). Am luat un taxi spre Cerna Sat, iar dupa vreo 20 de kilometri ne-am dat jos si-am inceput traseul, de undeva din spatele hotelului Dumbrava (parca!). Intuneric, ca-ntr-un suflet de pagan; o bura subtire, dar persistenta, insa nu suficient de rea cat s-o numesc “ploaie” (ne-a silit totusi sa ne tragem pelerinele pe noi); valea de torent pe care urcam, Valea Tasnei (“Tz^shnei”), umflata de ploile din zilele precedente, ne-a obligat sa ne descaltam ca s-o traversam. Prima oara!

Pentru ca, in total, am traversat Tasna de vreo sase-sapte ori, uneori sarind din piatra-n piatra, alteori descaltandu-ne. Pe masura ce urcam se lumina de ziua, iar noi aveam din ce in ce mai mult parte de priveliste: muntii Mehedinti, calcarosi, scunzi, calzi, plini de pini-umbrela, asa cum nu vezi nicaieri altundeva in Romania, ca e mult prea frig pentru ei in muntii “reci” (adica toti cei de la noi, cu exceptia muntilor Banatului).

Mici informatii: pe aproape nicio harta nu apare denumirea asta, “Muntii Mehedinti”, pentru ca se prefera denumirea “Muntii Cernei”, cu cele doua creste paralele, creasta Cernei si creasta Mehedinti, despartite net de raul Cerna. Nu vreau sa ma bag peste geografi, dar cred ca e aiurea: Cernei difera foarte mult de Mehedinti, atat ca munti, cat si ca denumiri. De exemplu, cele doua caracteristici definitorii, “giantzurile” si “crovurile” se numesc asa doar pe creasta Mehedinti; pe creasta Cernei nu exista crovuri, iar giantzurile se numesc “ciuceve”!

Acum, sa ne lamurim: giantzurile sunt niste pinteni stancosi care se ridica deasupra raului Cerna, asa, ca niste munti in miniatura sau ca o creasta de dinosaur – poti sa-i compari cu ce vrei, depinde de imaginatie, eu prefer sa inserez niste imagini, sa vezi cu ochii tai:

 

Sau

 

 Asa. Crovurile, in schimb, sunt ceva mult mai placut si mai util: niste doline foarte mari, care arata exact ca niste poieni foarte bine delimitate. Daca n-ai ochi de geolog, nu-ti dai seama ca-s fenomene carstice… eu, de exemplu, nu mi-am dat seama, pana nu mi s-a explicat. Pe de alta parte, nici ciobanii locului nu si-a dat seama, ca unora din crovuri le zic “crovuri” (Crovul cu Apa, Crovul Mare, Crovul Medved).

 

Altora, insa, le zic “poieni” (Poienile Porcului, Poiana Beletina). Beletina e asta din imagine, din spatele meu.

 

Dar hai ca m-am luat cu vorba si m-am abatut de la traseu: urcam ore in sir pe Valea Tasnei, ajungem la o moara de apa (“moara cu facaie”), prima pe care o vad si eu in afara Muzeului Satului, urcam, urcam, ajungem la stana lui Tanti Maria, ne oprim. Mancam. 20 de lei o portie de mamaliga, branza, cas, urda, lapte: scump, dar eram flamanzi, iar papa a intrat la fix, chit ca doar eu am terminat tot din farfurie, baietii au preferat sa ne “menajeze” pentru sandvisurile carate de acasa!

Da, nici eu nu inteleg. Dar amandoi fiind din acelasi cartier, din Militari, ce pot spune altceva decat: “misterele Militarilor”!

Am zis sarut mana pentru masa in timp ce le alungam pe caprele care se apucasera sa ne roada rucsacii (?!), apoi am continuat drumul. Am trecut prin Crovul cu Apa, unde am mai aflat un cuvant nou: “bunar” (explicatii mai incolo), am urcat apoi pe varful Pietrele Albe, primul varf din Mehedinti urcat de mine, de unde am vazut Dunarea. Touché! Eu, unul, ma puteam intoarce acasa, la drept vorbind, ca-mi bifasem una din obsesiile cu care am inceput sa urc pe munte, acum dracul stie cati ani (prin ’88, parca). Dar eram cu baietii, asa c-am continuat cu coborarea de pe Pietrele Albe (aici in poza suntem la urcare, nu la coborare, dar intelegi tu) si-am dat cu praf de mers prin Plostinioare (doua crovuri mici), pana-n Crovul Medved.

 

Acolo am avut primul dialog in contradictoriu: mai mergem sau ne oprim si campam? Sa nu uitam, mergeam de la 4 dimineata, iar noaptea nu dormiseram aproape deloc, deci starea de oboseala avea, cum sa zic, unele rezoane. Am decis totusi sa mai mergem cat mai putem. Dar, pentru ca eram in crov, am si umplut sticlele cu apa, onoare care mi-a revenit mie, dintr-un motiv extrem de dubios: cica eu am mana lunga! Ca sa intelegeti de ce baietii au produs o asemenea cugetare, trebuie sa stiti ca sursele de apa din crovuri sunt acele bunare de mai sus, adica niste corcituri intre izvoare si fantani: fiind zona carstica, apa poate fi aproape sau departe de suprafata, dupa cum are ea chef. In bunare, de obicei, este aproape, dar vara poate sa dispara, si atunci bunarul functioneaza ca un rezervor pluvial: cand, totusi, ploua, acolo se aduna apa, fiind cel mai jos punct din crov. Cand nu, nu!

Au urmat cele trei Poieni ale Porcului (superbe, numele e la misto), apoi Crovul Mare, unde s-a luat decizia cu doua voturi “pentru” (campare) si unul “impotriva”. Crovul fiind imens (incap acolo vreo 20 de terenuri de fotbal, d-alea oficialele!), n-am avut ceva mai bun de facut decat sa ne punem corturile la mare distanta unul de altul… unul din motive fiind pericolul de sforait (?!), iar altul pericolul de “sarit scantei din foc si perforat cortul”. Care foc? Pai am facut un foc, buninteles, mare cat o sura, ca erau lemne la discretie, mari, mici, groase, subtiri, dar toate uscate iasca. Dar noi fiind turbati de somn, nu ne-am bucurat de foc asa cum ar fi trebuit. Cand e sa fie cu ghinion…

Ziua a doua a fost incomparabil mai usoara: din Crovul Mare am trecut in Poiana Beletina (de fapt, in “coada poienii”), apoi am urcat pe Varful lui Stan, cel mai inalt punct din masiv, iar de acolo am trecut o vaioaga imboschetarita spre punctul turistic poreclit “Varful lui Stan Stancos”, ala pe care-l urca orice turist motorizat, care vine pe sosea, prin Valea Arsascai.

 

Ei bine, de urcat am urcat noi, dar la coborare s-a stricat cutia cu  maimute: am iesit de pe traseul marcat si-am coborat la improvizatie. Greu! Ne-a iesit parul prin caciula. Adica baietilor le-a iesit, ca eu n-aveam par, cu atat mai putin caciula:

 

Restul zilei l-am folosit pentru coborare spre Valea Arsascai, unde am si dormit, intr-un loc de mare improvizatie, dar norocos. Norocos pentru baieti, ca n-am sforait eu ca lumea, sa-i invat minte… in plus, isi bagasera doapele in urechi!

Ziua a treia a fost jenant de usoara, si din motivul ca am gresit drumul si-am ajuns in Cerna Sat in loc sa iesim undeva in drumul spre Closani. Dar eram obositi, asa c-am stabilit in plen ca “lasa ca-i bine si-asa”, am lasat echipamentul in campingul din sat si ne-am repezit pana in varful Cioaca Inalta, de unde ne-am holbat ca prostii la creasta Piatra Closanilor, destinatie a unei viitoare expeditii:

 

Ultima zi a fost de belea: vizita in Cheile Corcoaiei, apoi plecare. Ne-au luat niste masini forestiere (prilej cu care ne-am si pierdut unii de altii), ce ne-au lasat la Apa Neagra, de unde am prins un microbuz spre Targu-Jiu, iar acolo altul, spre Craiova. C-un minut inainte de a intra trenul de la Viena in gara din Craiova, ajungeam si noi! Ne-am suit fara bilet, am platit in tren, ne-am pus pe baut bere si pe pariat (juca Realul in deplasare, in Germania), iar odata coborati in Gara de Nord, ne-am despartit iar: Julius a luat un taxi, iar eu am prins ambele metrouri si eram acasa inainte de 12 noaptea. Sa faci mai putin de 12 ore din Cerna Sat pana in vizuina ta din Berceni, asta da zi cu noroc!

Nu inchei fara o poza de grup:

 

Cel din stanga e Vali, organizatorul, care a pus pe roate toata expeditia, dar care n-are inca experienta de bucatar a lui Tilica, astfel incat ne-a dat crampe la stomac, atat cu supele, cat si cu piureurile; cel din mijloc sunt eu (da, ala cu  nasul rosu, multumesc!), iar cel din dreapta este Julius Putinistul, omul pentru care tradarea de patrie este valoarea suprema in viata. Dupa cum vedeti, chiar si cu o echipa eterogena poti bifa o expeditie reusita, daca ai vreme buna si-un munte care sa merita. Iar masivul Mehedinti… merita!

Cerșetoria: muncă, artă sau comerț?

În articolul „Romii vor respect, noi le dăm integrare pe pâine”, Cătălina Tesar pune în discuție o problemă foarte interesantă: cerșetoria este muncă? Dacă nu, atunci ce e? Artă, comerț, escrocherie? Aceasta e numai unul din punctele de interes ale articolului (sunt multe altele), dar eu mă opresc doar asupra lui și a întrebării care a declanșat o grămadă de comentarii (vă recomand insistent să le citiți, mai ales pe cele ale comentatorilor Cutare, Bogdan Perdivară și Adi Dohotaru): cum poate pretinde respect social un cerșetor? În numele a ce poate fi respectat un om care se târâie pe jos, implorându-mi mila? Nu cumva el obține bani tocmai sacrificându-și dreptul la respect?

Înainte de a continua (de fapt, n-are rost, trebuie să citiți articolul și comentariile), iată câteva citate din textul Cătălinei: „De fiecare dată când se întorcea din străinătăţuri, tanti Maria îmi povestea cum a dus-o acolo: seara plângea după cei de acasă, se frământa şi se gândea la ce or face în lipsa ei, iar ziua nu-i tăcea gura la cerşuit, şi mai ales îndura durerile de mâini şi picioare. Nu-i treabă uşoară să stai în genunchi uneori până la trei ore, nemişcat, în faţa unei biserici, cu mâna întinsă. La cei 60 şi ceva de ani ai ei, tanti Maria duce în spate toată gospodăria [...]; a început, au dus-o alţii prin ţări străine, acum merge cu ochii închişi, zice ea, la Padova, Paris, Veneţia, ştie toate drumurile, limbile le prinde repede, una moneta per mangiare; monsieur, s’il vous plait; tanta povera… [...]; pentru romii cortorari pe care îi ştiu de 10 ani de zile şi în mijlocul cărora am trăit între 2008 şi 2010, cerşitul este muncă. Când merg la cerşuit, îmi zicea odată tanti Maria, muncesc cu mâinile şi îmi consum nervii”.

Bun, deci un fapt precis. Pentru țigani, activitatea de cerșit e muncă, pur și simplu. El sau ea prestează un serviciu societății, iar societatea îl/o plătește cu bani pentru acel serviciu. Înțeleg că din punctul de vedere al personajului „tanti Maria”, nu e nicio diferență între ea sau femeia de serviciu a unui bloc, care mătură aleile și spală scările blocului. Iată un punct de vedere la care, sincer, nu m-am gândit.

Alt aspect al Weltanschauung-ului țigănesc: „[...] romii se raportează la universul înconjurător, incluzând aici populaţiile din care acesta este constituit, ca la „natură”, din care iau, selectiv, obiecte şi practici pe care le supun unui proces de domesticire sau culturalizare. Astfel, populaţii pe care noi le clasificăm ca fiind marginalizate îşi creează un univers de reprezentări în care ei apar ca fiind centrul lumii. Nu fac asta datorită unui soi de falsă conştiinţă care ar nega evidenţa marginalizării sociale, de care de altfel sunt perfect conştienţi. O simt pe pielea lor [...], numai că în logica lucrurilor şi a valorilor la care ei se raportează, astfel de evenimente pe care noi le numim „discriminatorii”, nu afectează sistemul intern de referinţă la care se raportează un rom pentru a fi considerat ca atare de semenii lui. Pentru cortorari de exemplu, acesta înseamnă performarea în viaţa de zi cu zi a unor practici care sunt menite să ducă la perpetuarea, într-un mod semnificativ, a ciclurilor generaţionale. [...] Sunt gesturi şi practici care rămân invizibile pentru outsideri şi care datorită invizibilităţii şi impenetrabilităţii lor au, ca sa zic aşa, forţă regenerativă pentru romi. Îi fac pe cei pe care noi îi considerăm „marginali” să se simtă a fi punctul de referinţă al lumii”.

Am citat, desigur, din articolul Cătălinei. Mă rezum la două idei: eu, românul (sau ungurul, sau francezul, sau polonezul) sunt pentru țigan o parte a naturii, din care el, prin firea lui de vânător-culegător, se poate servi după bunul plac. Adică portofelul meu sau mașina mea sunt recoltele lui legitime! Așa cum eu culeg două-trei dude dintr-un copac din parc și le ronțăi cu plăcere, la fel are și el dreptul, în propria lui reprezentare despre lume (Weltanschauung) să-mi fure proprietatea sau, de ce nu, să-mi violeze nevasta (în fond, și aia-i „natură”, nu?). Interesant! A doua idee: pentru țiganul de la marginea societății (a oricărei societăți), el și tribul lui sunt centrul lumii, restul e decor de teatru, un fel de butaforie fară nicio importanță, niște muțunache de gadjo („albi”) care se agită și ei aiurea, în lumea lor golită de sens. Golită de sens, dar plină de bunuri materiale („natura” în viziune țigănească!) numai bune de cules. Din ce în ce mai interesant!

Cred că articolul reușește performanța de a demonstra cu vârf și îndesat exact opusul a ceea ce și-a propus, anume că romii merită respect din partea gadjo-ilor (chiar dacă ei nu trebuie să ofere în schimb același respect; din articol nu se înțelege de ce). Dar să revin la întrebarea din titlu: ce e cerșetoria?

Unu: e muncă. Da, dacă e de luat în seamă numai efortul fizic, atunci e muncă. Admit că nu-i deloc ușor să zaci răstignit pe trotuar, ore în șir, îngăimând aceeași litanie monotonă. Eu, unul, n-aș fi în stare. Fizic. Psihic, nu discut.

Doi: e artă (performance). La fel ca un cântăreț, actor sau acrobat, și cerșetorul pune în scenă un spectacol menit să convingă publicul. Dacă spectacolul nu este reușit, atunci cerșetorul este eliminat de pe piață de concurență, de ceilalți cerșetori, care sunt mai convingători și primesc mai mulți bani. Admit argumentul, dar nu pot să nu-l duc până la ultimele lui consecințe: un copil schilodit de părinți și trimis la cerșit este un performer mai bun decât o babă care zice „una moneta per mangiare”, ca tanti Maria. Concluzia e că, în spiritul legilor pieței libere, copiii trebuie schilodiți, mutilați, orbiți etc, pentru a fi cât mai buni performeri (în a stârni mila). Mi-e teamă că aici se oprește imaginația mea în a discuta natura cerșetoriei; nu vreau să merg mai departe.

Trei: e comerț. Eu, cerșetorul, îți ofer spre vânzare (ție, client) o imagine teribilă a decăderii umane, iar tu mă plătești pentru că eu ți-am oferit un termen de comparație („Uite, așa ai fi putut fi și tu, dar nu ești, norocosule!”). Admit. Din moment ce această meserie, cerșetoria, există din cele mai vechi timpuri istorice (alături de meseriile de prostituată, preot sau cămătar), înseamnă că societatea umană are nevoie de ea. Poate că eu n-am nevoie de cerșetori, așa cum n-am nevoie de prostituate, preoți sau cămătari, dar au alții. Deci, prin natura ei, societatea omenească „secretă” cerșetori. Nu am nimic de obiectat. Cu condiția ca asta să fie alegerea liberă a unei persoane. Și iar ajung la copiii, schilodiți sau nu, trimiși de părinți la cerșit.

Cred că ei sunt singurii demni de respect. Așa cum un porc, o găină sau un sclav sunt demni de respect, de un anumit fel de respect: sunt ceea ce sunt, nu au avut șansa de a alege. Ar fi ca și cum ai disprețui o urzică pentru că te urzică: ce, a fost alegerea ei?

Pe de altă parte, chiar și dacă „respecți” o urzică sau un mărăcine, tot n-o să-i consideri vreodată egali cu tine. Atunci, pe cerșetori de ce i-ai considera?