Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.

articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Reportaj Canal

Acum o lună și ceva, ACN (Administrația Canalelor Navigabile) a dat publicității un comunicat de presă, în care anunța rezultatele financiare pe 2010: mai bune ca în 2009, cu perspective trandafirii pentru 2012. Am rămas mut, că eu unul nici nu mai știam că dihania (Canalul Dunăre-Marea Neagră) mai există, darămite că produce și bani. Cum nu-mi venea să cred, m-am milogit de colegi să mă repeadă cu mașina până la Agigea, deși le era cam peste mână. Până la urmă am ajuns, am dat de PR-istul lor (domnu’ Tibi), care mi-a pus la dispoziție toatele datele pe care le-am cerut, apoi a facilitat și o discuție cu șeful ăl mare (au învățat meserie și ăștia de la stat, nu mai sunt secretomani pitecantropi, ca acum zece ani!). Din cele trei surse obligatorii (internet, PR-ist, șef), mi-am făcut o idee cât de cât corectă, zic eu:

Proiectul e vechi încă de pe vremea turcilor. Sultanul a trimis niște ingineri englezi să facă măsurătorile, dar ăia i-au zis să stea blând pe curul lui, că-l costă cât nu face. După aia, fel și fel de proiecte (nemțești, ungurești, românești) s-au tot făcut, dar

șantierul a pornit abia în 1949, și a fost doar la oha, pentru că era o mască pentr-un lagăr de exterminare: dintr-un milion de oameni închiși acolo, cam 200.000 de mii au murit, iar restul au scăpat sub formă de epave. Mulți morți de la Canal sunt celebri, dar preferatul meu e inginerul Vasilescu-Colorado (vi-l povestesc altă dată).

Lucrarea a început de-adevăratelea în ’74, a durat ani buni și-a costat vreo două miliarde de dolari, la valoarea de-atunci. Pentru comparație, se estimează că autostrada Transilvania o să coste vreo șase miliarde de euro și dracu’ știe câți ani, că deocamdată lucrările avansează cu viteza luminii stinse.

Exploatarea ar fi trebuit să meargă ca unsă încă din ’84, când a fost gata brațul principal (cel de sud), dar de fapt a mers căcăcios rău până după ’92, când nemții au terminat și ei lucrările la canalul de legătură dintre Rin și Dunăre. Nici pe urmă n-a fost mare diferență, că-n anii ăia România fierbea de mineriade și de-alte prostii, nimeni nu venea cu șlepul să se dea p-aici, să-i spargă hoții șlepul, eventual și capul. Abia mai încoace, hăt după 2000, a-nceput comerțul să se miște, când s-au prins transportatorii ”de apă” că au legătură directă între cel mai mare port european (Rotterdam) și cel de-al patrulea (Constanța, mai exact Constanța-Sud). De-aici încolo îl las pe d-l Zeicu (șeful!):

”Măi Mihai – pot să-ți zic pe numele mic, da? – la noi e de muncă, nu de joacă” (eterna părere cum că presa-i ”jucărie”!). ”Păi eu am trafic de nu-mi văd capul, că trec ăștia cu minereu pentru combinatele de pe Dunăre, ăl mare de la Galați, ăla de la Tulcea, pe alumină, ăla sârbesc de la Smeredevo, ăl de la Dunaújváros, al ungurilor, mai e și unul bulgăresc la Ruse, unu’ mai mic; toți trec pe-aici, că n-au pe unde. Nu lipsesc nici turcii, ăștia au treabă cu fierul vechi. Da’ la drept vorbind, grosul încasărilor vine de la transportul de cereale, ca să zic așa: grâul din tot bazinul carpatic pe-aici se exportă, și crede-mă că nu-i puțin” (râde), ”nu-i puțin deloc!”. Întreb dacă există și trafic turistic, și aflu că ”Până la criza asta a voastră, veneau destule vase de croazieră fluvială, da’ acum s-au rărit; oricum eu nu câștigam nimic de pe urma lor, că le luam 100 de euro pe tot tranzitul, și banii de ăștia nu-mi acopeream nici curentul de la ecluze”. Întreb de pescuit, dar domnul Zeicu nu le are cu subiectul (oricum, din experiența mea, nici un șef n-ar recunoaște că merge să dea la pește, chiar dacă are ”microbul”).

Am plecat de-acolo cu următoarea convingere: profesorul Flyvbjerg are dreptate. În cartea lui din 2003 (Megaprojects and Risk: An Anatomy of Ambition) profesorul zicea că megaproiectele, chiar și când sunt funcționale (cum pare să fie ăsta al nostru) nu-și acoperă niciodată costurile de realizare, indiferent de regimul politic care le comanditează. Pe de altă parte, megaproiectele tind să producă bani pe termen foarte lung, adică încă mult după ce ”comanditarul” e oale și ulcele.

Na, că l-am împușcat aiurea. Ce ne facem acum cu autostrada Transilvania?!

acest articol a fost publicat în revista Cațavencii (2011)

Vendiák, Budapesta

Trebuie să încep direct cu secretul, nu să vă plimb aiurea pe câmpii, că nu știu câtă răbdare aveți cu textul ăsta: banii mari la sfârșit, banii mici la început. Asta-i tot. Adică, atunci când ești începător în d-ale city breakului, ai tentația de a sparge bani în prima seară, de a te răsfăța cu cine știe ce bunătăți locale, de a face cumpărături pe repede-înainte, astfel încât în ultima seară stai melancolic la fereastra hotelului sau a pensiunii, ronțăind un covrig, că alți bani n-ai, și aștepți mioriticește plecarea acasă, băgându-ți toate celea, c-a fost timpul prea scurt. Țeapă! Nu timpul a fost scurt, ci tu ți l-ai prostituat prin toate capcanele de turiști, alea din prima seară, și abia la încheierea sejurului te prinzi că ai ratat cele mai interesante locuri din orașul respectiv; uite-așa mai rău te enervezi în loc să-ți priască!

Ceea ce ai de făcut este s-o iei ușor. Urci bagajele în cameră, faci un duș, cobori la recepție, ceri o hartă gratuită, întrebi unde se mănâncă bine în apropiere (dar nu te duci acolo, că hotelierii și restauratorii sunt totdeauna mână-n mână), o iei brambura pe străzi, intri în două-trei baruri unde vezi lume (să nu fie goale, c-atunci e ceva dubios cu ele), bei câte ceva în fiecare, dar puțin (asta este foarte important!), te flenduri prin zona veche a orașului, bagi o șaorma la varice, iei bere și apă plată pentru noapte, din vreun market de cartier, te duci și te culci.

În felul ăsta rămâi cu bani pentru ziua numărul doi (muzee, cumpărături, parcuri, ruine etc) și mai ales pentru ultima zi, pe care o dedici burdihanului. Ai aproape 72 de ore în orașul respectiv, ai ochit deja ceva, mergi la sigur; eu m-am băgat la Vendiák, pe Egyetem, pe o ploaie teribilă. Nu m-am lăsat impresionat de șeful de sală, care a-ncercat să mă ia tare (eram ciuciulete), i-am zis că mi-e foame, că vreau o masă în bibliotecă (studiasem dinainte), cu fața la televizor, și să dea pe un canal internațional, că nu-nțeleg limba locului.

A fost perfect. Am luat gâscă pe varză (degeaba zic ungurii că pasărea lor națională e dropia – cum e pelicanul la noi – că nimeni nu te servește cu dropie, dar gâscă găsești peste tot) și un Shiraz local, o minune. La celelalte mese din „bibliotecă” erau trei cupluri, din care două hetero: francezi, britanici, germani. Ne uitam toți la TV, fusese un atentat. Ce era să fac? Am tras cu urechea.

articol publicat în numărul 26/2017 al revistei Cațavencii

Stâna de sub Curmătura Fiarelor, masivul Leaota

Trebuie să fie foarte clar că asta nu e o recomandare, adică „Duce-vă-ți, fraților, și dormiți în stâna de sub Curmătura Fiarelor, în aprilie, că e fiță clasa una: lux!”. Nici vorbă de așa ceva, ar fi din partea mea o infamie, vorba neuitatului Ștefan Gheorghidiu; nu. E-un loc de evitat pe cât se poate, din toate punctele de vedere, care nu-s puține, dar n-am loc aici să mă opresc decât la unul singur, și anume beția. Așa cum am scris și în textele anterioare, beția e necazul care însoțește orice grup de excursioniști, la fel ca umbra. Ba uneori și mai fidel, că-n întunericul nopții tot mai scapi de umbră, dar nu și de...

Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi? 

Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!

articol publicat în numărul 42/2016 al revistei Cațavencii

Cartea Şoaptelor

La data de 1 decembrie 2016, Ada (o fată, n-o știți) a scris pe contul ei de Facebook: „Astazi imi dau seama ca nu urasc doar pustile, pistoalele, cutitele, ci si parazile! Orice obiect care e construit pentru a aduce moarte mi se pare un obiect inutil si nefast. Iar o parada de din astea....”. Atât. Eu, bunînțeles, n-am fost de acord, dar când sunt eu de acord cu Ada?! Numai că nu-i suficient să nu fii de acord. Trebuie să-ți și argumentezi punctul de vedere. De fapt, nu, nu „trebuie”, asta-i o tâmpenie, că nicio fandacsie umană n-are caracter de legitate naturală, ca gravitația sau ca evoluția; m-am exprimat greșit. „E bine să” îți argumentezi punctul de vedere, dacă nu vrei să te ia lumea de prost. Tot o să te ia, oricum, dar măcar ești cu inima împăcată!

Bref, părerea Adei este și părerea neveste-mii, era și părerea maică-mii, aib-o Dumnezeu în buna Lui pază, era și părerea lui taică-meu (asemeni), este și părerea șefului meu direct de la Cațavencii, precum și părerea a 90% din omenire și-ar putea fi sintetizată cam așa: „Dacă n-ar mai fi arme și soldați, n-ar mai fi nici războaie, nici ucideri de niciun fel, lumea ar trăi în pace, ar munci să construiască lucruri utile, iar progresul ar fi rapid și vizibil pentru toți. Săracii ar avea cel mai mult de câștigat, iar fabricanții și negustorii de arme ar avea pierderi la început, iar apoi s-ar orienta către altceva, iar energia lor ar ajuta la facerea binelui, în loc de a răului (evil)”. Poate că sună frumos, nu știu. Tot ce știu este că-i o părere foarte răspândită și foarte greșită.

Pentru că, de ce: dacă un prost te poate bate, te va bate. Dacă te poate ucide, te va ucide. Dacă îți poate da foc la casă, îți va da foc la casă. E natura prostului să distrugă. Gândește-te la tine: dac-ai fi prost, n-ai face la fel? Zi că nu ești în stare să construiești nimic cu mintea ta și cu mâinile tale; ce-ți rămâne de făcut? Exact, să distrugi. De mic copil și până intră la loc în pământ, prostul asta face.

De-aia există poliții, armate, arme, soldați, uniforme și F-16. Nu ca să defileze pe sub Arcul de Triumf. Ci ca să păzească pacea. Și înăuntrul țărilor, și-n afara lor. Când nu există poliție, proștii fac legea (asta povestește Vasile Ernu că s-a întâmplat în fosta Uniune Sovietică, între 1990 și 2000. Mă rog, aproximativ. Asta se întâmplase și-n Rusia, între 1918 și 1922). Și ce se petrece când proștii fac legea? Înseamnă că toată lumea omoară pe toată lumea, fără frică și fără pedeapsă... iar, evident, cel mai rău și-o ia „clasa mijlocie”, care nu-i nici destul de bogată ca să fugă din țară, nici destul de săracă pentru a scăpa neobservată, nici destul de violentă ca să știe să se apere singură. Nemaivorbind de faptul că pentru asta ar trebui să fie solidară, dar de unde solidaritate la voi?!

Mult mai interesant e când nu există armată. Atunci se întâmplă că nu și-o ia doar „clasa mijlocie”, ci tot poporul, de la boșorogii c-un picior în groapă la nenăscuții din uterele mamelor: proștii-i omoară pe toți. Și cine să-i oprească? Soldați nu-s, arme nu-s, experiență militară nu-i. Cât timp s-ar fi putut construi așa ceva, oamenii au zis că nu, că-i prea scump, că de ce să dăm banii pe prostii? Mai bine-i băgăm în ceva serios, rentabil; îhî! Spune-i asta prostului. El, când vrea să te omoare, te omoară, nu stă la discuții cu tine, despre rentabilitatea investiției și despre alte seriozități. El are, cum spuneți voi, „altă agendă”.

Totuși, aproape niciodată nu reușesc proștii să extermine „tot poporul”, că tot mai scapă câte unii. Și acum vine partea frumoasă: ce prioritate au cei care scapă? Păi, Ada, uite ce prioritate au: își fac o armată. Da, da. Cu puști, cu pistoale, cu cuțite, cu obiecte construite pentru a aduce moartea, cu „obiecte inutile și nefaste”, exact. Uneori, și cu parăzi, dar astea nu-s esențiale. Esențiale sunt cheltuielile (imense, imense!) făcute pentru scopuri, zici tu, inutile. Și nefaste. Ciudat, dar fiecare popor care-a trecut prin genocid le consideră utile și faste. Iată un punct de vedere fundamental diferit de al tău... și al celor 9/10.

În Cartea Șoaptelor nu e vorba de genocidul asupra evreilor (Shoah, cum îi zic ei; 1941-1945), și nici de genocidul asupra ucrainienilor (Holodomor, 1932 -1933), ci de cel asupra armenilor (Haioț țegaspanutiun, 1915 - 1923). Bine, nu e vorba numai despre asta, dar e vorba și despre asta, și nicidecum într-un mod secundar. Secundară ar fi observația mea că acum, anno domini 2016, armatele Israelului, Armeniei și Ucrainei sunt printre cele mai bine pregătite și motivate din lume, sigur, fiecare în felul ei și fiecare în propriul binom de aliați-inamici. Sunt armate de teren, nu armate de paradă. Asta spune multe. Eu, unul, nu-mi doresc ca românii s-o asculte pe Ada și să fie nevoiți să treacă printr-un genocid ca s-ajungă să aibă o armată capabilă să-i apere de așa ceva. Prefer să m-asculte pe mine și să rupă acum niște bani de la gura șomerilor și asistaților social și să cumpere armele de care e nevoie. Și mai sper ca Mihai Radu să nu citească vreodată acest text ca să nu aibă înc-un motiv să mă dea afară din redacție.

Apropo de români (de care nu e vorba aproape deloc în Cartea Șoaptelor, că nu-i nevoie de ei, sunt doar decor, fundal, zgomot de fond): „O diaspora însemna însă un pericol din afară spre înăuntru și o tentație pentru cei de dinăuntru spre afară” (pagina 139, capitolul trei, Cartea Șoaptelor, de Varujan Vosganian, editura Polirom, ediția a II-a, 2012). Ce avem noi aici, în această frază a autorului, ușor de trecut cu vederea dacă nu ești un maniac ca mine? Aici avem motivul foarte clar pentru care, indiferent de rezultatul votului de duminică, viitorul guvern (oricare ar fi el) este silit să pună osul la muncă. Cu o diaspora de peste 15%, România nu-și poate permite să facă pe proasta și să dea cu bățu-n baltă, pentru că riscă depopularea (de fapt, „accelerarea depopulării”). O diaspora e o garanție antidictatură, asta a înțeles Stalin, când s-a chinuit să-i aducă pe armeni în URSS (cu unii i-a ieșit, dar cu cei mai mulți, nu); diaspora românească este o garanție antibalcanism, asta au înțeles politicienii de la noi (cred, sper). Poate nu toți. Dar cei care n-au înțeles încă vor ieși din politică, pentru că electoratul lor este îmbătrânit și în curând va muri.

În ceea ce mă privește, vă recomand să citiți Cartea Șoaptelor doar dacă sunteți oameni cu carte și nu oameni cu televizor. În primul caz, vă va plăcea și vă va stârni o grămadă de întrebări (în orice caz, mie mi-a stârnit); în al doilea caz, vă va plictisi și vă va da dureri de cap a la Ion Dicuseară („Dom’ profesor, da’ ce mă-nteresează pe mine problemele lu’ ăștia?”). Eu v-am spus. Alegeți!

Platforma de gunoi, Podragu, masivul Făgăraș

Patru oameni, două corturi, un vis: creasta Făgărașului dintr-o bucată. N-am fi reușit, evident, dacă nu ne ajutau băieții ne-munțomani (respect!). Pe lângă undițe, au încărcat mașina cu provizii pentru noi, au parcat la Bâlea, au pus totul în rucsaci și au urcat până sus la Capra, la lac, în traseul de creastă.

Acolo ne-am întâlnit toți, am transferat proviziile în rucsacii noștri, am băut și câte-o bere, le-am urat „Fir întins” și-am plecat spre Podragu, unde urma să campăm în cea de-a treia noapte (prima campare fusese la Apa Cumpănită, a doua la Călțun). Bună idee, păcat că nu ne-am și ținut de ea. Mă rog, eu m-am ținut. Și l-am convins și pe unul din companioni („Hai, mă, să punem cortul, nu vezi ce iese-aici?!”); ceilalți doi s-au făcut fuduli de urechi și-au refuzat să-mi asculte sfatul, alegând să doarmă în cabană („Ne mai relaxăm oasele într-un pat adevărat!”).

Treaba lor, eu mi-am luat rucsacul, cortul și tovarășul, ne-am extras amândoi din beția generală și-am început să orbecăim în jurul cabanei dup-un loc de cort. Toate locurile pe care le știam erau demult ocupate. Cele pe care nu le știam – la fel. Cele pe care știam că nu le știm – la fel. Nu mai zic de cele pe care nu știam că nu le știm: alea erau cele mai ocupate dintre toate! În cele din urmă ne-am întins cortul pe singurul petic plat pe care nu campase nimeni, adică lângă platforma de gunoi a cabanei. Peticul era el plat, dar nu era chiar gol, a trebuit să mai dăm la o parte o seamă de gunoaie care ne-ncurcau. Am dormit ca pruncii!

Ne-au trezit două umbre negre, din care emana un șuvoi de înjurături incredibil de murdare, mai ceva ca FSN-ul. Încă se-ngâna ziua cu noaptea, dar cei doi prieteni ai noștri, amatorii de „pat adevărat”, erau gata echipați și înnebuniți de pofta de-a relua traseul de creastă. Atunci, în clipa aia!

I-am luat cu binișorul, am reușit să-i domolim cu câte o cană de ceai fierbinte, și-am scos de la ei întâmplările nopții din cabana Podragu: doamna Corina, cabaniera, e-o femeie de treabă, o legendă a Făgărașului, dar aprigă rău. N-are ochi pentru bețivi! Iar în seara precedentă, un grup vesel stinsese țuica (cărată de ei înșiși) cu vodca de la cabană (cărată de măgari). Izgoniți din sala de mese („Stingereaaaa!”), băuseră și-n dormitorul comun, apoi căzuseră lați și-ncepuseră să sforăie. Ceva îngrozitor, apocaliptic.

Nu dormise nimeni toată noaptea, iar ușa cabanei era încuiată (regulamentul!). Amănuntul care i-a umplut de ură pe toți cei ce-au îndurat sforăiturile: „grupul vesel” era compus din pensionari. Exclusiv din pensionari, dar ce fel de pensionari? Și bucureșteni, și nesimțiți, și feseniști. Cool!

articol publicat în numărul 21/2016 al revistei Cațavencii

Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Il Campano, Pisa

”Și n-ai căzut din turn? Uă-hă-hă-hă-hă!”, aud de fiecare dată când spun c-am fost la Pisa. Intelocutorul meu, ne-a-pă-rat un român verde, râde singur în hohote de indelebila lui glumă, în timp ce eu cad pe jos, ca evreul din bancuri, și mă jeluiesc iar, și iar, și iar, și iar, c-am avut ghinionul să mă nasc într-un popor atât de tâmpit. Ieremiadele mele se referă doar la sus-menționatul ghinion, dar ceea ce mă albăstrește de furie este pretenția națională a românilor cum c-ar avea umor, cum că ”Românul știe de glumă, domnule”. Asta chiar că-ntrece orice limită a tupeului!

Pe urmă, după ce stau și mă calmez, încep să mă gândesc. Așa, molcom, ardelenește: indiferent de cultură, limbă sau religie, care sunt singurii oameni din lume complet lipsiți de orice urmă de simț al umorului? Copiii, evident. Habar n-am de vârsta la care încep să învețe ce e ăla, dar nici nu mă interesează, pentru că altceva mă interesează: cine altcineva? N-am vrut să mă iau după răspunsurile tradiționale (nemții, ungurii, japonezii etc), ci m-am uitat prin niște cărți, care toate spun același lucru: țăranii. Cică țăranii ar fi cel mai impermeabil grup social, singurul pe ”limba” căruia Mark Twain rămâne total intraductibil. Intuitiv, știu că teoria este adevărată, din moment ce eu sunt de la țară și-s unicul din redacție la ale cărui texte nu râde nimeni de la corectură (despre cititori nu mă pronunț, că nu-s de față când își citește fiecare revista).

Aș dori să îmi adaug modesta contribuție la teoria din cărți, c-o povestioară din Pisa. Seară, martie, burnițează, eu stau la masă în Il Campano (un restăurănțel de familie, o nebunie) și consum Chianti la carafă (8 euro cea mică, 15 euro cea de-un litru). La o masă în spatele meu, un cuplu de români (nu-i văd, doar îi aud vorbind). El, după voce, e destul de beat și-i spune ei următorul banc de pe vremuri: ”Cică după ce-i vinde pe evrei și pe sași, Ceaușescu se gândește să-i vândă și pe unguri; dar cin’ să-i cumpere, că Ungaria n-are valută! Anunță că-i scoate la mezat. Când aude una ca asta, Tȍkés se face foc și pară, se duce la el și-i zice că pe unguri îi cumpără Dumnezeu personal, dar pentru asta Ceaușescu tre’ să facă o minune. Bun. Îi convoacă Ceașcă pe securiști, le trasează sarcină, ăștia pun la bătaie toată tehnica din dotare, și ce să vezi? Ceaușescu merge pe apă! Tȍkés se cacă pe el când vede minunea, dar apare Sfântul Petre și-l ia deoparte: «Păi bine, mă, tocma’ pe prostul ăsta vrei tu să-l bagi în gheșeft cu bunul Dumnezeu? Nu vezi că ăsta nu știe nici măcar să-noate?!»”. 

Am așteptat râsul doamnei. Care n-a râs deloc, ci a răspuns printre dinți: ”Ce, iar te-a sunat parașuta de Ilona? Cred că noi doi trebuie să discutăm foarte serios!”.

text publicat în numărul 28/2015 al revistei Cațavencii

La Bodeguita, Livorno

Se spune că Toscana e cea mai frumoasă provincie din Europa, iar Livorno e cel mai urât oraș din Toscana. Nu este adevărat! Eu vin pe partea aialantă și spun că Livorno este singurul oraș viu într-o provincie plină de mortăciuni. Superbe, turistice, colcăind de artă, cultură și istorie, nu zic, dar tot mortăciuni sunt orașele toscane, până la urmă: ce altă muncă au florentinii sau sienezii, în afară de a-i pupa în fund pe turiști?! De acord, ies bani grei din asta, dar poate că omul e calificat pentru industrie sau pentru construcții. Ce să facă un muncitor de modă veche într-un muzeu intangibil, cum e întreaga Toscană?

Cu excepția orașului portuar Livorno. Acolo, da, am respirat și eu! Mi-am regăsit originea și clasa, după atâta Renaștere, monumente, capodopere, maeștri, cultură și alte expirăciuni: am văzut oameni beți, căutând scandal seara; șomeri fără dinți, cinstind una mică pe la colțuri; cocalari tineri de tot, plecați la agățat pe motoreta cumpărată din primul salariu; marinari coborâți de pe vas, cu chef de uscat; estici cu salopetele murdare de var, á la Celentano; and last but not the least, prostituate amărâte, d-alea de periferie, cu totul altceva decât figurantele din Florența, care au și tupeul să-ți zică-n față că ele nu-s la produs, ci studente ieșite seara în oraș!

Livorno e un oraș al oamenilor care muncesc, da, dar se și distrează. Turiști sunt puțini și fără fițe, iar de găsit, îi găsești în cartierul Veneția (sau La Venezia, sau Nuova Venezia, sau Piccola Venezia, depinde pe cine întrebi), care-i plin de cârciumioare foarte simpatice. Foarte! Nu se prea întâmplă în Italia (nu știu de ce), dar în Veneția asta mică din Livorno se adună la distracție și localnicii, și turiștii, și marinarii, fără niciun fel de bisericuțe. Sincer, mie mi-a plăcut. Bine, a fost și singurul loc din toată Toscana unde am luat gura de pe vin și am stat pe bere toată seara, de m-am simțit aproape ca în Europa...

Bref, mica Veneție e un cartier în nordul centrului istoric din Livorno, cuprinsă (aproximativ) între Fortezza Vecchia și Fortezza Nuova (astea erau niște fortificații anti-pirați, pe vremuri). Sunt câteva canale, care put mai puțin decât alea din adevărata Veneție, și câteva zeci de cârciumi, unde se bea sensibil mai ieftin decât în alte părți. Am stat în La Bodeguita, am băut Peroni și-am mâncat o chestie lipsită de gust, numită ”paste de primăvară” (?!). N-a contat, că nu pentru mâncare eram acolo, ci pentru atmosferă. Și atmosfera a corespuns pe deplin. Nu pot să dau amănunte, că-s om însurat, dar vin și zic: da!

text publicat în numărul 26/2015 al revistei Cațavencii

Nonna Gina, Siena

Să reluăm un pic conceptul de bază al acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism, muzee, alea-alea, bife, must-do-uri, dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!

După părerea mea, italienii sunt le fel de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!

Eu nu mă numesc, pentru că nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță, încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm de la masă, molfăind?”). 

L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat cu degetul pe listă, unde scria pappardelle con lepre.

L-am întrebat de ce nu vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!

text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii

Vernaccia, San Gimignano

Trebuie să spun de la început că muzeul ăsta e chiar simpatic, pentru simplul fapt că e singurul muzeu cunoscut de mine unde se bea. Bine, poți să bei oriunde, dacă ești suficient de disperat să iei cu tine flask-ul peste tot, dar nu despre asta-i vorba; ”Vernaccia” este un soi străvechi de vin toscan, așa că are parte de propriul lui muzeu, unde, evident, îl și deguști (ar fi și culmea să te țină pe uscat!). Muzeul e în orășelul San Gimignano, undeva în Toscana, cam între Castelfiorentino și Casole d’Elsa (despre Casole, altă dată); adresa e Via della Rocca (numărul nu știu cât), într-o clădire renovată foarte meseriaș (Villa della Rocca di Montestaffoli). Nu vă bateți capul cu d-astea, aplicați metoda mea: am întrebat ”Museo... ?” și am făcut semnul internațional al băutorilor (”gâl-gâl-gâl”), suficient de convingător pentru ca o localnică să iasă din gelaterie și să mă ducă de mânecă până la poartă. I-am mulțumit seniorial, să nu se prindă că-s român (”Spasiba, dușecika!”) și m-am băgat înăuntru, că nu-i cu taxă.

Muzeul e pe bază de donații, deci eu personal n-am donat nimic (ceea ce nu este frumos), mi-am zis c-oi dona la ieșire, dacă-mi place Vernaccia ăsta al lor (și dacă mai țin minte). De ținut minte, am ținut, dar vinul nu mi-a plăcut deloc (o acritură!), așa că nu le-am donat nimic. Plus că mi-au și dat foarte puțin, cică ”de gust”. Să fie la ei, acolo, eu gust băutura în alte cantități, nu așa, ca rândunica!

Pe de altă parte, San Gimignano mi-a plăcut, ce să zic. Șmecheria e că nu-i un oraș adevărat, e-o făcătură pentru turiști, dar o făcătură renovată cu stil (respect!). Zice-se că prin Evul Mediu, locuitorii s-au îmbogățit ca porcii de pe urma pelerinilor care mergeau la Roma, să pupe papucul papei, pe așa-numitul ”drum al francezilor” (Via Francigena). Ajungeau pelerinii obosiți morți la ei în oraș, iar sangimignezii îi îmbătau muci cu Vernaccia și le luau toți bănișorii, iar dacă făcea vreunul gură, îl și cafteau ca la Galați. În câteva secole nu mai știau ce să facă cu banii și se dedulciseră la smardoială, așa că s-au luat la omor între ei: care lua gâtul la cât mai mulți vecini, ăla era cel mai băiat. Ca să scape de briceag, tot cetățeanul cu dare de mână și-a făcut un turn fortificat, în care s-a mutat cu tot familionul și cu câte butoaie de Vernaccia au încăput în pivniță; per total, 72 de turnuri într-un orășel mai mic decât Grădina Botanică din Cotroceni! Și se mai laudă maramureșenii că ei au inventat ”fenomenul Certeze”...

Apropo, în San Gimignano e cea mai bună înghețată din lume, zice-se. Eu n-am gustat, că mă durea măseaua de minte. Și n-aveam flask-ul la mine.

text publicat în numărul 24/2015 al revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

Daimon, București

N-aveam ce căuta la Daimon (berea este caldă, serviciul - lent, prețurile sunt enorme, meniu-i sărăcuț), dar m-au luat pe sus foștii colegi de liceu: hai, că se fac 25 de ani, cum să nu vii?! M-am dus, lipsit de orice entuziasm (nu-mi place deloc să-mi amintească cineva de trecerea timpului), și nu m-am ales cu nimic, în afară de-acest text. De care n-am niciun motiv să fiu mândru!

M-am așezat într-un colț, mai la fereală, și m-am pus pe ascultat, ca omul care n-are nimic special de spus. Am constatat repede, foarte repede, că femeile vorbeau ca femeile și bărbații vorbeau ca femeile, ceea ce mi s-a părut cam ciudat. Știți cum vorbesc femeile: ”Eu... mie... îmi... soțul meu... cățelul, copilul, pisica etc”, detalii profund plictisitoare dintr-un etern univers casnic ce n-are cum să intereseze, un fel de pagină Facebook făcută din cuvinte (dar ajutată și cu imagini din telefonul mobil, ”Uite-o și pe Nectaria, prințesa lu’ mămica!”). Nimic nou, până aici. Nou era faptul că bărbații vorbeau exact la fel, ce-i drept nu chiar atât de repede, dar cu-aceeași plajă de subiecte. Mi-am băgat capu-ntre urechi, am băut cu forță bere după bere și m-am întrebat: ”De ce?”.

Primul răspuns care mi-a venit în minte e că foștii mei colegi nu-s consumatori. Numai niște consumatori veritabili se pot concentra juma’ de noapte pe subiecte ca ”Cine-i mai șmecher pe Siria, Khalid al-Walid ăl de-atunci sau Bakr al-Baghdadi ăsta de-acum?” sau ”Care-s mai înalți, Tatra sau Alpii Australieni?”; un om obișnuit, un neconsumator, nu vede cu ce-l privește pe el personal o chestie de-asta și se-ntoarce spre ce știe el mai bine, adică spre propria persoană. 

Al doilea răspuns a fost mult mai perfid: ”Ăștia-s băieți crescuți de mame!”. Și ce subiecte de interes ar putea să preia fiii de la mame, afară de ”Cine s-a certat cu cine” și ”A făcut copilul caca?”, chestii d-astea de interes personal imediat, sau, cum ar zice Konrad Lorenz (dar n-a zis!), preocupări din interiorul peșterii. Bărbații aveau alte priorități, preocupări de exterior: nu știau de unde apare următoarea pradă sau următorul prădător, așa că erau atenți la orice, îi interesa totul, nu existau mofturi ca ”Și ce mă interesează pe mine viața sexuală la rinocerul lânos?!”, că nu era de joacă, imediat te făcea rinocerul capră, sau mai rău, dacă nu-i plăcea cum te uiți la rinoceroaică fix când era în rut.

Da, îmi construisem o teorie pe cinste, eram foarte încântat de ea; din păcate, ajunsesem la a zecea bere, tot construind, și m-am apucat să-mi debitez teoria cu voce tare. Nu m-a ascultat nimeni, ceea ce-a fost cu noroc, că mi-o luam și după ceafă (”Adică ne faci mămăligi!”), dar norocul mi l-am stricat singur, când m-am împleticit până la cea mai blondă fostă colegă, ca să-i explic cum e cu peștera. M-a trimis la pădure. Cică să i-o spun la-ntâlnirea de 50 de ani.

text publicat în numărul 22/2015 al revistei Cațavencii

Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii

La Caru cu Bere, Greci

Mă jur cu cerul și pământul că n-am ajuns la Greci ca să mă-nfund într-o cârciumă! Nici poveste. Pur și simplu, așa s-a nimerit. Dar s-o iau cu-nceputul.

La Greci poți s-ajungi fie pe la Brăila, unde treci Dunărea cu bacul spre orașul Măcin (dar trebuie să te grăbești, că cică-n 10 sau 20 de ani o să facă Guvernul pod peste Dunăre, deci pa și pusi bac!), fie pe la Cernavodă, după care să mergi spre nord, în lungul apei, prin sate: Seimeni, Dunărea, Capidava, Topalu, Tichilești, Horia, Cloșca, intersecția cu drumul 22 A, Gârliciu, Dăieni, Ostrov, Peceneaga, Traian... Greci. E mai scurt pe la Brăila, dar mai frumos pe la Cernavodă; în plus, Capidava nu e tocmai-tocmai sat, e de fapt sit arheologic în jurul căruia s-a-nfiripat un cătun și-un loc de grătar vestit, că-i chiar pe pajiște, pe Dunărea Veche. Dai la pește și-nvârți la mic, române, te simți bine!

Am coborât din mașină în Greci, ne-am firitisit cu Nea Ion, gazda noastră tradițională (care mai și știe tot ce mișcă), apoi care ne-am dus la magazin, după bere. Surpriză! Nu numai c-am putut plăti cu cardul (la țară!), dar pe străduță erau două magazine, două bancomate, o fabrică, o piață ”agroalimentară” și trei cârciumi. Plus monumentul obligatoriu, ăla cu vulturul în vârf și placa memorială de la bază, care acum e de găsit în orice sat (cred c-a fost primul lucru pe care l-au făcut toți primarii). Bine, străduța era neasfaltată, nu zic, dar pavată cu piatră cubică; tot e ceva. Dar poanta mare era cu alea trei cârciumi: lasă că erau trei, lasă că decorate cu tentative de fițe hipsterești (butoaie, leduri, separeuri de papură uscată etc), dar erau pline de... corporatiști! Am căzut direct în cur. Corporatiști în Greci?! Păi ce facem aici, ne batem joc, mamaioțim toată Dobrogea? Eram stupefiat. I-am trimis pe băieți cu berea către curtea lui Nea Ion, iar eu am intrat în prima locandă (”La Caru cu Bere”, câtă modestie!), simțeam că-i rost de-un subiect. Nici n-apuc să-nghit primii 400 de mililitri din prima butelie (de sticlă, nu de plastic!), că-mi sare de gât o blondă: ”Mihai, Mihai!”; m-am înecat, mi-au dat lacrimile, a trebuit să fiu bătut pe spate de alți consumatori. Era Diana, o corporatistă propovăduitoare de downshifting, de care auzisem ultima oară c-ar fi prin Bhutan sau Sikkim, ceva de genul. ”A, nu”, mi-a explicat, ”m-am întors, că mi s-a terminat anul sabatic”. O-ntreb ce caută în Greci. ”Sunt arbitră. Mâine e maratonul Măcin. Îți dai seama!”.

Da, mi-am dat seama. Că-s pe dinafară și că-n revistă ar trebui să scrie ziariști tineri și la curent cu mersul, nu depășiți ca mine, până și de crâșmarii din Greci.

text publicat în numărul 20/2015 al revistei Cațavencii

Cocoșul de Aur, Târgu Mureș

Pentru a putea înțelege bucuria paradoxală care a cuprins întreaga țară după meciul de fotbal de miercurea trecută, de pe Arena Națională din București, trebuie să mergeți la fostul restaurant Cocoșul de Aur din Târgu Mureș. Paradoxală, pentru că echipa învinsă e singura care-a făcut cunoscută România în lume, din punct de vedere fotbalistic; bucurie, pentru că n-a fost suflet de om să nu-și destupe și-a cincea bere, în minutul 93, pe motiv că ”și-au luat-o scârbele de bucureșteni”. Nu spun nimic nou pentru cei care-au făcut armata, ei știu prea bine fenomenul, l-au aflat din prima zi de cazarmă (”A, ești șmecher de București! Ia bagă sectoare!”), dar pentru generațiile care au venit în urmă, antibucureștenismul poate fi încă pricină de uimire. Să nu mai fie.

Nu știu unde-au sărbătorit târg-mureșenii victoria din 29 aprilie, dar eu m-aș fi dus ață la Cocoșul de Aur (pe strada Călărașilor, chiar lângă podul de peste canal), mi-aș fi atârnat de gât un carton cu ”Sunt bucureștean” și-aș fi așteptat să iau bătaie, mulțumind lui Dumnezeu că scap doar cu atât. Ca să nu rămâneți nedumeriți, iată povestea: clădirea în care-a fost Cocoșul fusese ridicată în vremea imperiului, de către un fabricant de bere (un fel de Dumitru Bragadiru local), iar pe timpul ”comunismului bun” (1964 – 1974, să zicem), a devenit restaurantul Cocoșul de Aur, mândria orașului. 

Iată ce mi-a povestit Feri, chelnerul de la Laci Csarba: ”Eu nu-s de aici, sunt ungur din Petroșani, când am venit vorbeam cu accent tare rău, toți râdeau de mine, dar m-am învățat (râde). Eu așa am apucat Cocoșul, o ruină, cum îl vedeți acum, dar mi-au povestit chelnerii bătrâni de la care-am învățat meserie: mă băiatule, ziceau, n-a existat în orașul ăsta și-n tot Ardealul loc mai prima decât Cocoșul de Aur, la vremea lui! Ce mese, ce oameni, ce oaspeți veneau, ce bani ieșeau... păi, ca s-ajungi chelner acolo, trebuia să te bage prim-secretarul pe județ, el personal! Acum... vezi și tu ce-a rămas. După Revoluție, au venit bucureștenii”. Într-adevăr, pe un banner uriaș, plantat pe spațiul public, se poate citi: ”Această clădire NU aparține orașului!!! Proprietar este Romarta S.A. București”. Dincolo de banner e gardul (din același film, din Art Nouveau), și clădirea, în starea în care dezvoltatorii au lăsat toate imobilele de patrimoniu pe care-au pus mâna: geamuri sparte, podele smulse, tencuială căzută, trepte ciobite. Pe acoperiș a supraviețuit ca prin minune un decor de fontă cu anul construirii: 1897. N-am cum să fiu sigur, dar cred c-atunci oamenii nu beau doar ca să se-mbete cât mai repede, ci știau savura cu stil. Alte vremuri!

text publicat în numărul 19/2015 al revistei Cațavencii

La Mahala

M-am dus la redacție ca s-anunț cu surle și trâmbițe: ”M-am întors!”. Era-nchis, n-am găsit pe nimeni, așa c-am trimis un mail (ușor triumfalist, admit). Bine, nu mă așteptam ca șefii să dea o petrecere cu patru’j de mii de invitați la Palatul Parlamentului, da’ orișicât; un telefon, acolo, un mail, un sms, că doar nu costă bani. De unde! Nimic, domnule, nimic! Romanțios cum sunt, încă-mi făceam iluzii (”O fi dat gripa în redacție, or fi toți plecați la Lausanne, la conferință”, etc), dar m-am întâlnit cu Nic prin parc. Eram ușor semibeat, de frustrare, așa c-am tăbărât pe el cu disperare; s-a uitat lung la mine și-a spus: ”Și ce dacă te-ai întors?!”. Asta a pus capac la toate, deci m-am dus la cârciumă. Direct!

Acolo s-a schimbat imediat abordarea, am devenit centrul atenției, vedeta zilei, omul momentului ș.a.m.d., numai că-ntr-un fel pe care nu-l anticipasem: ”Zi, bă: cât?”, m-au întrebat băieții. ”Ce, cât?!”. ”Cât ai produs, bă, prostule!”. Le-am explicat că n-am fost în Anglia la produs, ci la muncă cinstită, care… de fapt, doar am încercat să explic, pentru c-am fost redus la tăcere cu niște grohăieli subumane și somat să fac cinste (”Dai și tu o bere uriașă!”). Am zis că nu fac niciun fel de cinste, fiecare bea pe banii lui, eu nu-s fraierul nimănui etc. M-au înjurat în cor, s-au ridicat de la masă toți, ca un singur om, și-au plecat fără să se uite-n urmă: ”Dă-te dreacu’ de chitros!”.

Am rămas să-mi plâng de milă și să beau singur (orice-aș face, destinul m-ajunge din urmă). După ce-am plâns preț de vreo șase halbe, i s-a făcut milă Antoniei (chelnerița sufletului meu): ”Nu mai fiți necăjit, domnu’ Mihăiță, c-au zis așa, la oha. S-au dus dincolo, acum sunt destul de făcuți ca să puteți vorbi normal cu ei”. Nu știam unde-i ”dincolo”, dar Antonia mi-a șters mucii, m-a luat de mână, m-a trecut strada (Covaci), m-a băgat într-un gang, iar la capatul lui a deschis o ușă, pe mâna stângă, și mi-a făcut vânt înăuntru. De necrezut, dar adevărat: acolo erau. Veseli, frumos piliți, într-o cârciumă nou-nouță, curată, cu bere foarte bună și budă în care nu borâse nimeni. Am rămas pe bere, am luat și niște murături (de la altcineva din farfurie, eu nu dau banii pe mâncare când beau), și-am fost foarte uimit când la masă a fost adus un platou imens cu mici și muștar; l-am întrebat discret pe chelner cine plătește. El: ”A, nu, totul e în contul domnului Scufiță”. M-a năucit. 

M-am întors la masă și l-am întrebat pe Octi cine e Scufiță ăsta. ”Ce, bă, nu-l știi pe Scufiță? E șofer de tir, vine poimâine din Belgia. L-am sunat să dea și el o bere, și-a zis că dă. Ce ești prost așa? Apropo, am văzut că nici n-ai știut să nimerești aici singur, te-a adus Antonia; nu știai de La Mahala? S-a deschis cât erai tu în Anglia”. Pierdusem prea multe replici.

text publicat în numărul 16/2015 al revistei Cațavencii

Teatral punct ro

Pentru a preveni orice întrebare deplasată, iată despre ce e vorba: cei de la www.teatral.ro mi-au solicitat cronicile care au apărut până în 2010 în fosta revistă Academia Cațavencu (adică atunci când ea era scrisă de noi, de echipa care scriem acum Cațavencii). Eu am zis că bine, vi le dau să le urcați pe site, nicio problemă. Ei mi-au răspuns eminescian, ”Stai așa, că nu-i așa!”; anume, ei au nevoie de linkuri, nu de corp de text. Singura soluție rămâne ca eu să urc aceste cronici pe blog, de unde le preiau ei, treptat, pe măsură ce le pun.

Acum vine o a doua întrebare, mult mai deplasată decât prima, întrebare care ar putea suna așa: și ce-mi spui mie, n-ai părinți? Iată răspunsul meu: am ținut să precizez aceste lucruri pentru ca nu cumva să credeți că am înnebunit de tot și nu mai am subiecte! Nici poveste! Am subiecte căcălău, timp și inspirație n-am, să scriu de toate, că mai trebuie să și muncesc. Dar cât voi continua colaborarea cu cei de la Teatral, am să postez și cronici teatrale... pe care cine n-are chef să le citească, n-are decât! Eu le pun pentru cei care le vor citi. Și poate că, citindu-le, vor merge la teatru, să vadă piesele respective. Sau poate că folosul lor va fi și mai mare, dacă ar intenționa să meargă la o piesă proastă, dar, citind cronica, să se răzgândească și să stea acasă, păstrându-și banii-n buzunar!

A treia și ultima întrebare: ce înseamnă ”colaborare” cu cei de la Teatral? Păi, cât timp siteul lor nu produce bani, înseamnă exact co-laborare, adică ”muncă împreună” din drag de teatru! Nu vă grăbiți să râdeți ca proștii de mine, că nu-s așa tont cum par; eu privesc co-laborarea cu Teatralul ca pe-o investiție pe termen lung. Atunci când vă veți prinde ce-am avut în gând, eu voi râde iar voi vă veți da cu barda-n coae.

Dar va fi prea târziu, hliziților!