Marea Țiganiadă

Păi, nu eram cu Dottore? Beri – beri – beri; de necaz beam. Ne murise un prieten, prieten bun, om de bază la fotbal, pe munte, la seri de foc cu chitara, la semințe, ba nici cu paharul nu ne făcea de rușine. Moarte fulgerătoare, nu suferise deloc: anevrism cerebral. Mai ales eu eram întors pe dos, că tot de asta murise și maică-mea, și tot așa, fulgerător, căzuse din picioare. Am zis: „Bă, io nu las lucrurile în coadă de pește! Am să scriu o carte și o să-l bag acolo și pe amicul ăsta al nostru, că mare om a fost, păcat de el, mare păcat!”. Dottore a sărit ca ars: „Ba io zic să te potolești și să îl lași în pace, acolo unde e!”. Am rămas tâmpit. Din punctul meu de vedere, egoismul de care dădea dovadă Dottore era suprem, era de necrezut: dă-l în pizda mă-sii p-ăla care-a murit, uită-l cât mai repede, prefă-te că n-a trăit niciodată și nu l-ai cunoscut, poartă-te ca și cum el nici n-a fost. Jegos!

Altă amintire. Sunt undeva pe la mare, pe litoralul ăla al nostru de dinainte de Revoluție, dar cu foarte puțin înainte, trebuie să fi fost vara lui 1988. O mizerie. Seara nu aveam ce face; decât să stau degeaba, mă duceam prin „satul de vacanță” (în Neptun trebuie că se-ntâmpla asta) și căscam gura pe-acolo, ca tot omul fără treabă (teoretic, eram în căutare de gagici, dar n-am avut noroc de nimic în vara aia. Era și greu: și ciutan, și sfios, și fără bani, și cu cort „Cerna”! De unde gagici...) și ajung la un moment dat la una dintre „atracțiile” din bâlci: Trenulețul Groazei. Mă dau și eu de vreo două-trei ori, o tristețe, o sărăcie. Mai stau la tândăleală prin fața cașcarabetei și văd următoarea scenă, greu de descris – dar încerc: din trenulețul care tocmai își terminase cursa coborau clienții, unii râzând, alții posaci (ca mine), unii băuți, majoritatea. Din mijlocul lor, dintr-un vagonet din ăla, două „țigănci”, două adolescente roma, îmbrăcate curat dar sclipicios (nu cu straie tradiționale, ci cu fuste lungi, albe, cu paiete, și bluze de vară dar cu mâneci tot lungi), țâșnesc înnebunite și calcă peste oameni, peste copii, peste toată lumea, sar gardul de demarcație al „peronului” și se pierd alergând în noapte, în mulțimea care forfotea pe-acolo. Am apucat să le văd chipurile, în trecere, poate o secundă, poate o jumătate de secundă: groază era întipărită pe ele, groază, teroare, nu altceva. Nu îmi bat joc de cuvinte. Ochii larg deschiși „în orb”, gura deschisă, răsuflarea tăiată. Fetele alea erau terifiate. Am rămas uluit, nu am băgat de seamă înjurăturile mulțimii („Fir-ar ale dracului de țigănci, cine dracu’ le lasă p-astea să umble printre oameni, da’ nu e posibil așa ceva!”), am luat iar un bilet și m-am mai dat o dată, să-nțeleg ce le speriase așa. N-am găsit nimic. Niște căcaturi de plastic alb, într-o „beznă” din aia cu beculețe verzi, și niște sunete sintetice („hu-hu-hu”), care ar fi trebuit, teoretic, să-ți înghețe sângele în vene. De fapt, te făceau să râzi.

Am citit cartea lui Mirel Bănică și acum ȘTIU. Am înțeles că atât aparenta imbecilitate (& nesimțire) a lui Dottore, cât și spaima fetelor roma aveau explicații coerente. Dar nu existau în mintea mea informațiile care să permită punerea lucrurilor cap la cap. Acum există. Le-am citit în carte. Pentru asta sunt cărțile. Nu toate, doar unele, puține. De fapt, foarte puține.

De ce am botezat textul ăsta „marea” țiganiadă? Pentru că e despre cel mai complet op scris în limba română pe subiect. Care e subiectul? Universul de credință al popoarelor roma, ăsta este subiectul. E important pentru cineva care nici nu e țigan și nici nu-i iubește pe oamenii aceștia? Da, e important. Din cauza „efectului de frigider”: ei au conservat credințe profund arhaice, pe care societățile urbanizate le-au pierdut demult. Da, le-au pierdut, dar ecourile acestor credințe răbufnesc din fiecare dintre noi atunci când te aștepți mai puțin, sunt „ecouri” venite de foarte demult, din vechea vechime, pe care noi nu numai c-am uitat-o, dar despre care nici nu mai știm că ne-a fost, cândva, matrice culturală. Noi am uitat, ei încă nu.

Câteva cuvinte despre autor: mă înclin cu respect. Cantitatea de muncă investită în lucrarea asta este imensă, imensă. Cartea nu e scrisă „la birou”, e în ea mult teren, mult stres (poate prea mult?), nesfârșită documentare și o pasiune cu totul specială, care se transmite cititorului, oricât de nesimțit ar fi el (chiar și eu am perceput-o!).

Să poți duce la bun sfârșit așa ceva nu e nicidecum posibil dacă ești un Mirel. Nu e posibil nici dacă ești doar un Bănică! Ca să poți scrie „Bafta, Devla și Haramul” trebuie să fii Mirel Bănică.

Iubita mea Sputnik

De ce-l înjură? De ce-l înjură japonezii pe Murakami, aceasta-i întrebarea! Bine, nu-l înjură „japonezii”, adică tot poporul japonez, îl înjură doar scriitorii profesioniști din Japonia, plus (en masse) criticii literari. De ce? Păi, dacă-i asculți pe ei, îl înjură pentru că scrie „nejaponez”, adică scrie în niponă (și) despre chestiuni din Grecia, Statele Unite, Rusia și alte țări, astfel încât alterează specificul național („Noi, despre noi, pentru noi”). Mie, personal, mi se pare un căcat. Mi se pare că crapă rânza-n ei din cauză că Murakami are succes.

Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.

Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!

„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.

Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.

Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!

Apele Nordului

Forța! Nicăieri în „Star War” nu ni se spune ce e Forța, ni se spune doar că Forța există și că Jedi au învățat s-o folosească, cel puțin parțial. Ce nu ni se spune, dar înțelegem noi, e că Sith controlează Forța mult mai bine decât Jedi. Da, dar Sith sunt răi, iar Jedi sunt buni! Păi, cum vine asta?!

Mai știm că există o Linie Roșie care-i desparte pe unii de alții, dar nu ni se spune care este. Aflăm doar că unii Jedi sunt atrași de Partea Întunecată a Forței și că uneori i se alătură, trecând deci această Linie Roșie. Cum? Nu știm.

Iată teoria mea. Și Jedi și Sith își arogă dreptul de a ucide, unii în scopuri nobile, generoase, ceilalți în scopuri josnice, egoiste. Dar Jedi nu ucid copii. Iată Linia Roșie. O treci? Gata, ești de Partea Întunecată a Forței, dar nu ești încă un Sith, nu, tăticu! Ești un Jedi renegat, atât.

Acum, concluzia mea de spectator de film și a lui Ian McGuire, ca autor al acestui roman: persoanele rele au acces privilegiat la Forță în comparație cu persoanele bune. Oamenii răi sunt mai puternici (mai scurt de-atât nu pot s-o spun). Cei care au Iadul încorporat într-ânșii ne bat de ne-ascultă cu urechea pe noi ăștia, bunuții, pozitivii, altruiștii. La un parte-n parte, n-avem nicio șansă.

Henry Drax e personajul principal al romanului și despre el se afirmă: „Un om ca Drax nu moare, pur și simplu. Trebuie omorât”, lucru cu care nu pot fi decât de acord, dar altceva voiam să spun: nu e nevoie să întâlnești un Henry Drax în viața reală ca să știi ce-ai de făcut. Poți avea ghinionul să întâlnești persoane ale Forței, persoane înnăscut rele, și trebuie să înveți foarte repede să le omori tu pe ele, pentru că altfel te omoară ele pe tine. Prin „a omorî” înțeleg, desigur, a le scoate imediat din existența ta, în a le trece la rubrica „ignore” repede, decisiv și fără milă. Nu zic că e ușor: astfel de oameni sunt superiori majorității în privința abilității de a manipula. De obicei, li se spune „psihopați”, dar ei sunt mult mai mult decât atât; sunt șefii acestei lumi, a speciei noastre. Nu pot fi învinși, doar omorâți. Șmecheria e să treci tu pe sub radarul lor, pentru că a te bate cu ei nu este o soluție – tu vei pierde, vei pierde întotdeauna, chiar și atunci când câștigi. Mai ales atunci... nu, nu. Aruncă-i afară din viața ta, dacă ți-e dragă viața!

Be mic, și în cu totul altă ordine de idei: ce te faci când lumea e-n pragul unei revoluții tehnologice? Pe bune: în „Apele Nordului”, oamenii se trezesc că derivații petrolieri sunt mult mai ieftini și mult mai buni decât uleiul de balenă. Dar ei nu știu să distileze petrol, ei știu să vâneze balene! Ce pot face, atunci? Răspunsul lui McGuire: mor. Ca să trăiască balenele din prezent, a fost nevoie să moară oameni în trecut.

Asta zic. Nu există „bine universal” pe lume. Ca să-ți fie ție bine, trebuie să iei binele de la cineva. Binele meu e răul tău. Răul meu e binele tău. Win-win este minciună. Când cineva se face mare, altcineva se face mic. Și mai rămâi c-o treabă de seamă după ce citești cartea asta: lumea ta, cea în care trăiești azi (noiembrie 2019) n-a fost construită repede, și nu de români. Românii au venit târziu de tot, au ars niște etape, au cam venit la de-a gata. Poate-i ușor amară pilula... asta este.

Avalon

La început m-am speriat, mi s-a făcut fricuță: 619 pagini! Da’ ce-s eu, prodigy d-ăla, să-mi rup oasele citind atâta amar de carte, fără să mă plătească nimeni pentru asta?! M-am foit, m-am coit, pe urmă mi-am făcut curaj: dădusem bani pe ea, trebuia să fac ce trebuia făcut, că nimeni altcineva n-avea s-o facă în locul meu.

Pe urmă m-a prins. M-a prins, m-a prins rău: mergem cu trenul spre Bruges, eu cu „Avalon” în mână; seara în pătuț, la „Academia” de pe Wijngaardstraat, iar am citit până spre miez de noapte; am citit și la-ntoarcere, am citit și-acasă, am terminat-o luni seara, am pus mână și i-am scris lui Bogdan Suceavă pe mess-ul de la facebook, că să-mi dea voie să scriu un articol pe baza celor povestite în carte. El, nu și nu, că nu este etic, că nu știu ce – n-a vrut. Treaba lui, eu articolul îl scriu oricum.

Nu, nu p-ăsta! Ce scriu aici nu e articol, e-o recenzie amatoricească, scriu ce-mi trece prin cap despre o carte care m-a impresionat foarte mult – dar care, din păcate (sau din fericire?!) este primul lucru pe care-l citesc din opera acestui autor. N-a scris puțin, n-a scris puțin deloc! Din 1990 până în 2018 a adunat 18 titluri, ceea ce arată trei lucruri: că Bogdan Suceavă este harnic (1), că Bogdan Suceavă este ambițios (2), că eu sunt un idiot. Cum naiba să nu citesc nimic de el până acum?!

Da, ambițios, dar are ce scrie, sau bate câmpii? Că românii noștri sunt meșteri la asta! Răspuns direct: nu, nu bate câmpii. Știe despre ce vorbește. E viața lui în paginile astea. Știe să scrie? Știe, dar îl doare-n cur: are ceva de povestit și exact asta face, nu stă la meșteșugăreală de vorbe d-alea frumoasele (pe care le uiți imediat). Vrea să spună ceva? Da, vrea. O spune? E, aici e-aici!

O spune, dar cum o spune? O sugerează încă din titlul de pe copertă („Secretele emigranților fericiți”), o spune brutal undeva pe la mijlocul cărții („Să muncești până scuipi sânge”), după care o ne-spune la final, unde fiecare înțelege ce vrea. Pe de-o parte, poți să înțelegi că imensa cantitate de muncă pe care o depui ca să reușești este garanția nefericirii în caz că nu reușești; pe de altă parte, poți să înțelegi că reușita ca emigrant nu vindecă niciodată rana cu care pleci. Cuțitul pe care România ți l-a-nfipt în spate. Flegma de rămas-bun. „Fiilor ei curajoși, Patria recunoscătoare”?! O lae. „Zât, javrelor! N-am nevoie de încă niște guri la masă”, mai degrabă, iar dragostea asta de pruncucigașă rămâne undeva în adânc, poate nu chiar în partea reptiliană a creierului, dar pe-acolo. Vrei să uiți, dar nu uiți; nu vrei să ierți, și nu ierți. Dacă am înțeles eu bine.

Se spune – și Bogdan Suceavă o spune – că dacă ceva nu poate fi exprimat (și) simplu, acel ceva nu merită exprimat. OK, să încercăm. Pot eu, Buzea, să exprim simplu subiectele cărților mele? Nu garantez, dar iată: dragostea („Jimmy”), Iașiul („Povestea lui Vasile Pogor”), escapismul („Berile de Aur”), globalizarea („Recrutorii”), Brexitul („Gastarbeiter”). Crezi că-i ușor exercițiul ăsta? Încearcă și tu. Nu, insist! Hai, bagă: „Don Quijote” într-un singur cuvânt! Poți? Poți pe dracul. Sau „Moromeții”, na! Sau „Craii de Curtea-Veche”, sau „Pădurea spânzuraților”, sau orice! Vezi? Eu când zic că nu merge așa...

„Avalon. Secretele emigranților fericiți” e despre job-seeking. Bogdan Suceavă?

Opt

Mă leagă de Tudor Ganea o foarte dubioasă prietenie și o foarte solidă rivalitate. Adică ne-am văzut de două ori în viață, o dată pe Trecătoarea Trei Ierarhi din Iași (da, știu, e dubios. Am zis deja asta!) și o dată la Gambrinus, în București. Vorbe de seamă n-am schimbat decât în București, că dialogul de la Iași s-a rezumat la „P-aici e?” (el), „Da, p-aici” (eu), ceea ce spune destul. Poate prea mult.

După ce-am citit „8” am zis clar că e cea mai bună carte a lui și mi-a promis bere (mie toată lumea-mi promite bere, asta nu-i o problemă. Problema apare când le amintesc oamenilor de promisiune...), apoi am stat și am regândit. „Cazemata”? Da, dar nu. „Miere”? Da, dar pentru mine, nu. „Porci”? Am scris și eu una de-asta, deci drum închis. Atunci, de ce „8”?!

Pentru că Tudor Ganea iese din Tudor Ganea, d-aia. Și e-al dracu’ de greu să ieși din tine când ai succes de critică și de vânzări, cum are el! Prea puțini o fac, nu știu, idealiștii, sinucigașii, grandomanii, grafomanii... deși, ca să fiu cinstit, mai există o categorie. Mă refer la fraierici: Jules Verne, Constantin Chiriță, Jack London, Jerome K. Jerome. Or fi mulți, eu p-ăștia-i știu. London a scris o tragedie în versuri albe, J.K.J vreo două romane socialiste, Verne a comis câteva romane de dragoste, Constantin Chiriță umbla să-i bată pe Rebreanu și Preda pe terenul lor... ce să zici, că n-ai ce să mai zici. Fă-mă, Doamne, val de tei...

În „8”, Ganea scrie despre ce cunoaște și asta se simte din fiecare rând, și mai ales din dialoguri (care ies cel mai greu, cum știe toată lumea). Dacă n-auzi Vocile, degeaba, poți să te dai și peste cap, nu-ți iese nimic, trebuie să umpli paginile cu teoria chibritului (cum fac o grămadă de autori, fără pic de jenă: ce treabă au ei! A acceptat editura să publice manuscrisul? Să spele cu cartea pe cap! Și se mai întreabă dăscălimea de ce nu mai citește tineretul... pentru că filozofelile plictisesc, bă, de-aia!). Ce Voci aude Ganea? Păi, de țărani, de bețivi, de corecți politici, de cocalari, de oengiști, de țigani, de șoferi, de pescari, de găinărese și de-o grăma’ de lume fină, lumea satelor din Cerc. Care Cerc? Păi, o sută de kilometri în jurul Bucureștiului, așa, jur-împrejur. O sută, poate mai puțin. Eu de unde să știu?!

Și cu rivalitatea cum e? Păi, e. Toți îl înjură pe Ganea că de ce a explodat cu patru romane în patru ani (2016, 2017, 2018, 2019), dar de fapt sunt cinci, că ăștia toți nu pun la socoteală și „Povestea lui Mihail Sadoveanu”, ceea ce arată că Ganea nu i-a enervat destul; eu nu de-aia-l înjur, c-am făcut aproape la fel (dar nu chiar la fel), eu îl înjur pentru că are succes de public. Știți ce face acum? Umblă să scoată în 2020 romanul „FZN” cu care să-mi ia fața, să mă lase sărac și fără cititori!

Ceea ce nu știe el e că-i pregătesc greaua. Târgu-Ocna este mici copii.

Sonia ridică mâna

E nevoie de mare curaj ca să scrii o asemenea carte, chiar dacă o vinzi sub numele de „roman”; îți pui sufletul pe masă și te gândești ce dobitoci o să se uite pe urmă la el și-o să-l măsoare cu metrul de croitorie (ăi de la oraș) sau cu sfoara cu noduri (ruralii). Bref, Lavinia Braniște s-a apucat să-noate într-un lac glaciar. Noaptea.

Întrebarea directă și brutală este: mi-a plăcut cartea ei, sau nu mi-a plăcut? Habar n-am. Ca fapt concret pot pune în balanță adevărul că n-am putut s-o las din mână până n-am terminat-o, ceea ce mi se întîmplă rar (bine, nici n-am timp, dar de multe ori mă și plictisesc foarte tare, alteori îmi obosesc ochii etc). „Aventurile” Soniei, care numai aventuri nu sunt, au avut darul să mă fascineze așa cum m-a fascinat „REM”-ul din „Nostalgia” (nu râdeți ca proștii! Asta e asocierea pe care o fac eu, ce! E dreptul meu să fac orice asociere vreau – e o țară liberă!), pentru simplul motiv că explorează universul feminin despre care cunosc exact nimic. În REM, eroina – Nana – avea vreo 12 anișori, poate mai puțin; Sonia are mai mult decât dublu. Nu există nicio asemănare, chiar niciuna. Ceea ce vreau să spun este că ignoranța mea în privința, cum să le spun, preocupărilor celor două personaje este abisală, suficient de abisală pentru ca eu să fiu mesmerizat și să nu mă opresc din lectură până la sfârșit.

Cel puțin teoretic, ar trebui să o simt pe Sonia mult mai aproape decât pe Nana: Sonia încearcă să supraviețuiască în București ca freelancer, iar ceea ce are ea de vândut este scrisul ei. Păi, dacă nici asta nu mi-e aproape, atunci ce?! Numai că asta e partea ușoară (freelancing literar bucureștean); partea grea este iadul din mintea și viața Soniei. În iadul ăla, de toate pentru toți: scârbă identitară, lehamite suicidară, autocenzură epuizantă, permanentă autocravașare („Trebuie să fiu mai bună, trebuie să muncesc mai mult, trebuie să iubesc mai puțin crispat”), uzura provocată de marele oraș, sărăcia mascată sub iluzia provizoratului (celebrul „Deocamdată, asta este”)... da, de toate pentru toți, și ceva în plus.

E mai greu pentru femei decât pentru bărbați. Mă refer la nenorocita vârstă a „construirii carierei”, între 22 și 37 de ani, să zicem (nu știu de ce-am ales bornele astea!), în care presiunea e mult, mult mai mare pe ele decât pe noi. Răspunderile pe care le aveam eu, să zicem, în acești 15 ani, erau față de mine și doar de mine, dar femeia are una în plus, una uriașă, strivitoare. Față de viața pe care ar putea-o da.

Cartea mă face să-mi regândesc optica asupra suferinței de care-s responsabil.

La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!