Carasul și caracuda

Sunt cel mai mare dobitoc! Da’ dobitoc rău, nu așa: ani în șir am umblat la pescuit și ziceam că mai știu câte ceva. Ani de copilărie, nu zic, dar orișicum. Mă mândream că știu să nu confund roșioara cu babușca, de exemplu (o fi și greu!), sau obletele cu săbioara. Observați, vă rog, cam care era nivelul meu de profesionism într-ale pescuitului. Dar nu asta contează. Contează c-am fost prost și ignorant. Iar în lumea în care trăiesc eu (adică cea din interiorul craniului meu), orice e scuzabil, în afară de ignoranță.

Eu am crezut, până ieri, că printre peștișorii neaoși (geto-dacici!) din limpezile apei ale curatei mele patrii (smile), se numără și carasul. Mă rog, eu ”carași” n-am prins niciodată, cel mult cărășei. Pe lângă porcușori, plătici, bibani, ”regine”, țestoase și cele patru specii de rechini giganți enumerate în primul paragraf, cam astea mi-au fost capturile în zece ani de pescuit. Ca să aflu, ce?

Carasul nu e băștinaș! Nu e neaoș! Nu e nativ, nu e geto-dacic, nenorocitul, trădătorul, veneticul dracului! E adus din China, la fel ca novacul și ca ”regina” sus-pomenită! Cu alte cuvinte, carasul, ticălosul, e un fel de boanghină sau de bozgor, pripășit pe plaiurile mioritice doar de vreo câteva zeci de ani, cu nu se știe ce intenții perfide (poate vrea să ne fure Ardealul?!). Și eu, idiotul, care de atâtea ori l-am prins și l-am pupat în bot și i-am făcut vânt înapoi în baltă, să trăiască și el! Măcar să-l fi dat la pisică...

Dar avem și noi ”carasul” nostru, aflat pe-aici de când lumea și pământul, încă de când maimuțele s-au dat jos din copaci și s-au făcut daci, dacă nu chiar mai demult. Pe carasul strămoșesc îl cheamă ”caracudă” și a ajuns atât de rar, că puțini pescari se pot lăuda că l-au avut în undiță. Ba încă mai rău: mulți dintre ăia care l-au avut, nu l-au recunoscut, n-au știut ce e! Or fi zis că e caras! Vă dați seama ce primejdie ne paște din partea alogenilor? La arme, români! Să ne apărăm patria! Jos carasul bolșevic, sus caracuda geto-dacă!

Ce, dacă ungurii au ”portocala” lor, noi de ce să n-avem ”carasul” nostru?

Cum am devenit filomaghiar

Mulți amici se întreabă cum se face că eu, bucureștean pârât, fără nicio treabă cu ungurii sau cu Ungaria, m-am trezit după ’89 să fac pe filomaghiarul. De unde până unde?! Pentru a așeza, totuși, chestiunea într-un context clar, vă reamintesc că după ’89 s-a umflat tărâța în români în foarte multe feluri: unii s-au descoperit ortodocși puri și duri, alții s-au reinvantat ca daci, foarte mulți s-au recalificat ca antiromâni pe viață (și, în consecință, au emigrat definitiv), o minoritate deloc neglijabilă s-a convertit la socialism (băieții de la CriticAtac), alții la rapidism fundamentalist, alții la munțomanism, alții la manelism etc. Cu alte cuvinte, după Revoluție am simțit cu toții nevoia de diferențiere, de a scăpa din uniforma ”omului nou” și de a ne crea identități gregare, care să ne personalizeze ca grupuri sociale. Asta e clar. Unii, foarte puțini, n-au reușit să adere la niciun astfel de grup social și au rămas cumva pe dinafară. Printre acești puțini mă număr și eu. Pentru că sunt totuși om, nu robot, fluxul general m-a luat și pe mine, așa că mi-am creat un grup social din care fac parte doar eu singur, o identitate care s-ar putea numi ”filomaghiarismul românesc”.

Pe scurt, această convingere s-ar putea defini așa: dat fiind că tot ce este bun la români a venit și vine din Vest, iar vecinii noștri vestici (geografic și spiritual) sunt ungurii, tot ce-avem de făcut este să-i imităm pe unguri și vom imita Vestul, civilizația occidentală. Cu alte cuvinte, în loc să-i privesc pe unguri ca pe niște concurenți (la bunăvoința Vestului!), prefer să-i privesc ca pe un filtru: ei au primit (și primesc) mai înaintea noastră influențele pozitive ale Europei, iar noi le luăm de la ei, gata filtrate (unele valori occidentale se potrivesc aici ca nuca-n perete; nu-i nimic, ungurii le filtrează pentru noi, iar la români ajunge exact ce este asimilabil, nu toată ”marfa”). Simplu ca vaca!

Da, numai că nu m-am născut cu aceste convingeri. Familia mea era o familie obișnuită românească, extrem de banală, adusă de comuniști la București ca să construiască socialismul. Ungurii nu aveau niciun loc în preocupările alor mei, poate doar la un nivel extrem de superficial (”Ungurii sunt oameni harnici, dar foarte răi la suflet”). Atunci?

Atunci, e vorba de experiențe personale. Pe care le povestesc acum.

Adolescent fiind, am ajuns prin Sibiu, cândva după ’89. Gazdele mele sibiene erau români pur-sânge, și de-aici s-a tras totul. Pentru că dialogul cu aceste gazde s-a transformat imediat într-un monolog, din are rezultau următoarele: (1) eu nu sunt român adevărat, pentru că sunt bucureștean, deci țigan; (2) numai în Ardeal trăiesc români adevărați, restul țării e populat de țigani și moldoveni; (3) orașele Ardealului sunt extraordinare, sunt minunate, pe când restul orașelor țării sunt numai ghene de gunoi; (4) în materie de civilizație, ei, gazdele mele, sunt față de mine cum sunt niște lorzi față de un papuaș; (5) eu, și laolaltă cu mine, toți regățenii (țigani + moldoveni) ar trebui să ne cerem scuze în genunchi pentru că existăm – din cauza noastră nu sunt ardelenii mai bogați decât elvețienii, pentru că fără noi, ar fi!

Am tăcut, dar le-am dat replica în gând: (1) da, orașele Ardealului sunt mult mai europene decât cele din regat, dar nu au fost construite de românii care le locuiesc acum, ci de germanii vânduți de Ceaușescu; (2) eu, bucureștean împuțit, sunt incomparabil mai civilizat decât voi, pentru că am măcar decența să nu jignesc un oaspete care-mi calcă pragul; (3) agresivitatea voastră arată nesiguranță, adică frică: de ce vă e frică, români puri ai Ardealului? Oare de faptul că locuiți în orașe și case construite de alții? De urbanitatea voastră precară, ce datează fix de o generație, ca și a mea? Atunci?!

Repet, am tăcut. Întâmplarea a făcut că după câteva luni să merg la o familie de unguri, undeva într-un sat din județul Brașov (cred că Vulcan îi spunea pe atunci satului, nu știu dacă numele n-a fost schimbat). Experiența asta rurală a fost complet diferită de cea sibiană; ungurii ăia m-au tratat exact așa cum se tratează un oaspete care-ți trece pragul, dar care nu ți-e prieten: cu politețe, dar fără căldură. S-a vorbit (când și când, cineva îmi traducea), s-a mâncat, s-a băut, a mai venit câte-un vecin, mă rog, ca la țară. Nu m-am simțit nicio clipă inclus, dar nici jignit sau agresat; eram pur și simplu un român ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, așa că nu și-au bătut capul cu mine și și-au văzut de treburile lor. Pe scurt, s-au purtat normal, ca niște oameni normali, aflați acasă la ei. Nici agresivitate, nici nesiguranță, nici frică; la ce bun? Nu stăteau în casa altcuiva, nu fuseseră ”băgați” acolo de comuniști, nu datorau nimănui nimic. Bref, nu trebuiau să se justifice.

Asta mi-a rămas în cap, asta e marea diferență, din punctul meu de vedere: românii se justifică tot timpul, atât la nivel individual, cât și național. Dacă au (casă, bani, câine, mașină, Ardeal), se justifică de ce au. Dacă n-au (bani, mâncare, internet, copii, Basarabie) se justifică de ce n-au. Comportament de om nesigur. Ungurii nu se justifică niciodată; de ce-ar face-o? În fața cui?

Acum înțelegeți de ce am devenit filomaghiar? Român filomaghiar, să ne-nțelegem!

Ferentari

Am avut ieri ocazia să fac o tură prin cartierul Ferentari, pe jos. Nu am mers peste tot, ci doar pe străzile din jurul școlii 188 și din jurul fostei uzine Autobuzul (acum un teren viran de vreo 20 și ceva de hectare, în curs de ”conservare” ?!?!), am ieșit pe strada Toporași, am admirat noua stradă Cladova (pentru cine nu știe, o stradă făcută acum un an-doi, pe traseul unei foste căi ferate industriale, care deservea uzina și lega bulevardul Pieptănari cu strada Tiparniței), pe urmă am mers pe Prelungirea Ferentari și în continuare pe Zețarilor, până am ”căzut” înapoi în Șoseaua Giurgiului, frontiera convențională dintre cartierele Ferentari (la vest) și Berceni (la est), așa cum Șoseaua Sălaj este tot o frontieră convențională, între cartierele Rahova (la vest) și Ferentari (la est). Fac aceste precizări pentru cei din alte cartiere și alte orașe, oameni care au o foarte vagă cunoaștere a acestor zone din sudul Bucureștiului, considerându-le un singur întreg, sub numele generic de ”în țigănie”.

Părere parțial adevărată. Adică parțial falsă. Da, aceste trei cartiere sunt printre cele mai sărace ale orașului, dar Ferentariul se detașează clar în cursa pentru ”cel mai sărac”: un om care-și vinde apartamentul în Berceni nu își poate cumpăra un alt apartament undeva în București, cu excepția Ferentariului. Dar astea sunt teoretizări. Să vă spun ce am văzut cu ochii:

- o sărăcie ”pe față”, nu una mascată ca-n alte cartiere din oraș. În alte părți vezi blocuri destul de asemănătoare și nu poți ști cum trăiesc oamenii care le locuiesc, decât eventual după mașinile parcate printre ele (dar și asta e înșelător, de când cu ”traiul pe credit”). În Ferentari n-ai problema asta, că sărăcia de-acolo se vede și fără binoclu, și miroase suficient de convingător.

- extrem, extrem de puține magazine, de orice fel. Ai impresia că acolo oamenii nu-și cumpără pâine, țigări sau apă plată! Rar câte un ”butic” fără niciun client, ici și colo câte un salon de ”jocuri mecanice”, dar închis.

- în schimb am văzut cam 50 sau 60 de ”unități de colectare deșeuri metalice”. Pentru cine vine din altă zonă a orașului, unde astfel de unități sunt rare, aici ai impresia că alcătuiesc coloana vertebrală a economiei cartierului. Evident, ”unitățile” nu sunt altceva decât niște curți sordide, pline cu gunoaie metalice de toate felurile, pe care niște adolescenți dubioși le tot mută de colo-colo.

- numărul de câini vagabonzi este mai mare decât media orașului. Deși cam peste tot în București poți vedea maidanezi, de obicei în grupuri, recordul e atins de cartierele din sud (Berceniul nu face excepție), dar recordul absolut e deținut tot de Ferentari. Pentru a fi corect, trebuie să spun că erau foarte blânzi, se pare că adevăratele haite își fac veacul pe marile terenuri virane ale cartierului.

- poate că ăsta e cel mai izbitor aspect din Ferentari: după cum știe oricine a vizitat Bucureștiul, tot orașul e plin de mari terenuri virane, unele uriașe (e celebru cel din centru, dintre bulevardele Unirii și Goga). De obicei, e vorba de foste situri de demolare rămase în urma Ceaușimei, așa că sunt răspândite destul de uniform prin oraș. Dar în Ferentari e o altă situație: aici, terenurile virane au rămas în urma demolării fabricilor comuniste, așa că ele sunt mai ”proaspete”, mai mari și mai multe decât în orice alt cartier. În plus, pentru că investitorii nu sunt atrași aici, din diverse motive (de ce să construiești complexuri de locuințe, dacă prețul unui apartament cu două camere e 20.000 de euro, și nici așa nu se vinde?!), terenurile s-au ”conservat” minunat: pe ele cresc adevărate pădurici de boscheți și buruieni, hrănite de compostul produs de milioanele de tone de gunoaie depozitate cu grijă. Am înțeles și mecanismul: timp de mulți ani, pentru șoferii mașinilor de gunoi era mai rentabil să le descarce în interiorul orașului, pe astfel de terenuri, decât să le ducă până la gropile de gunoi din extravilan. Rezulta o economie de benzină care putea fi băgată frumușel în buzunar. Mă rog. Esențial e că, dintre cartierele vechi ale Bucureștiului, Ferentariul era cel mai industrializat; în urma dezindustrializării, au rezultat aceste spații impresionant de murdare și sălbatice, pe care nu locuiesc decât haitele de câini vagabonzi și ”stăpânii” lor improvizați (cerșetori și căutători prin gunoi, oameni care și-au amenajat aici culcușuri și își duc viața ca”netoții” din Evul Mediu românesc).

- altă observație (ultima, promit!): densitatea blocurilor e mai mică în Ferentari decât în alte cartiere. Marea majoritate a spațiilor de locuit sunt căsuțe (sau căsoaie, dar în număr încă foarte mic). Nu că ”blocul” în sine e un factor de civilizație (cum cred încă mulți regretnici comuniști, printre care și amicul nostru Julius – care, în treacăt fie spus, s-a mutat de la bloc la vilă!): cele mai multe sunt bloculețe cu 4 etaje, confort doi, unde locuiesc oameni cam de confort doi, d-ăia care cresc doi purcei într-un coteț de un metru pătrat, suspendat la etajul 4. Priveliștea poate fi admirată din stradă și este foarte exotică, vă asigur.

Bun, e timpul pentru concluzii:

1. Cartierul Ferentari nu are cum să scape. Exotismul lui se va pierde complet în următorii 10 ani. Dacă eu nu-mi fac acum agenție de turism ca să plimb englezi excentrici prin Ferentari, peste un an-doi nu mai are rost să-mi fac: aerul lui special va dispărea complet.

2. Motive: e prea aproape de centru, are terenuri virane mult prea mari și prețuri mult prea mici. Indiferent de crisparea cu care actualii locuitori se agață de modul lor de viață, sunt condamnați să se modernizeze sau să plece. Terenurile lor virane și căsuțele lor prăpădite vor fi foarte dorite de dezvoltatorii imobiliari, când spațiile construibile din celelalte cartiere se vor fi împuținat suficient. Cel mai mult vor rezista ferentarezii din blocurile ”confort doi”, că pe alea nu le vrea nimeni. Dar peste 10 ani, vor fi destui care să le cumpere cu totul și să le demoleze.

3. Specificul Ferentariului mai e dat și de cele două ”industrii” pe care eu nu le-am văzut, că era ziua pe la prânz: prostituția și drogurile. E adevărat că am întâlnit vreo trei-patru prostituate, dar erau d-alea extrem de amărâte, care n-au nicio șansă la orele lucrative (seara). Ei bine, eu cred că aceste industrii se vor ”profesionaliza” în curând, adică vor intra în regim științific de exploatare, atunci când mafiile se vor maturiza și se vor apuca serios de treabă, ca în orice oraș mare, chiar și din Est (Moscova și Varșovia sunt exemple foarte bune). Deocamdată, și traficul de droguri și prostituția se fac la nivel de amatori, adică de mântuială. Nici asta n-o să dureze.

4. Mă gândesc să mai scot un bănuleț și din ardeleni. După cum știe toată lumea, unii semidocți din Ardeal și Banat sunt absolut convinși că Bucureștiul este o imensă ghenă de gunoi, locuită numai de țigani și de politicieni; pentru cine nu crede, să citescă ce scriu postacii pe net (nu sunt mulți, dar sunt foarte activi și foarte obsedați). Dacă îmi fac agenție și le vând acestor oameni ceea ce vor să vadă, plimbându-i prin Ferentari și povestindu-le că așa e tot orașul, nu mă umplu de parale?

5. Ultima concluzie: Berceniul e Beverly Hills. Trebuie numai să găsești termenul de comparație potrivit.

Dacă vă interesează subiectul, recomand un articol excelent, scris de un ardelean ce locuiește în Ferentari de aproape cinci ani. Spre deosebire de mine, omul vorbește din experiența de zi cu zi, nu din ”impresii” de două-trei ore: http://www.criticatac.ro/19539/lumpenii-ferentarilor-capcana-ingerilor-din-ong-uri-rechinilor-din-clasa-de-mijloc/