Timisoara: boschetarii au câștigat războiu’ cu democrația

Eu sunt impotriva opiniei exprimate de domnul Emanuel Copilas in articolul sau publicat pe platforma Criticatac, dar cred ca e corect sa stiti in ce consta opinia asta. Bun, ati citit? Clar.

In ce consta opinia mea, cu totul contrara fata de cea a d-lui Copilas (si, in general, a celor de la Criticatac)? Bref, eu cred ca cersetorii si maidanezii sunt cele mai teribile plagi sociale ale oraselor Romaniei, iar simbioza dintre cersetori si maidanezi face ca aceasta dubla plaga sa fie foarte greu de eradicat. Daca totusi ei trebuie sa existe (ma rog, nu vad necesitatea), cred ca cersetorii si maidanezii trebuie evacuati atat din centrele oraselor, cat si din cartierele-dormitor, si trimisi sa isi duca viata in jurul gropilor de gunoi de pe langa fiecare oras. Si, da, cred ca darwinismul social este necesar si recomandabil. Noi sau ei. Orasele nu sunt facute si intretinute de cersetori si maidanezi, ci de cetatenii activi (formularea ii apartine d-lui Copilas). De acord cu impartirea cetatenilor pasivi in "exclusi privilegiati" (orice tanar sub 18 ani este un "exclus privilegiat" intr-o democratie, fiind privat de dreptul de vot) si "exclusi neprivilegiati" (cersetori, infractori, maidanezi). Cred ca "exclusii neprivilegiati" au si ei dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii, ca oricine altcineva, dar cred ca societatea are dreptul de a se apara impotriva lor, atunci cand trec "linia rosie". Daca un cersetor care pute se urca in autobuz - luat pe sus, dus la groapa de gunoi si cadorisit cu interdictie urbana, pe termen limitat. Daca un infractor fura - luat pe sus si dus la puscarie. Daca un maidanez fugareste biciclisti - luat pe sus si eutanasiat. Altfel, "exclusii neprivilegiati" ai domnului Emanuel Copilas vor ocupa, incet-incet, toate spatiile in paragina din orase. Viitoarele Curti ale Miracolelor.

Si nu se poate spune ca orasele romanesti duc lipsa de spatii paraginite, n'est-ce pas?

Cerşetoria: azi, Timişoara

Pe platforma CriticAtac, scriitorul şi publicistul Vasile Ernu a publicat azi un articol intitulat „Sînge pe căpşuni, rasism social sau „lumea a treia” de lîngă noi”. M-au interesat în cel mai înalt grad câteva consideraţii din text, cele privind cerşetoria şi cum abordează timişorenii această chestiune (nu o numesc „problemă socială”, vedeţi imediat de ce). Iată trei citate din textul domnului Vasile Ernu:

 

„Recent am făcut o vizită oraşului Timişoara. Mergeam prin oraşul care se mîndreşte cu nivelul cel mai ridicat al bunăstării din România. Pe stradă am văzut mai la fiecare colţ, acolo unde apar semnele de circulaţie, nişte indicatoare cu însemnul poliţiei şi al primăriei. Pe ele scria mare: Azi cerşetor, mîine agresor! Îţi doreşti asta? Era vorba de o campanie dusă de primărie şi poliţie împotriva cerşetorilor. Această inscripţie m-a oripilat şi m-a trimis cu gîndul la însemnele pe care le purtau obligator pe mîna evreii în perioada fascistă.”

„Ei bine, aici deja avem o problema gravă pentru că practic avem o lege prin care încadrăm juridic sărăcia la caz penal şi o pedepsim. Pentru că ce este în esenţă cerşetoria dacă nu ultimul, sau poate singurul mecanism economic prin care omul exclus din cîmpul social şi economic mai poate presta o forma de muncă ultramarginală. Să nu uităm că în toate culturile şi civilizaţiile pe care le cunoaştem cerşetorul era protejat. În cultura creştino-iudaică cu care Europa se mîndreşte cerşetorul avea un loc aparte, era protejat.”

„Azi cerşetor, mîiine agresor! Îţi doreşti asta? ne întreabă poliţia şi puterea locală de la Timişoara. Alături stă un alt placat-indicator: Timişoara curată. Nu arunca ţigările pe jos. „Civilizaţia”, „curăţenia” Puterii merge mînă în mînă cu indicarea „duşmanului” care azi îţi murdăreşte oraşul iar mîine va fi agresorul care îţi va pune viaţa în primejdie.”

Ce am înţeles eu din primul citat: cerşetorul din România anului 2013 este în pericol, la fel ca evreul din Germania anului 1943. Arc peste timp: 70 de ani, două regimuri criminale îşi ucid cu sânge rece o parte din concetăţeni. Interesant.

Ce am înţeles eu din al doilea citat: cerşetorul a fost întotdeauna şi pretutindeni un protejat social, numai în România anului 2013 această lege universală a umanităţii este încalcată. Şi mai interesant.

Ce am înţeles eu din al treilea citat: oraşele curate sunt antiumane, pentru că ele sunt un mijloc de a spăla pe creier o parte a populaţiei pentru a o face să comită crime împotriva celeilalte părţi, cea care cerşeşte şi aruncă pe jos mucurile de ţigară. Din ce în ce mai interesant.

Şi toate astea se întâmplă, vai, în Timişoara, oraşul care a dat Revoluţia şi e poarta europeană a ţării. Concluzie inevitabilă: hai să ne pişăm pe Timişoara şi pe Europa, după care să înfiem fiecare câte-un cerşetor.

În ceea ce mă priveşte, concluzia nu mi se aplică, pentru că eu am înfiat deja unul. Pe mine însumi.

Cum am devenit filomaghiar

Mulți amici se întreabă cum se face că eu, bucureștean pârât, fără nicio treabă cu ungurii sau cu Ungaria, m-am trezit după ’89 să fac pe filomaghiarul. De unde până unde?! Pentru a așeza, totuși, chestiunea într-un context clar, vă reamintesc că după ’89 s-a umflat tărâța în români în foarte multe feluri: unii s-au descoperit ortodocși puri și duri, alții s-au reinvantat ca daci, foarte mulți s-au recalificat ca antiromâni pe viață (și, în consecință, au emigrat definitiv), o minoritate deloc neglijabilă s-a convertit la socialism (băieții de la CriticAtac), alții la rapidism fundamentalist, alții la munțomanism, alții la manelism etc. Cu alte cuvinte, după Revoluție am simțit cu toții nevoia de diferențiere, de a scăpa din uniforma ”omului nou” și de a ne crea identități gregare, care să ne personalizeze ca grupuri sociale. Asta e clar. Unii, foarte puțini, n-au reușit să adere la niciun astfel de grup social și au rămas cumva pe dinafară. Printre acești puțini mă număr și eu. Pentru că sunt totuși om, nu robot, fluxul general m-a luat și pe mine, așa că mi-am creat un grup social din care fac parte doar eu singur, o identitate care s-ar putea numi ”filomaghiarismul românesc”.

Pe scurt, această convingere s-ar putea defini așa: dat fiind că tot ce este bun la români a venit și vine din Vest, iar vecinii noștri vestici (geografic și spiritual) sunt ungurii, tot ce-avem de făcut este să-i imităm pe unguri și vom imita Vestul, civilizația occidentală. Cu alte cuvinte, în loc să-i privesc pe unguri ca pe niște concurenți (la bunăvoința Vestului!), prefer să-i privesc ca pe un filtru: ei au primit (și primesc) mai înaintea noastră influențele pozitive ale Europei, iar noi le luăm de la ei, gata filtrate (unele valori occidentale se potrivesc aici ca nuca-n perete; nu-i nimic, ungurii le filtrează pentru noi, iar la români ajunge exact ce este asimilabil, nu toată ”marfa”). Simplu ca vaca!

Da, numai că nu m-am născut cu aceste convingeri. Familia mea era o familie obișnuită românească, extrem de banală, adusă de comuniști la București ca să construiască socialismul. Ungurii nu aveau niciun loc în preocupările alor mei, poate doar la un nivel extrem de superficial (”Ungurii sunt oameni harnici, dar foarte răi la suflet”). Atunci?

Atunci, e vorba de experiențe personale. Pe care le povestesc acum.

Adolescent fiind, am ajuns prin Sibiu, cândva după ’89. Gazdele mele sibiene erau români pur-sânge, și de-aici s-a tras totul. Pentru că dialogul cu aceste gazde s-a transformat imediat într-un monolog, din are rezultau următoarele: (1) eu nu sunt român adevărat, pentru că sunt bucureștean, deci țigan; (2) numai în Ardeal trăiesc români adevărați, restul țării e populat de țigani și moldoveni; (3) orașele Ardealului sunt extraordinare, sunt minunate, pe când restul orașelor țării sunt numai ghene de gunoi; (4) în materie de civilizație, ei, gazdele mele, sunt față de mine cum sunt niște lorzi față de un papuaș; (5) eu, și laolaltă cu mine, toți regățenii (țigani + moldoveni) ar trebui să ne cerem scuze în genunchi pentru că existăm – din cauza noastră nu sunt ardelenii mai bogați decât elvețienii, pentru că fără noi, ar fi!

Am tăcut, dar le-am dat replica în gând: (1) da, orașele Ardealului sunt mult mai europene decât cele din regat, dar nu au fost construite de românii care le locuiesc acum, ci de germanii vânduți de Ceaușescu; (2) eu, bucureștean împuțit, sunt incomparabil mai civilizat decât voi, pentru că am măcar decența să nu jignesc un oaspete care-mi calcă pragul; (3) agresivitatea voastră arată nesiguranță, adică frică: de ce vă e frică, români puri ai Ardealului? Oare de faptul că locuiți în orașe și case construite de alții? De urbanitatea voastră precară, ce datează fix de o generație, ca și a mea? Atunci?!

Repet, am tăcut. Întâmplarea a făcut că după câteva luni să merg la o familie de unguri, undeva într-un sat din județul Brașov (cred că Vulcan îi spunea pe atunci satului, nu știu dacă numele n-a fost schimbat). Experiența asta rurală a fost complet diferită de cea sibiană; ungurii ăia m-au tratat exact așa cum se tratează un oaspete care-ți trece pragul, dar care nu ți-e prieten: cu politețe, dar fără căldură. S-a vorbit (când și când, cineva îmi traducea), s-a mâncat, s-a băut, a mai venit câte-un vecin, mă rog, ca la țară. Nu m-am simțit nicio clipă inclus, dar nici jignit sau agresat; eram pur și simplu un român ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, așa că nu și-au bătut capul cu mine și și-au văzut de treburile lor. Pe scurt, s-au purtat normal, ca niște oameni normali, aflați acasă la ei. Nici agresivitate, nici nesiguranță, nici frică; la ce bun? Nu stăteau în casa altcuiva, nu fuseseră ”băgați” acolo de comuniști, nu datorau nimănui nimic. Bref, nu trebuiau să se justifice.

Asta mi-a rămas în cap, asta e marea diferență, din punctul meu de vedere: românii se justifică tot timpul, atât la nivel individual, cât și național. Dacă au (casă, bani, câine, mașină, Ardeal), se justifică de ce au. Dacă n-au (bani, mâncare, internet, copii, Basarabie) se justifică de ce n-au. Comportament de om nesigur. Ungurii nu se justifică niciodată; de ce-ar face-o? În fața cui?

Acum înțelegeți de ce am devenit filomaghiar? Român filomaghiar, să ne-nțelegem!

Bezbojnicul

În privința războiului din Mali, opiniile mele sunt contestate (cu măsură și eleganță, admit) de un blogger pe nume Bezbojnicul. Iată punctele de diferență:

nu ezita sa actioneze pe cont propriu in Africa

In Libia n-au actionat "pe cont propriu" ci alaturi de britanici si de americani (si alte state). Nici macar in Mali nu actioneaza pe cont propriu. Din motive obiective insa au ipornit ofensiva mai repede decat era planuit, si deci, inainte ca trupele ECOWAS sa fie gata de interventie.

Asta nemaivorbind de faptul ca in Mali, guvernul malian a cerut ajutorul Frantei, si exista acord pt interventie atat din partea ECOWAS cat si din partea ONU.

Frumos, nobil

Dar mai ales pragmatic. E vorba de interese aici, mai mult decat orice.

Treaba a inceput din 1950 si se tot amplifica de atunci.

Ai vreo sursa care sa-ti confirme ca "se tot amplifica" sau e doar un "feeling"?

Cu cat sunt mai tinere, cu atat sunt mai belicoase.

Rezulta ca cu cat imbatranesc devin mai putin belicoase? Credeam ca trendul e unul de amplificare a belicozitatii. :)

Părerile mele sunt cele cu italice, celelalte sunt ale lui. Bun, acum să vedem cum pot da replica.

Prima părere nu este importantă. Pe cont propriu sau nu, Franța duce o politică intervenționistă în Africa, diferită de politicile aliaților ei din NATO. N-au trimis trupele decât după ce-au avut acordul Consiliului de Securitate, e adevărat. Dar numai ei le-au trimis, restul armatelor NATO n-au trimis nimic.

A doua părere este punctul esențial al discuției: care sunt acele ”interese” de care vorbește Bezbojnicul? Asta nu înțeleg, de aici a plecat discuția. Așa cum se vede de la mine, intervenția franceză din Mali pare un ”război nerentabil”, iar francezii nu sunt tâmpiți. De ce-o fac? Asta rămâne de aflat. În Libia îi interesează petrolul, în Niger îi interesează minereul de uraniu. Dar în Mali ce-i interesează, că țara n-are nicio resursă strategică! Atunci?

A treia părere a Bezbojnicului e mai degrabă o remarcă ironică, dar nefundamentată: evident că războaiele interafricane au început după decolonizare, nu înainte! Cum ar putea două colonii să se ia la bătaie, așa de capul lor, fără acordul puterii colonizatoare?! Am dat eu anul 1950, așa orientativ, nu ca pe o dată precisă, bătută-n cuie; era mai corect dacă scriam ”treaba a început după decolonizarea Africii și continuă de atunci”. Să nu uităm că în 1885, când europenii și-au împărțit ”prăjitura africană”, doar două state erau independente: Liberia și Etiopia. Restul erau colonii, castrate de dreptul de purta război.

A patra părere este perfect eronată. Nici gând ca statele ”bătrâne” să fie belicoase! Belicozitatea nu era nicidecum un atribut al senectuții, ci al adolescenței, fie că e vorba de oameni sau de state. E adevărat, există în România diverși boșorogi comuniști, foarte agresivi, dar ăia sunt pur și simplu produse ale comunismului, regimul care își infantilizează cetățenii. Bătrânii ”normali” sunt pașnici. Tinerii ”normali” sunt agresivi prin natura lor, au ceva de demonstrat. Și statele la fel. Aici e o nuanță: mă refer la state, nu la națiuni! O națiune străveche poate fi extrem de belicoasă, dacă statul construit de ea este tânăr: China, exemplul viu. Poporul chinez are pe puțin 4000 de ani, dar statul chinez datează din 1949. Alt exemplu, poate și mai edificator: statul Israel.

În concluzie, trecând peste dialogul cu Bezbojnicul, iată punctul meu de vedere: nu știu de ce Franța se bagă într-un război nerentabil ca cel din Mali. Am presupus că e o acțiune cu bătaie foarte lungă, prin care industria franceză de armament vrea să-și fidelizeze piața africană, în vederea războaielor care vor însângera Africa în secolul XXI (și care nu sunt greu de prevăzut). Dar e doar o ghiceală, nu am de unde să știu. Am găsit aici un articol scris de un francez de stânga, destul de prostovan ca om, dar relativ bine informat. Iată aici un exemplu al informațiilor la care el are acces, iar eu nu: ”Nigeria dispune, desigur, de forţe numeroase şi bine echipate, dar și, din nefericire, prea puţin disciplinate (și e cel mai neînsemnat lucru care s-ar putea spune); mulţi dintre ofiţerii săi superiori nu urmăresc alt obiectiv decât jefuirea regiunilor unde intervin. Senegalul dispune, de asemenea, de o forţă militară competentă şi, în plus, disciplinată, dar totuși mică în raport cu scara ţării”.

Interesant! Vom trăi și vom vedea. Până una alta, îl provoc pe Bezbojnic să scrie pe blogul lui un post despre războiul civil din Siria.

p.s. să nu fiu înțeles greșit: eu sunt de acord cu intervenția franceză din Mali. Doar că nu-i deslușesc resorturile !

Stânga şi dreapta

Sună Julius, amicul: „Vezi că dreapta orbeşte! Hă, hă, hă!”. Trec peste faptul că maximul grad de umor la care e permeabil bietul Julius e umorul masturbator şi constat un fapt evident, deşi aparent nesemnificativ: sunt unanim perceput ca „om de dreapta”. Ceea ce mă duce cu gândul la alte replici, ale altor oameni, despre apartenenţa politică: „Tu nu poţi să fii de dreapta. Legionarii erau de dreapta, iar tu eşti filosemit” (domnişoara Ana). „Eşti prost. Ca să fii de dreapta, trebuie să crezi în Dumnezeu. Tu eşti ateu, eşti unul d-ăla care n-a înţeles nimic” (domnişoara Ioana). „Îmi pare rău, domnu' Gikă, dar eşti profund dezinformat: Băsescu al tău nu e dreapta autentică, este un populist impostor, singura şi adevărata dreaptă politică din România este PNL-ul” (domnul Costiklă). „Mănânci căcat. Eu sunt de dreapta, că sunt monarhist. Tu eşti de fapt de stânga, că eşti republican” (domnul Gabi). „Cum, bă? Cum, „de dreapta”, ce eşti nebun? Eşti cu Vadim, cu Jenică, ce-ai?!” (domnul Grecku). „Nazistule! Nazist nenorocit şi fascist şi dictator!” (fostă elevă de-a mea, proaspăt spălată pe creier la universităţile neomarxiste din Vest).

Chiar şi cu aceste tuşe îngroşate, ideea e uşor de înţeles: pentru aproape fiecare român cu care stai de vorbă, aceste două noţiuni politice („dreapta” şi „stânga”) au alt sens, în funcţie de „punctul de interes” pe care se centrează: punctul ăsta poate fi Dumnezeu, sau evreii, sau Băsescu, sau monarhia, sau C.V. Tudor, sau Hitler. Bulibăşeală totală! Dar pentru că eu am deschis discuţia, îmi explicitez „punctul de interes”, ca să ştiţi toţi ce vreau să spun când mă dau de dreapta.

Raportul dintre stat şi societate, ăsta este punctul meu. Când statul se „bagă” mult în societate, aveam de-a face cu o putere politică de stânga. Când statul se bagă puţin, atunci puterea e de dreapta. Exemple.

Statul care deţine mijloace de producţie (fabrici, terenuri agricole, căi ferate, porturi, mine, centrale electrice, rafinării, etc.) e un guvern de stânga.
Statul care nu deţine mijloace de producţie (observaţi că folosesc terminologia marxistă) e de dreapta.

Statul care angajează mulţi oameni în propriile structuri e de stânga.
Statul care angajează cât mai puţini oameni e de dreapta.

Statul care oferă propriilor angajaţi salarii mari, pensii mari, alocaţii mari, ajutoare mari de şomaj, stipendii mari, e de stânga.
Statul care reduce la minimum aceste sume este de dreapta.

Statul care oferă servicii de educaţie şi de sănătate universale (gratuite şi obligatorii) e de stânga. Statul care oferă aceste servicii numai pentru săraci este de dreapta (bogaţii să meargă în reţelele private de educaţie şi sănătate, nu în cele publice).

Statul care protejează sindicatele în dauna patronatului este de stânga.
Statul care favorizează patronatul în dauna sindicatelor e de dreapta.

Statul care impune cota progresivă de impozitare e de stânga.
Statul care impune cota unică de impozitare e de dreapta.

Statul care complică legislaţia mediului de afaceri este de stânga.
Statul care simplifică legislaţia mediului de afaceri este de dreapta.

Gata, ca am obosit şi v-am plictisit. După cum vedeţi, mă doare-n coate de Dumnezeu, evrei, Băsescu, legionari, Vadim şi alte fudulii pe moaţe. Pentru mine, dreapta însemnă „stat minimal” iar stânga înseamnă „stat maximal”. În afară de faptul că punctul meu de vedere e simplu, uşor de înţeles şi de susţinut, mai are şi un alt avantaj: toate dictaturile sunt de stânga. Păi, nu?! Orice fel de dictatură (şi sunt multe specii, dă-le dracu') vrea cât mai multă putere asupra societăţii, nu cât mai puţină! Vă daţi seama ce mă scot la faza asta? Îi bag în aceeaşi oală pe dictatorii teocratici (Ruhollah Khomeini, Girolamo Savonarola, Mohammed Omar), p-ăi comunişti (îi ştiţi) şi p-ăi naţional-socialişti (Franco, Salazar, Hitler, Peron, Mussolini, Trujillo), ceea ce, vorba lui Jenică, trebuie să recunoaşteţi că e o chestie!

Sfat: e adevărat că în practica politică din România, dreapta şi stânga sunt un talmeş-balmeş total, dar, la nivel teoretic, există discuţii foarte bine articulate şi documentate pe două site-uri polarizate politic: Criticatac (de stânga) şi Contributors (de dreapta). Când aveţi chef să citiţi dezbateri politice, la un nivel mult mai profund decât ofer eu aici, intraţi la ăştia (după preferinţe) şi vedeţi ce zic ei. Că e băieţi deştepţi în cap.