Cocoșul de Aur, Târgu Mureș

Pentru a putea înțelege bucuria paradoxală care a cuprins întreaga țară după meciul de fotbal de miercurea trecută, de pe Arena Națională din București, trebuie să mergeți la fostul restaurant Cocoșul de Aur din Târgu Mureș. Paradoxală, pentru că echipa învinsă e singura care-a făcut cunoscută România în lume, din punct de vedere fotbalistic; bucurie, pentru că n-a fost suflet de om să nu-și destupe și-a cincea bere, în minutul 93, pe motiv că ”și-au luat-o scârbele de bucureșteni”. Nu spun nimic nou pentru cei care-au făcut armata, ei știu prea bine fenomenul, l-au aflat din prima zi de cazarmă (”A, ești șmecher de București! Ia bagă sectoare!”), dar pentru generațiile care au venit în urmă, antibucureștenismul poate fi încă pricină de uimire. Să nu mai fie.

Nu știu unde-au sărbătorit târg-mureșenii victoria din 29 aprilie, dar eu m-aș fi dus ață la Cocoșul de Aur (pe strada Călărașilor, chiar lângă podul de peste canal), mi-aș fi atârnat de gât un carton cu ”Sunt bucureștean” și-aș fi așteptat să iau bătaie, mulțumind lui Dumnezeu că scap doar cu atât. Ca să nu rămâneți nedumeriți, iată povestea: clădirea în care-a fost Cocoșul fusese ridicată în vremea imperiului, de către un fabricant de bere (un fel de Dumitru Bragadiru local), iar pe timpul ”comunismului bun” (1964 – 1974, să zicem), a devenit restaurantul Cocoșul de Aur, mândria orașului. 

Iată ce mi-a povestit Feri, chelnerul de la Laci Csarba: ”Eu nu-s de aici, sunt ungur din Petroșani, când am venit vorbeam cu accent tare rău, toți râdeau de mine, dar m-am învățat (râde). Eu așa am apucat Cocoșul, o ruină, cum îl vedeți acum, dar mi-au povestit chelnerii bătrâni de la care-am învățat meserie: mă băiatule, ziceau, n-a existat în orașul ăsta și-n tot Ardealul loc mai prima decât Cocoșul de Aur, la vremea lui! Ce mese, ce oameni, ce oaspeți veneau, ce bani ieșeau... păi, ca s-ajungi chelner acolo, trebuia să te bage prim-secretarul pe județ, el personal! Acum... vezi și tu ce-a rămas. După Revoluție, au venit bucureștenii”. Într-adevăr, pe un banner uriaș, plantat pe spațiul public, se poate citi: ”Această clădire NU aparține orașului!!! Proprietar este Romarta S.A. București”. Dincolo de banner e gardul (din același film, din Art Nouveau), și clădirea, în starea în care dezvoltatorii au lăsat toate imobilele de patrimoniu pe care-au pus mâna: geamuri sparte, podele smulse, tencuială căzută, trepte ciobite. Pe acoperiș a supraviețuit ca prin minune un decor de fontă cu anul construirii: 1897. N-am cum să fiu sigur, dar cred c-atunci oamenii nu beau doar ca să se-mbete cât mai repede, ci știau savura cu stil. Alte vremuri!

text publicat în numărul 19/2015 al revistei Cațavencii

Târgu-Mureș, trente ans après

Mai fusesem în Târgu-Mureș cu mulți, mulți ani în urmă (nici nu mai știu câți, să zică sor-mea, că ea-i cu aritmetica). Orașul mi s-a părut extraordinar de schimbat, evident în bine.

E adevărat, blocurile sunt tot alea, combinatul Azomureș otrăvește aerul în continuare, galeriile ”Luxor” (?!) tot penibil arată și tot ca nuca-n perete se potrivesc cu teatrul; totuși, au fost plantați și niște copăcei, iar băncile sunt noi.

Dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: în Târgu-Mureș nu sunt maidanezi! Îmi vine să mă tăvălesc pe jos, îmi vine să-mi smulg părul din cap: cum, domnule, acolo se poate și aici, nu? Bucureștiul este sufocat, la modul propriul, de sute de mii de câini vagabonzi, iar în Târgu-Mureș n-am văzut nici măcar un fir de păr din vârful cozii unui maidanez! Care e secretul, care e misterul, care este explicația? O fi primarul Oprescu zoofil, sau doar tâmpit? Sau, pur și simplu, regățean, Regatler?

E adevărat că nici în alte orașe transilvănene n-am prea văzut maidanezi, dar aici, la Târgu-Mureș, m-a izbit absența lor totală, ca un ciocan în moalele capului. Doar la Târgu-Mureș m-am simțit ”bucureștean împuțit”, pentru simplul motiv că am văzut zero câini vagabonzi!

Be mic: cred că târg-mureșenii vor să-și schimbe cojocul, și din ”oraș industrial” vor să devină ”oraș cultural”, pe urmele Sibiului și-ale Clujului. Altfel nu-mi explic îndârjirea și costurile cu care ei renovează Cetatea din mijlocul orașului; să nu credeți că e lucru de glumă, Cetatea este mare, veche și degradată, deci costurile trebuie să fie foarte mari. Totuși, lucrează la ea în draci. Numai ce-am văzut eu, și am văzut foarte, foarte puțin, e impresionant. Dacă or avea și un plan de management cultural după ce-o termină, atunci o să le iasă combinația și Cetatea din orașul lor va fi un rival serios pentru sibieni și clujeni, în materie de evenimente de marcă în Transilvania interioară.

Ultimul punct: știți ce este clădirea din poza de mai jos? Ghiciți? Eu n-am ghicit: este un colegiu agricol (”Traian Săvulescu”, parcă). Păi un oraș care își permite să-și dreseze liceenii, viitori agricultori, în asemenea clădire... are, are! Ce are? Viitor, asta are! Și pe lângă colegiu trece fostul moat... au și de-ăsta!

De mâncat, am mâncat excelent, undeva, la o ”csárda” (am înțeles că se traduce prin ”han” în română), dar povestea cu poantă e aia de la restaurantul Cocoșul de Aur. P-aia n-o scriu aici, o păstrez pentru revistă. E tare!