Jabbeke

Și-a luat nevastă-mea mașină! Nu acum, anul trecut, da’ zic. Hai să mergem și noi la mare, ca oamenii, acum dac-avem patru roți, că m-au înnebunit prietenii din țară cu Grecia lor, zice ea. Lasă, că nu te-a-nnebunit nimeni, că anul ăsta n-a plecat niciunul nicăieri, i-am răspuns (era 2020). Cu atât mai bine, mi-am făcut eu socoteala, în mod perfid: o să urc pe facebook poze cu marea, iar amicii n-o urce nicio poză (mi-am luat țeapă, că s-au dus toți la Sulina, la Portița, la Tuzla și la Corbu, de-au umplut rețelele cu poze care mai de care. Eu n-am postat nimic, vedeți imediat de ce). No bine, hai. Nevastă-mea cu organizarea, eu cufundat în gânduri: cugetam, reflectam („Liniște, maestrul creează”). Așa… a creat maestrul ce-a creat, apoi a cărat mormanul de bagaje la mașină, a legat copilul în scăunel și valea!, toată familia la mare. Fredonam încet, să nu fiu auzit, dar tot am fost, că am ghiersul gros: „Nu am decât o valiză / Este mică dar e grea / Plec la mare zece zile / Și mi-am pus de toate-n ea!” (săracul Ilie Micolov, fie-i țărâna ușoară, c-am băut odată cu el în Fire Club din București, mare om era, doar că se cam îngrășase, respira cu dificultate. Acum, na. I-a plăcut viața, a trăit-o cu patimă, au rămas melodiile, versurile din capul meu: „Iartă-mă dar mă grăbesc / Trebuie s-ajung la mare / Mă așteaptă fata mea / Fată neagră de culoare / Trebuie s-ajung la ea!”).

Și-am ajuns. Vânt, ploaie, frig (era în iulie). Pe faleză, oameni încotoșmănați ca de noiembrie, ne-am plimbat așa, ca la vreun sfert de oră, până ne-au înghețat nasurile: „Uite”, zice nevastă-mea, „vezi hotelul ăla mare și frumos? Cinci stele! E hotelul cu care are firma mea un contract de reciprocitate, când se duc colegii mei la mare, acolo se cazează! Totul e inclus, restaurant, tot”. Mă uit la hotel, o magaoaie cu aspect luxos: „Și barul e inclus?”, întreb. „Tot!”, răspunde ea, trăgându-i mai bine gluga pe cap copilului. Eu? Mustăceam.

Hai la cazare; hai. O văd cum se duce și-mi instalează fiica în mașină: „Păi, ce faci?”, zic. „Păi nu ți-am zis că mergem la cazare? Aici în Ostende e scump, nu ne permitem, poate peste vreo patru-cinci ani, să mai prindem cheag. Acum mergem la noi la cazare, la Jabbeke”. Și plecăm, drăgăliță Doamne, înapoi, adică spre direcția din care veniserăm, preț de vreo 15 kilometri, pân-ajungem la „cazare”.

***

Cazarea noastră de la Jabbeke era un țarc de rulote, asta era. Le zic „rulote” că nu știu cum să le spun altfel: e vorba de un fel de coșmelii de lemn (de fapt, de placaj), care au două roți și deci pot fi tractate, dar care sunt concepute să stea pe loc, așa au zece puncte de sprijin pe sol – cele două roți din fabricație, plus opt stâlpișori din beton, cu secțiune pătrată (economicoși, belgienii!).

Am aflat povestea, v-o spun acum pentru că mai încolo vreau să vă fac să râdeți: cândva, fiind nevoie de nisip și balast pentru construcțiile de la Ostende, un antreprenor a deschis și exploatat o mare carieră de nisip. Ani și ani de zile, nisip bun de râu (cel de mare nu e bun, că e sărat: fă tu beton cu el și vezi cum îți „moare” betonul ăla în nici două decenii – „cancerul betonului”, așa îi spune problemei), până când nisipul s-o gătat și-n mijlocul pustei flamande a rămas o mare groapă. Care s-a umplut cu ploaie, formându-se astfel un lac. Alt antreprenor ce-a făcut? A concesionat zona, a adus alt nisip, de la mare de data asta, și-a amenajat acolo o plajă cu toate cele necesare: tobogan uriaș cu apă, ski nautic, caiace, hidrobiciclete, hotelașe, terenuri de tenis, volei de plajă, piste de petanque etc. Dar cererea a depășit oferta (între timp prețurile din Ostende urcaseră la cer), așa că omul a adus câteva sute de rulote din astea și-a umplut câmpul cu ele, apoi l-a-ngrădit c-un gard țeapăn de plasă, prins de stâlpi solizi și înalți de beton.

O fi frumos, cui îi place. Când am ajuns noi, ploua. Am căutat căsuța, am primit cheile, ne-am adus bagajele de la mașină, cea mică și-a explorat noua ei împărăție, totul OK; acum, hai să facem grătarul, ca s-avem ce mânca la cină. Fatalitate! Grătarul era nou-nouț, pentru excursia asta îl cumpărasem, nu știam să-l montez. După vreo oră de șurubăreală, aveam obiectul asamblat; acum, hai s-aprind focu-n dânsul. Fatalitate! Dându-mă ecologist, nu cumpărasem mangal și nici lemn de fag, ci doar un sac de „brichete bio” și niște așchii de lemn de hickory (blestemată fie esența asta!), despre care am aflat ulterior că nu-s folosite la făcut focul, ci la afumat pemmikan-ul de bizon. Iar „brichetele bio” erau compuse din „deșeuri de origine animală” (adică căcat) și un „agent de aglomerare” (adică humă).

***

Seară. Ploaie. Jabbeke, campingul de rulote. Un copil care plânge, clefăind pâine cu lacrimi („Tati, mi-e foame”). O nevastă care îmi aruncă lasere din ochi, stând la adăpost, în ușa căsuței-rulotă. Și eu, orb de furie, încercând să aprind un foc imposibil de aprins: brichete „bio”! Ură, ură, ură; negru, negru, negru, asta vedeam în fața ochilor: aveam o cutie de chibrituri istețe, suedeze, de alea lungi, care se aprind totdeauna și ard mult, dar ce să fac cu ele la niște brichete din pământ de flori?! Mult mai târziu am aflat, de la unul și de la altul, că alea sunt brichete de întreținut focul, nu de făcut focul – adică, dacă ai făcut un rug cât claia, ai ars lemn și pe urmă cărbune (antracit sau mangal, ceva cu mare putere calorică), ți-ai făcut treaba la grătar (fleici, legume, ciuperci, cefe, coaste, mici, pește, copănele, brânză Haloumi, ce afli prin lada frigorifică), iar pe urmă ai poftă să mai stai în jurul grătarului, cu băieții, cu berile în mâini, și să mai povestești, OK. Pui prostiile alea de brichete eco peste jarul tău mega-fierbinte și alea se aprind încet-încet, ard toată noaptea iar tu cu frățiorii tăi aveți tot timpul să vă faceți maimuțe.

Eu n-aveam nimic. Nici băieți, nici frățiori, nici lemne, nici mangal, nici gaz, benzină, rășină sau măcar lumânări (da, există o metodă, munțomanii o știu). Am ars o carte întreagă, pagină cu pagină („Goodbye, Columbus” a lui Philip Roth, mare păcat, o cumpărasem cu dolarii mei economisiți la sânge dintr-o librărie studențească din San Mateo), dar degeaba. Am folosit tot spirtul din trusa medicală a mașinii – nimic (bine, era și puțin, un flaconaș). Am umblat prin camping, am răscolit prin tomberoane, am găsit niște cartoane semiude (adică semiuscate) și, după vreo 110 minute de sforțări suprabuzești, am reușit s-aprind focul.

Da. Le-am pregătit fetelor mele o cină târzie, cu tot ce trebuie, iar ele nu mi-am mai zis nimic, că văzuserăm cât mă trudisem... eu m-am mulțumit cu beri Dębowe aduse de-acasă, mă uitam în jar, murat sub ploaia măruntă, nu-mi mai trebuia nimic. Așa scrie și-n cărțile de yoga: „Când are o supărare, yogul nu mănâncă”. Bine, nici nu scrie undeva că bea bere ca porcii, dar partea asta am improvizat-o eu și bine-am făcut, că mai aveam o noapte de cazare, deci de făcut înc-un grătar.

A doua zi am explorat campingul. Gard în gard cu el era o benzinărie. Una de-aia mare, de autostradă: stive stăteau săculeții cu lemn de fag uscat, stive!

Bruges

Am plecat din Bruxelles spre Bruges, cu trenul. „Hai”, zice nevastă-mea, „că avem tren direct! O plăcere, să tot călătorești în țara asta”, și într-adevăr: nu doar că trenul nu era direct, nu doar că a trebuit să schimbăm de 2 (două) ori, dar din al treilea tren ne-au și dat jos într-o haltă, pe motiv că s-a anunțat o grevă spontană și mecanicii au decis să i se alăture „în semn de solidaritate” etc. Deci, tehnic vorbind, am mers cu 4 (patru) trenuri de la Bruxelles la Bruges, pe o distanță de 90 de kilometri (57 de minute fără trafic, zice google maps. Da, dacă ai mașină! Dacă n-ai... bagă, Buzea, patru trenuri!). Să mai zic că am avut întârziere încă de la plecarea din gara mică Bruxelles? Nu mai zic. Iar mă luați de văicăreț!

După ce ne-am cazat la Academie Hotel, pe Wijngaardstraat, am coborât să mâncăm ceva și apoi fiică-mea n-a mai putut, la cei trei anișori ai ei: a căzut lată. Îi ajunsese! Au rămas amândouă la somn și eu am primit liber la program, la bănănăit pe străzi după pofta inimii („Dar ia și niște apă plată la întoarcere, s-avem în cameră, vezi că e un Carrefour Express aici aproape, pe Katelijnestraat. Să ai telefoanele pe tare, pa-pa”). Am plecat, a mea era lumea!

M-am frichinit pe străzile și stradelele din „oul” brugez, am aflat ce este aia o beguinage (acum, la bătrânețe!), m-am certat pe țigănește c-o româncă pe treabă (cerșea cu puradelul, i-am zis să acopere copilul că răcește – era sugar – m-a pizduit, mi-a sugerat să-mi mănânc fecalele și să fac amor anal cu maică-mea, am renunțat, am plecat de-acolo, în fond nu era copilul meu), m-am dus până la podul de peste Canal, m-am plimbat pe Bargeweg, apoi m-am tras la terasă, la bere, că obosisem (20 de minute de mers, nu mai sunt nici eu tânăr); Brasserie Soeur Sourire îi zicea stabilimentului. 

La masa de alături se așează o gagică. Tânără, da’ tânără: între 17 și 21, cam așa. Frumoasă cadră și cu privirea rea; rea, adică rea, frustrată, arogantă, masculinizată, de șmecher prost, de om nesigur, agresiv. Și numai ce-o văd că cere șampanie! Un pahar de șampanie, la orele 11, dimineața! Scoate țigăra, o aprinde cu gesturi de divă proastă, începe să fete colaci de fum; eu, numai ochi („Ce-i cu asta, domnule?”). Puf-puf, mai comandă un pahar de șampanie! Stați, că poanta abia urmează: cu cine era ea acolo? Cu mă-sa, domnule! Din interior iese o tăntică iar diva îi spune „maman”! M-a sufocat de râs, mi-a bufnit berea pe nas. 

***

„Gratis”. Ați reflectat vreodată asupra uluitoarei dulcețe (dulceți?!) a acestui cuvânt, „gratis”? Mi se pare ceva ex-cep-ți-o-nal! Și când mă gândesc cu ce și-au pierdut timpul ăia măreții... Heidegger l-a tot frecat pe „dasein”, Noica pe „întru”, Hegel pe „geist”... numai prostii. Cuvântul cuvintelor ăsta este: gratis! Sau, dacă preferați neoromâna, „moca”. Numai ce-l spui și simți că-ncepi să trăiești!

Nu știu și nici nu vreau să știu ce învârteli a făcut cine-a făcut, dar m-am pomenit c-o noapte de cazare gratis la hotelul Academie din Bruges. Am rupt din portofel! Am rupt, adică, niște bănișori pentru tren (15 euro), niște bănuloi pentru plimbare cu trăsura (50 de euro plus 10 euro pouboire), bănuți ușori pentru mâncarea fetelor mele (cea mică e aur curat, nu vrea decât orez fiert, fără nimic; nevastă-mea-i mai scumpicică, vrea cartofi prăjiți) și bănuți grei pentru băutura mea (beri – beri – beri, c-așa-i în Belgia! Mă adaptez...), și cam astea au fost costurile. Bine, seara m-am lăbărțat, m-am răsfățat, m-am ciocoit, ca omul plecat de-acasă, vrea să se simtă și el bine: s-au culcat ele în patul matrimonial din mijlocul camerei, iar eu m-am retras strategic în patul de lângă geam. Aveam? Aveam! Un pack de 6 beri poloneze (Dębowe, că esticul, tot estic), lumină de citit dintr-un led special și romanul „Avalon”, de care nu m-am despărțit toată expediția, prietenii știu de ce. A fost di granda. Mi-a plăcut chiar și finalul!

La micul dejun (inclus și ăsta în gratis-ul ăla – păi cum?) nu ce m-aud întrebat: „Dumneavoastră sunteți români?”. Da, români. Dar pe tine cum te cheamă? „Alina mă chemă, eu sunt de pe lângă Târgu Neamț, adică moldoveancă, dar tot româncă, n-aveți frică dumneavoastră!” (?!). „Ce dulce-i cea micuță, cum te cheamă pe tine, prințesă?” (Alina nu vorbea chiar așa cum scriu eu, „e”-urile finale deveneau „i”-uri, iar „ă”-urile deveneau „î”-uri); fiică-mea n-a răspuns, și-a băgat capu-n fundul meu, cum fac copiii de la țară (ea nu-i de la țară, dar gena de la mine-o are). Din vorbă-n vorbă, aflu că Alina muncește de șapte ani la Bruges, strânge bani să se mărite. „Omul” ei e-n țară, n-a venit niciodată s-o vadă, se duce ea când poate: „I om bun, clădești la casî”. 

***

Bruges! Orașul celor 71 de magazine de ciocolată, locul (zice-se) de naștere al turismului modern, de când briții plini de parale (după ce-l bătuseră pe Napoleon și aveau în față un secol de „Rule Britannia!”) au descoperit că pe continent se pot îmbăta și merge la curve mai ieftin ca pe Insule; fița cu muzeele ar fi venit, zice-se, dup-aia. Eu n-am de unde să știu dacă a fost așa sau nu. Zic ce mi s-a spus.

Am prins o vreme de să-ți bați câinele cu trotineta: vânt dinspre mare, zloată înghețată la pachet cu ploaie. Ce era să fac? Am rupt 50 de euro din portofel ca să-mi plimb fetele cu trăsura, că ideea cu Bruges a mea fusese („Să vedeți ce-o să ne distrăm!”). Nevastă-mea, fiartă („Să vezi ce-ți iei dacă-mi răcește asta mică”), fiică-mea, la fel („Tati, m-am plictisit! Când mergem să vedem caii?”), era complet aiurea să le trambalez până în piața centrală, la Jan Breydel, și să nu le urc într-una din trăsurile de-acolo. Pe mine mă știți: mai ușor obții apă din Kalahari decât vreun ban din buzunarele mele, dar de data asta mi-am călcat pe caracter, am ales cel mai sexy vizitiu din toată parcarea, am făcut small talk, le-am suit pe fete pe bancheta din spate, le-am învelit cu două pături, m-am așezat în fața lor și am dat bici. Nu eu am dat, Cygnia a dat, c-așa o chema pe vizitie. Calul? Felix.

Tranca-fleaca, mere acre. Fetele mele vorbeau între ele, eu vorbeam cu Cygnia, peste umăr, că ea și cu mine stăteam spate-n spate, cum ar veni; dar plimbarea cu trăsura include o pauză de-un sfert de oră, la Begijnhof colț cu Wijngaardplein, unde Felix a primit apă și ovăz, Cygnia a fumat o țigară, iar eu am ținut-o de vorbă, în timp ce-l frecam pe Felix pe coamă și-l trăgeam de urechi: „Ești de la țară?”.

Da, Cygnia, sunt de la țară. Intuiția îmi spune că și tu. Restul plimbării l-am făcut pe capră, lângă ea, și iată ce-am aflat: este foarte supărată. Foarte! Idioatele de turiste americance i-au făcut viața grea, au lăsat-o fără pâine (are doi copii de crescut), a trebuit tot sindicatul să se bată pentru ea și pentru Felix, au pus și patronii coaiele pe masă, în cele din urmă, iar Cygnia s-a putut întoarce la muncă, cu tot cu Felix. Ce se întâmplase? Idioatele s-au gândit ele cu mințile alea corecte ale lor că Felix este „exploatat” și s-au apucat să-l „apere” împotriva capitalistei setoasă de sângele proletariatului cabalin (asta fiind Cygnia). Concret, s-au dus la primărie și au obținut ordin ca Felix să fie scos din schemă datorită vârstei (ce-i drept, are 19 ani; pentr-un om ar însemna cam 60), așa că primăria a trimis animalul la grajdurile „de reformă”, iar pe Cygnia direct în șomaj.

Pentru că: toată afacerea cu trăsurile este a trei familii din Bruges, care o controlează de generații. Tradiția impune o legătură extrem de strânsă între cal și vizitiu, adică fiecare vizitiu are trăsura „sa” și calul „său”, patronii nu se bagă, pe cât de bine se îngrijește de atelaj, pe atât de bine câștigă – patronii pretind o sumă fixă și decontează cheltuielile de întreținere, în rest e treaba omului, să muncească cum vrea și să câștige cât poate. Evident, fiecare vizitiu are grijă de calul „său” ca de ochii din cap, că o trăsură se mai repară, dar calul e-un animal sensibil, are nevoie de atenție și de igienă, nu e un șobolan sau un Buzea, să supraviețuiască oricum.

Felix aproape că înnebunise stând degeaba în grajdul ăla „de reformă”, de unde mai avea un singur drum de făcut: spre fabrica de salam. L-a salvat Cygnia, a convins alte exaltate să meargă la primărie, să se bată pentru dreptul lui Felix la muncă (și la viață, implicit), și în final a reușit.

Concluzie: Marx zicea că n-avem de pierdut decât lanțurile. Uite că acum s-a umplut lumea (și America, prima) de-o grămadă de mărcsițe, care vor să ne facă bine cu sila. Că să nu mai muncim, că, gata, am muncit destul. Dar că nu știm să facem altceva, la asta v-ați gândit, corectelor?!