Sunt foarte frustrat și foarte furios! Dac-aș fi doar un român tâmpit, o mamaie bisericoasă de 76 de ani, să zicem, aș exclama: „Nu se poate-așa ceva!”. Dar, pentru că mă pretind, iată câteva deslușiri.
Alexandru Potcoavă a scris un roman. Ce?! Nu e interzis! Romanul a ieșit bun, foarte bun; din nou, nimic ilegal. Romanul lui Potcoavă este perfect traductibil, complet european (după cum știți, astea sunt două dintre cele trei criterii ale mele), total ne-ecranizabil; dacă nu-l spargi în 15-20 de filme, sau într-un serial gen „Game of Thrones”, n-ai nicio șansă. Deci n-aș avea niciun motiv să fac pe botosul; dar!
Dar eu, Mihai Buzea, scriu anul acesta (2020) o carte în care îmi pun mari speranțe. Foarte mari. Și ce să vezi? Pășesc exact pe urmele pașilor lui Potcoavă! Ce-a făcut el acolo (în Timișoara) mă lupt să fac eu aici (în Bruxelles), dar la ce bun, dacă reușesc?! Toată lumea o să spună că Buzea l-a copiat pe Potcoavă, că Buzea a mers după rețetă, că Buzea plagiază! Înnebunesc! Am vreo șansă de-a convinge că nu-i așa? N-am! Potcoavă a lucrat la cartea lui vreo două decenii – cine o să mă creadă că, pur și simplu, am avut aceeași idee?! Acum, după ce-am terminat „Viața și întoarcerea unui Halle”, nici mie nu-mi mai vine să cred. Să mă cred...
Bref, sunt în corzi. Nu știu cum o s-o scot la vopsea. Mă străduiesc să-mi zic că la tot răul e și-un bine: dacă nu-i citeam cartea și mă luau alții la trei-păzește („Buzea, hoțule! Plagiatorule! Victor Viorel numărul doi! Păi cu astfel de găinării umbli tu, Mihăiță, tată?! Lasă că vă știm noi pe ăștia!”), era încă și mai nasol. De parcă așa nu e nasol destul... personajul lui Potcoavă, Julianna, e leită personajul meu principal. Cap-tăiat! Firul epic nu e chiar-chiar același, dar seamănă al dracului, orb să fiu să nu văd asta, și dacă văd eu, o să vadă toți. Păi, de când mă pândesc ei la cotitură, ticăloșii...
Și mai e ceva. Potcoavă și cu mine nu suntem încă în finala mare pentr-un premiu pe 2019, am intrat doar în finala mică. Na, beleaua! Sper să nu-mi facă juriul vreo surpriză și să-i dea lui premiul, c-atunci o s-ajung de râsul târgului în 2021 („Hop și Buzea după Potcoavă, poate-i dă și lui cineva ceva! Mihăiță, pomanagiule! Pleșcare! Fursecare! Pișcotare! Pique-assiette! Milogule!”). Dar dacă juriul îmi dă premiul mie, e încă și mai rău: la anul o să își tragă toți membrii cu pumnii-n ouă, pe motiv că l-au girat pe-un plagiator ordinar. Pe scurt, am rupt-o-n fericire.
Dar ce scrie Alexandru Potcoavă în romanul lui, totuși? Și de ce i-a luat 20 de ani să-l scrie? Păi, i-a luat 20 de ani pentru că a făcut o documentare imensă, cum n-am întâlnit eu niciodată în literatura română; niciodată! A doua la mână: Potcoavă explică, ca la tâmpiți, „cum s-a românizat România”. Credeați că e-un bot mot de-al lui Boia? Nu e. Național-comuniștii căcat mănâncă, cu Academia-n cap: ceea ce numim azi „România” e produsul unei evoluții extrem de rapide, aproape neverosimile, la scară istorică. Da-da. Dragilor, iubiți compatrioți, dați-mi voie, dați-mi voie: sunteți nou-nouți. N-aveți 2000 de ani, cum zice Iosif Constantin Drăgan; n-aveți nici măcar 200 de ani, cum zice Bogumił Luft! Nope. Pe bune, nu fac pe agerul, nu-i nicio șmecherie la mijloc. Nu mă credeți? Vă cred. Aveți dubii? Citiți-l pe Potcoavă.
Arunc pe pagină gânduri, fără structură, fără legătură și fără nimic, fiind prea obosit și prea măcinat de necazul meu: femeile duc lumea în spinare, nu bărbații. Noi distrugem mereu ceea ce fac femeile mai bine, adică vieți omenești. Facem politică și distrugem viețile oamenilor, facem războaie și iar le distrugem, facem doctrine și distrugem mințile unei întregi generații, facem jocuri de bursă, de noroc, de culise, de alcov și distrugem munca altei generații. Femeile își văd de ale lor, se mărită, fac copii, nepoți și strănepoți, le spun povești de clan și de aici cărți ca „Viața și întoarcerea unui Halle”. Da. Pot să respect asta. Chiar și eu pot să respect asta, chit că nu respectul e punctul meu forte.
Antisemitismul. Degeaba, nu-l mai putem înțelege. Cum a fost posibil? Românii, șvabii, ungurii, sârbii, sașii, slovacii, austriecii, croații, italienii, elvețienii, polonezii, germanii, rușii, francezii și cehii se urau groaznic unii pe alții, se urau dorindu-și exterminarea fizică, dar toți împreună au tăbărât pe evrei. Având în vedere că mă trag din doi bunici și patru străbunici antisemiți, m-am întrebat până mi-am spart mintea: de ce, domnule, de ce? Din cartea lui Potcoavă reies două răspunsuri care se bat cap în cap: față de toți ceilalați, evreii erau incredibil de endogami (s-ar putea spune „rasiști”, dar termenul e complet demonetizat; ca și „fasciști”, nu mai înseamnă nimic). Ăsta e primul răspuns („Erau detestați pentru că se țineau deoparte, ei între ei, doar ei cu ei”). Al doilea răspuns: pentru că evreii munceau ca niște emigranți, nu ca niște localnici, iar de la Bogdan Suceavă („Avalon. Secretele emigranților fericiți”) știm că secretul emigrantului e simplu („Să muncești până scuipi sânge”); adică munceau mult mai mult, căutau și fructificau toate șansele, de ajungeau la situații materiale mai bune decât ale localnicilor. Tehnic vorbind, eu sunt acum, ca emigrant, tot un fel de evreu, așa că înțeleg perfect acest punct de vedere: localnicii au totul, eu n-am nimic – păi nu e clar că trebuie să muncesc mai mult ca ei, dacă nu vreau s-ajung clochard, să întind mâna?!
Alt gând, așa, aiurea în tramvai: Marx a avut și el mica lui dreptate, când zbiera ca din gură de șarpe că „materialul precede spiritualul”. Păi, pe bune, chiar îl precede. Banatul e o forță în literatură (nu dau nume că se supără toți cei pe care nu-i enumăr, dar Potcoavă e doar ultimul „mare” dintr-o serie lungă de foarte buni scriitori. Foarte buni! Am dreptate, Gheo?), Bucureștiul e o forță, Iașiul e o forță, vin din urmă Sibiul și Clujul; astea sunt regiuni și orașe cărora le merge bine spre foarte bine și uite că produc literatură de înaltă ținută, cu care s-ar umfla în pene orice cultură din lume, nu numai din Europa (și vorbesc serios!). Peste tot se scrie mult, mai bine sau mai rău, dar la români se scrie (în partea de sus a plutonului) mai bine decât la cei mai mulți. În mod sigur, mai bine decât la francezi! Nu c-ar fi greu să scrii cărți peste cele ale francezilor de-acum...
Așa... ce spuneam? A, da: restul țării unde e? Unde sunt orașele mici? Unde e Școala de la Târgoviște? Unde sunt capitalele regionale, unde e Craiova, unde e Galațiul, unde e Ploieștiul, unde e Bacăul, unde este Târgu-Mureș? A, că de reviste literare și de „scriitori” pensionari e plină România, asta da; dar ce producție primim de la dânșii? Ne facem că nu știm, dar știm. De la Ion Simuț și nu numai!
Ultima chestie și cu asta închei: poate fi bătut Alexandru Potcoavă? Da, eu cred că da, doar că nu cu armele lui: o carte la fel nu se mai poate scrie în română, nemaivorbind de o carte mai bună (cine mai are răbdarea, curajul și perseverența să adune cinci secole de istorie central-europeană într-un roman?!), dar se poate scrie ceva de egală (sau mai mare) priză venind din partea cealaltă, a călăului devenit victimă (da, prea puțin și prea târziu, dar victimă!): o autobiografie fictivă a lui Pál Prónay, de exemplu? Sau amintirile ofițerului NKVD care a condus ancheta și execuția lui Béla Kun? Sau să povestească Rosalia Zemliacika iubirea lor din Crimeea? Sau, mai bine, o corespondență imaginară între Rosalia și Irén Gál?
Nu știu, mă gândesc, cuget, le socot, le prefir în minte. Un ultim cuvânt pentru Alex, ca de la bărbat la bărbat: nu rămâne așa. Asta nu rămâne așa!
Se afișează postările cu eticheta Bogdan Suceavă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bogdan Suceavă. Afișați toate postările
joi, 26 martie 2020
miercuri, 13 noiembrie 2019
Avalon
La început m-am speriat, mi s-a făcut fricuță: 619 pagini! Da’ ce-s eu, prodigy d-ăla, să-mi rup oasele citind atâta amar de carte, fără să mă plătească nimeni pentru asta?! M-am foit, m-am coit, pe urmă mi-am făcut curaj: dădusem bani pe ea, trebuia să fac ce trebuia făcut, că nimeni altcineva n-avea s-o facă în locul meu.
Pe urmă m-a prins. M-a prins, m-a prins rău: mergem cu trenul spre Bruges, eu cu „Avalon” în mână; seara în pătuț, la „Academia” de pe Wijngaardstraat, iar am citit până spre miez de noapte; am citit și la-ntoarcere, am citit și-acasă, am terminat-o luni seara, am pus mână și i-am scris lui Bogdan Suceavă pe mess-ul de la facebook, că să-mi dea voie să scriu un articol pe baza celor povestite în carte. El, nu și nu, că nu este etic, că nu știu ce – n-a vrut. Treaba lui, eu articolul îl scriu oricum.
Nu, nu p-ăsta! Ce scriu aici nu e articol, e-o recenzie amatoricească, scriu ce-mi trece prin cap despre o carte care m-a impresionat foarte mult – dar care, din păcate (sau din fericire?!) este primul lucru pe care-l citesc din opera acestui autor. N-a scris puțin, n-a scris puțin deloc! Din 1990 până în 2018 a adunat 18 titluri, ceea ce arată trei lucruri: că Bogdan Suceavă este harnic (1), că Bogdan Suceavă este ambițios (2), că eu sunt un idiot. Cum naiba să nu citesc nimic de el până acum?!
Da, ambițios, dar are ce scrie, sau bate câmpii? Că românii noștri sunt meșteri la asta! Răspuns direct: nu, nu bate câmpii. Știe despre ce vorbește. E viața lui în paginile astea. Știe să scrie? Știe, dar îl doare-n cur: are ceva de povestit și exact asta face, nu stă la meșteșugăreală de vorbe d-alea frumoasele (pe care le uiți imediat). Vrea să spună ceva? Da, vrea. O spune? E, aici e-aici!
O spune, dar cum o spune? O sugerează încă din titlul de pe copertă („Secretele emigranților fericiți”), o spune brutal undeva pe la mijlocul cărții („Să muncești până scuipi sânge”), după care o ne-spune la final, unde fiecare înțelege ce vrea. Pe de-o parte, poți să înțelegi că imensa cantitate de muncă pe care o depui ca să reușești este garanția nefericirii în caz că nu reușești; pe de altă parte, poți să înțelegi că reușita ca emigrant nu vindecă niciodată rana cu care pleci. Cuțitul pe care România ți l-a-nfipt în spate. Flegma de rămas-bun. „Fiilor ei curajoși, Patria recunoscătoare”?! O lae. „Zât, javrelor! N-am nevoie de încă niște guri la masă”, mai degrabă, iar dragostea asta de pruncucigașă rămâne undeva în adânc, poate nu chiar în partea reptiliană a creierului, dar pe-acolo. Vrei să uiți, dar nu uiți; nu vrei să ierți, și nu ierți. Dacă am înțeles eu bine.
Se spune – și Bogdan Suceavă o spune – că dacă ceva nu poate fi exprimat (și) simplu, acel ceva nu merită exprimat. OK, să încercăm. Pot eu, Buzea, să exprim simplu subiectele cărților mele? Nu garantez, dar iată: dragostea („Jimmy”), Iașiul („Povestea lui Vasile Pogor”), escapismul („Berile de Aur”), globalizarea („Recrutorii”), Brexitul („Gastarbeiter”). Crezi că-i ușor exercițiul ăsta? Încearcă și tu. Nu, insist! Hai, bagă: „Don Quijote” într-un singur cuvânt! Poți? Poți pe dracul. Sau „Moromeții”, na! Sau „Craii de Curtea-Veche”, sau „Pădurea spânzuraților”, sau orice! Vezi? Eu când zic că nu merge așa...
„Avalon. Secretele emigranților fericiți” e despre job-seeking. Bogdan Suceavă?

Abonați-vă la:
Postări (Atom)