Avalon

La început m-am speriat, mi s-a făcut fricuță: 619 pagini! Da’ ce-s eu, prodigy d-ăla, să-mi rup oasele citind atâta amar de carte, fără să mă plătească nimeni pentru asta?! M-am foit, m-am coit, pe urmă mi-am făcut curaj: dădusem bani pe ea, trebuia să fac ce trebuia făcut, că nimeni altcineva n-avea s-o facă în locul meu.

Pe urmă m-a prins. M-a prins, m-a prins rău: mergem cu trenul spre Bruges, eu cu „Avalon” în mână; seara în pătuț, la „Academia” de pe Wijngaardstraat, iar am citit până spre miez de noapte; am citit și la-ntoarcere, am citit și-acasă, am terminat-o luni seara, am pus mână și i-am scris lui Bogdan Suceavă pe mess-ul de la facebook, că să-mi dea voie să scriu un articol pe baza celor povestite în carte. El, nu și nu, că nu este etic, că nu știu ce – n-a vrut. Treaba lui, eu articolul îl scriu oricum.

Nu, nu p-ăsta! Ce scriu aici nu e articol, e-o recenzie amatoricească, scriu ce-mi trece prin cap despre o carte care m-a impresionat foarte mult – dar care, din păcate (sau din fericire?!) este primul lucru pe care-l citesc din opera acestui autor. N-a scris puțin, n-a scris puțin deloc! Din 1990 până în 2018 a adunat 18 titluri, ceea ce arată trei lucruri: că Bogdan Suceavă este harnic (1), că Bogdan Suceavă este ambițios (2), că eu sunt un idiot. Cum naiba să nu citesc nimic de el până acum?!

Da, ambițios, dar are ce scrie, sau bate câmpii? Că românii noștri sunt meșteri la asta! Răspuns direct: nu, nu bate câmpii. Știe despre ce vorbește. E viața lui în paginile astea. Știe să scrie? Știe, dar îl doare-n cur: are ceva de povestit și exact asta face, nu stă la meșteșugăreală de vorbe d-alea frumoasele (pe care le uiți imediat). Vrea să spună ceva? Da, vrea. O spune? E, aici e-aici!

O spune, dar cum o spune? O sugerează încă din titlul de pe copertă („Secretele emigranților fericiți”), o spune brutal undeva pe la mijlocul cărții („Să muncești până scuipi sânge”), după care o ne-spune la final, unde fiecare înțelege ce vrea. Pe de-o parte, poți să înțelegi că imensa cantitate de muncă pe care o depui ca să reușești este garanția nefericirii în caz că nu reușești; pe de altă parte, poți să înțelegi că reușita ca emigrant nu vindecă niciodată rana cu care pleci. Cuțitul pe care România ți l-a-nfipt în spate. Flegma de rămas-bun. „Fiilor ei curajoși, Patria recunoscătoare”?! O lae. „Zât, javrelor! N-am nevoie de încă niște guri la masă”, mai degrabă, iar dragostea asta de pruncucigașă rămâne undeva în adânc, poate nu chiar în partea reptiliană a creierului, dar pe-acolo. Vrei să uiți, dar nu uiți; nu vrei să ierți, și nu ierți. Dacă am înțeles eu bine.

Se spune – și Bogdan Suceavă o spune – că dacă ceva nu poate fi exprimat (și) simplu, acel ceva nu merită exprimat. OK, să încercăm. Pot eu, Buzea, să exprim simplu subiectele cărților mele? Nu garantez, dar iată: dragostea („Jimmy”), Iașiul („Povestea lui Vasile Pogor”), escapismul („Berile de Aur”), globalizarea („Recrutorii”), Brexitul („Gastarbeiter”). Crezi că-i ușor exercițiul ăsta? Încearcă și tu. Nu, insist! Hai, bagă: „Don Quijote” într-un singur cuvânt! Poți? Poți pe dracul. Sau „Moromeții”, na! Sau „Craii de Curtea-Veche”, sau „Pădurea spânzuraților”, sau orice! Vezi? Eu când zic că nu merge așa...

„Avalon. Secretele emigranților fericiți” e despre job-seeking. Bogdan Suceavă?

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

Raport de Românica

Anul ăsta n-am văzut nimic nou. Am revăzut, însă: Iașiul, Cherhanaua Pescarilor, Vama Veche, Doi Mai, munții Baiului, munții Făgăraș, munții Călimani, munții Iezer, Ceahlăul, Măgura Branului, Ocna Sibiului, orașul Victoria, hotelul ”Triumf” din București și păstrăvăria regală din Azuga. Da, da, bine, știu... lăsați vă rog miștourile și să trecem la lucruri serioase.
Dacă n-am reușit în 2010 aproape nimic în materie de ”Să ne cunoaștem patria”, am fost însă foarte harnic în a face proiecte. Da’ proiecte, nu așa, jucărie! Adică chestii care sunt bătute-n cuie pentru 2011 (cum era o listă de vreo 15 proiecte pentru 2010... dar ce să mai vorbim!). Ergo, pentru la anul, mort-copt, am pe shortlist: munții Godeanu (cu sau fără prelungire în Retezat); munții Cindrel (cu sau fără prelungire în Lotrului); vârful Pietrosul Bistriței (cu sau fără prelungire în Rarău-Giumalău); două ”muchii” noi în Făgăraș (altele decât Tărâța și Drăgușul). Gata cu duhul blândeții! Până când atata complacere în lene?!

Pe de altă parte, afară de munți și de cârciumi (ambele, obiective prioritare pentru orice turist serios), România mai are trei chestii istețe, pe care până acum nu le luasem în calcul: bălțile, ruinele și peșterile. Și nu e vorba numai de cele mai cunoscute (Delta Dunării, cetatea Poienari și peșterile Apusenilor), ci și de altele mai puțin celebre, dar care fac toți banii. Care-s alea, mă-ntrebați?

Nu știu, urmează să le dibăcesc la anul!