Jabbeke

Și-a luat nevastă-mea mașină! Nu acum, anul trecut, da’ zic. Hai să mergem și noi la mare, ca oamenii, acum dac-avem patru roți, că m-au înnebunit prietenii din țară cu Grecia lor, zice ea. Lasă, că nu te-a-nnebunit nimeni, că anul ăsta n-a plecat niciunul nicăieri, i-am răspuns (era 2020). Cu atât mai bine, mi-am făcut eu socoteala, în mod perfid: o să urc pe facebook poze cu marea, iar amicii n-o urce nicio poză (mi-am luat țeapă, că s-au dus toți la Sulina, la Portița, la Tuzla și la Corbu, de-au umplut rețelele cu poze care mai de care. Eu n-am postat nimic, vedeți imediat de ce). No bine, hai. Nevastă-mea cu organizarea, eu cufundat în gânduri: cugetam, reflectam („Liniște, maestrul creează”). Așa… a creat maestrul ce-a creat, apoi a cărat mormanul de bagaje la mașină, a legat copilul în scăunel și valea!, toată familia la mare. Fredonam încet, să nu fiu auzit, dar tot am fost, că am ghiersul gros: „Nu am decât o valiză / Este mică dar e grea / Plec la mare zece zile / Și mi-am pus de toate-n ea!” (săracul Ilie Micolov, fie-i țărâna ușoară, c-am băut odată cu el în Fire Club din București, mare om era, doar că se cam îngrășase, respira cu dificultate. Acum, na. I-a plăcut viața, a trăit-o cu patimă, au rămas melodiile, versurile din capul meu: „Iartă-mă dar mă grăbesc / Trebuie s-ajung la mare / Mă așteaptă fata mea / Fată neagră de culoare / Trebuie s-ajung la ea!”).

Și-am ajuns. Vânt, ploaie, frig (era în iulie). Pe faleză, oameni încotoșmănați ca de noiembrie, ne-am plimbat așa, ca la vreun sfert de oră, până ne-au înghețat nasurile: „Uite”, zice nevastă-mea, „vezi hotelul ăla mare și frumos? Cinci stele! E hotelul cu care are firma mea un contract de reciprocitate, când se duc colegii mei la mare, acolo se cazează! Totul e inclus, restaurant, tot”. Mă uit la hotel, o magaoaie cu aspect luxos: „Și barul e inclus?”, întreb. „Tot!”, răspunde ea, trăgându-i mai bine gluga pe cap copilului. Eu? Mustăceam.

Hai la cazare; hai. O văd cum se duce și-mi instalează fiica în mașină: „Păi, ce faci?”, zic. „Păi nu ți-am zis că mergem la cazare? Aici în Ostende e scump, nu ne permitem, poate peste vreo patru-cinci ani, să mai prindem cheag. Acum mergem la noi la cazare, la Jabbeke”. Și plecăm, drăgăliță Doamne, înapoi, adică spre direcția din care veniserăm, preț de vreo 15 kilometri, pân-ajungem la „cazare”.

***

Cazarea noastră de la Jabbeke era un țarc de rulote, asta era. Le zic „rulote” că nu știu cum să le spun altfel: e vorba de un fel de coșmelii de lemn (de fapt, de placaj), care au două roți și deci pot fi tractate, dar care sunt concepute să stea pe loc, așa au zece puncte de sprijin pe sol – cele două roți din fabricație, plus opt stâlpișori din beton, cu secțiune pătrată (economicoși, belgienii!).

Am aflat povestea, v-o spun acum pentru că mai încolo vreau să vă fac să râdeți: cândva, fiind nevoie de nisip și balast pentru construcțiile de la Ostende, un antreprenor a deschis și exploatat o mare carieră de nisip. Ani și ani de zile, nisip bun de râu (cel de mare nu e bun, că e sărat: fă tu beton cu el și vezi cum îți „moare” betonul ăla în nici două decenii – „cancerul betonului”, așa îi spune problemei), până când nisipul s-o gătat și-n mijlocul pustei flamande a rămas o mare groapă. Care s-a umplut cu ploaie, formându-se astfel un lac. Alt antreprenor ce-a făcut? A concesionat zona, a adus alt nisip, de la mare de data asta, și-a amenajat acolo o plajă cu toate cele necesare: tobogan uriaș cu apă, ski nautic, caiace, hidrobiciclete, hotelașe, terenuri de tenis, volei de plajă, piste de petanque etc. Dar cererea a depășit oferta (între timp prețurile din Ostende urcaseră la cer), așa că omul a adus câteva sute de rulote din astea și-a umplut câmpul cu ele, apoi l-a-ngrădit c-un gard țeapăn de plasă, prins de stâlpi solizi și înalți de beton.

O fi frumos, cui îi place. Când am ajuns noi, ploua. Am căutat căsuța, am primit cheile, ne-am adus bagajele de la mașină, cea mică și-a explorat noua ei împărăție, totul OK; acum, hai să facem grătarul, ca s-avem ce mânca la cină. Fatalitate! Grătarul era nou-nouț, pentru excursia asta îl cumpărasem, nu știam să-l montez. După vreo oră de șurubăreală, aveam obiectul asamblat; acum, hai s-aprind focu-n dânsul. Fatalitate! Dându-mă ecologist, nu cumpărasem mangal și nici lemn de fag, ci doar un sac de „brichete bio” și niște așchii de lemn de hickory (blestemată fie esența asta!), despre care am aflat ulterior că nu-s folosite la făcut focul, ci la afumat pemmikan-ul de bizon. Iar „brichetele bio” erau compuse din „deșeuri de origine animală” (adică căcat) și un „agent de aglomerare” (adică humă).

***

Seară. Ploaie. Jabbeke, campingul de rulote. Un copil care plânge, clefăind pâine cu lacrimi („Tati, mi-e foame”). O nevastă care îmi aruncă lasere din ochi, stând la adăpost, în ușa căsuței-rulotă. Și eu, orb de furie, încercând să aprind un foc imposibil de aprins: brichete „bio”! Ură, ură, ură; negru, negru, negru, asta vedeam în fața ochilor: aveam o cutie de chibrituri istețe, suedeze, de alea lungi, care se aprind totdeauna și ard mult, dar ce să fac cu ele la niște brichete din pământ de flori?! Mult mai târziu am aflat, de la unul și de la altul, că alea sunt brichete de întreținut focul, nu de făcut focul – adică, dacă ai făcut un rug cât claia, ai ars lemn și pe urmă cărbune (antracit sau mangal, ceva cu mare putere calorică), ți-ai făcut treaba la grătar (fleici, legume, ciuperci, cefe, coaste, mici, pește, copănele, brânză Haloumi, ce afli prin lada frigorifică), iar pe urmă ai poftă să mai stai în jurul grătarului, cu băieții, cu berile în mâini, și să mai povestești, OK. Pui prostiile alea de brichete eco peste jarul tău mega-fierbinte și alea se aprind încet-încet, ard toată noaptea iar tu cu frățiorii tăi aveți tot timpul să vă faceți maimuțe.

Eu n-aveam nimic. Nici băieți, nici frățiori, nici lemne, nici mangal, nici gaz, benzină, rășină sau măcar lumânări (da, există o metodă, munțomanii o știu). Am ars o carte întreagă, pagină cu pagină („Goodbye, Columbus” a lui Philip Roth, mare păcat, o cumpărasem cu dolarii mei economisiți la sânge dintr-o librărie studențească din San Mateo), dar degeaba. Am folosit tot spirtul din trusa medicală a mașinii – nimic (bine, era și puțin, un flaconaș). Am umblat prin camping, am răscolit prin tomberoane, am găsit niște cartoane semiude (adică semiuscate) și, după vreo 110 minute de sforțări suprabuzești, am reușit s-aprind focul.

Da. Le-am pregătit fetelor mele o cină târzie, cu tot ce trebuie, iar ele nu mi-am mai zis nimic, că văzuserăm cât mă trudisem... eu m-am mulțumit cu beri Dębowe aduse de-acasă, mă uitam în jar, murat sub ploaia măruntă, nu-mi mai trebuia nimic. Așa scrie și-n cărțile de yoga: „Când are o supărare, yogul nu mănâncă”. Bine, nici nu scrie undeva că bea bere ca porcii, dar partea asta am improvizat-o eu și bine-am făcut, că mai aveam o noapte de cazare, deci de făcut înc-un grătar.

A doua zi am explorat campingul. Gard în gard cu el era o benzinărie. Una de-aia mare, de autostradă: stive stăteau săculeții cu lemn de fag uscat, stive!

Tatlageac

După cum bine nu știm, Tatlageac nu-i o localitate, ci un lac, un liman fluviatil, mai exact, întocmai ca Siutghiolul, doar că mult mai mic. Și mai puțin celebru: pe malul Siutghiolului se află Mamaia, pe malul Tatlageacului se află Casa cu Stuf, de care sper că n-ați auzit, ca s-aveți motiv să citiți textul până la sfârșit. „Mica înălțime” nu-i vina mea, asta e altitudinea: lacul e la nivelul mării, adică zero, iar Casa e la nivelul malului, adică la altitudinea de doi metri. Clar că nu-i același aer ca la Buta, Cozia, Podragu sau Fântânele, da’ oricum, tot e mai bine ca-n București, că mai adie briza mării, mai foșnește stuful, e frumos.

Două mașini, trei copii, două femei, multe bagaje și un bărbat – ăsta a fost desantul nostru la Casa cu Stuf. Omul cărător de bagaje eram eu, femeile mi-erau nevastă respectiv cumnată, copiii mi-erau fiică respectiv nepot și nepoată, iar cazarea era achitată pe-o săptămână („Să mai scăpăm din nebunia aia, că ne-am topit”). Trai pe vătrai: piscină în curte, totul închis, picimea n-avea cum crea probleme, femeile aveau mereu de vorbit, iar eu, ca să nu-ncurc pe nimeni, eram izgonit încă de dimineață („Du-te de-aici că ne stai în drum”). Jogging până pe plaja de la Cherhana, baie după poftă, uitat după gagici; timp de patru zile, a mea era lumea (bani nu-mi dădeau, ca să nu mă-mbăt). Mă-ntorceam pe la trei, mâncam, apoi începeam Abendsitzung Bier pân-adormeam în curte, pe șezlong.

Dar într-o zi le-a luat cheful de shopping și-au plecat spre Constanța, spre mall („Ești sigur că te descurci cu ăștia micii?”). Am fost sigur. Nici n-ajunseseră ele la Tuzla, cred, și toți trei urlau ca din gură de șarpe, ceva incredibil, parcă orchestrat: ăia mică era pe lăptic, ăla mic pe diversificare, aia mare nu voia să mănânce fără mami, eram terorizat! Cu orice m-aș fi apropiat de oricare dintre ei (biberon, linguriță, lingură), urlau și mai tare. Salvarea s-a numit Doamna Vica, o țigancă urâtă ca dracul, șefă peste chelnerițe, care i-a mesmerizat fulgerător: pe aia mare a amenințat-o că „o dă la țigani” dacă nu mănâncă tot din farfurie, ăluia mic i-a îndesat tot piureul în gură, fără să discute, iar pe-aia mică a luat-o-n brațe și-a făcut-o să înghită tot lăpticul și s-adoarmă imediat după. Mi-a spus că ea n-are copii, dar a fost cea mai mare dintr-o familie de 11 frați, știe meseria ca pe apă. Am vrut să-i explic că nu-i corect politic să mai zici „țigani”, dar a pufnit-o râsul: „Ați înnebunit de tot voi ăștia de la București” (Casa cu Stuf)

***

„Am chef să fiu romantică”, a zis ea, iar pe mine m-a acoperit, vorba evanghelistului, „o sudoare de sânge”. Când vă uitați la știri și vedeți reportajele din România Blestemată (jumătatea aia de țară despre care nu vreți să știți nimic în restul timpului): „Femeie schilodită cu parul, în Vaslui”, „Soție și mamă călcată-n picioare, în Dolj”, „Pensionară cu capul crăpat cu sapa, în Teleorman” și alte asemenea titluri, nu vă mai minunați ca fariseii („Cum se poate-așa ceva?”), că e clar. Respectivele au avut și ele chef să fie romantice.

Am luat cazare la fiță, la Lacul Racilor, pe malul deja celebrissimului lac Tatlageac; noi doi, singuri într-o vilișoară de lemn ascunsă într-un desiș de trandafiri cățărători etc, cel puțin așa suna reclama. Am ajuns, am văzut, aveam de toate: loc de parcare, vilișoară de lemn, restaurant, ponton pe lac, gazon bine tuns, băncuțe romantice la umbra pinilor și-a arborilor de mătase („albiția”, cum au poreclit românii specia asta, după obiceiul lor cel rău), cramă, etc. Din a doua seară am constatat și micile nepotriviri: crama era închisă, băncuțele romantice erau permanent ocupate, fiind doar două, gazonul era stropit automat (deci te alegeai c-un duș necerut, dacă te nimereai pe-acolo când porneau stropitorile), pontonul de pe lac era locul consacrat al adolescenților ghinioniști care veniseră cu părinții, vilișoara era de lemn și era numai a noastră la parter, etajul fiind închiriat unui cuplu prea puțin romantic, care ziua dormea și noaptea se-mbăta, iar locul de parcare era al nostru toată ziua, mai puțin seara, când parcarea se umplea de cei care nu erau cazați la Lacul Racilor, ci veniseră doar să cineze la restaurant. Și ce vină aveau că seara lor începea la orele 16:00 precis...?!

În ultima zi, nevastă-mea a fost tranșantă: ori suntem romantici, ori nu mai suntem! Hai să ne destrăbălăm în Neptun, unde merge toată lumea! Acolo mă duci, să ne-arătăm și noi la față! Adică, ce? Noi suntem nimeni?

După cum ne-au tratat chelnerii din Neptun, cam da. Până ne-au luat comanda, până ne-au adus mâncarea, până au adus nota... trei ore. Plini de spume, am ajuns târziu la Lacul Racilor. Acolo, pe terasa de deasupra lacului, o grămadă de mese libere, doar câteva perechi de îndrăgostiți sorbind de cocktailuri. Luna plină se reflecta în lac, țârâiau greierii, ospătarii așteptau comanda, prețurile erau mai mici ca-n Neptun... ce era să facem? Ne-am dus la culcare (Lacul Racilor).

articole publicate în numerele 34 și 35 din 2016 ale revistei Cațavencii

Romanul de statiune

Am fost de curand la mare. A fost foarte bine, o iesire izbutita, din toate punctele de vedere. Am trecut insa si pe langa acele localitati monstruoase, Costinesti, Eforie Nord, Olimp, si mi-am pus intrebarea daca poporul roman e atins de o forma de nebunie colectiva, inca necunoscuta stiintei. Un fel de nebunie similara celei care ii loveste periodic pe lemingii din Laponia (“sinuciderea lemingilor”). Altfel cum se explica aglomerarea frenetica a sute de mii de trupuri umane pe acele suprafete degradate, minuscule si infecte?!

Oricine a crescut in viata lui animale, de la pestisori de acvariu la gaini, nutrii, vaci sau vrabii, iti poate spune acelasi lucru: fiecare specie are un anumit prag de toleranta la suprapopulare. Odata trecut acest prag, membrii speciei respective devin reciproc agresivi, iar pana ce echilibrul populational e restabilit, prin moartea unui procent din respectivele animale, agresivitatea nu se domoleste. Nimic nou pana aici.

Totusi, unii membri ai speciei umane, cunoscuti sub denumirea colectiva de “romani”, aleg de buna voie sa se aglutineze in mari aglomerari, cunoscute sub numele de “statiuni”. Atentie, aceste aglomerari depasesc cu mult, cu foarte mult, pragul specific de toleranta la suprapopulare! Cu toate acestea, in mod ciudat si inexplicabil, rezultatul nu este masacrul reciproc si moartea unui procent dintre “romani”, asa cum s-ar petrece la orice alta specie gregara, de la sobolan la elefant si de la bivol african la cimpanzeu pitic; nu se stie cum, conflictele inerente aglomerarii nu iau caracterul normal, firesc, de maceluri, ci se rezuma la mici violente verbale, uneori si fizice, soldate cu leziuni minore (onoarea nereperata, curs sange din nas etc). Care este misterul?

Cred ca sunt in masura sa ma pronunt: aproape cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi un trist “roman de statiune”. Am irosit timp, bani si energie pentru a-mi procura mari cantitati de frustrare in “statiuni” pe nume Neptun, Olimp, Costinesti si Jupiter. Am luptat cu turbare (verbal, desigur) pentru obiective meschine, ca de pilda: un metru patrat de plaja, un carton cu mici, o halba cu bere, un metru patrat de mare fara cacati plutitori. Totusi, desi am resimtit din plin presiunea psihica datorata depasirii pragului de suprapopulare (altfel spus: incalcarea permanenta a spatiului de intimidate), nu am omorat si nici n-am schilodit pe nimeni. Pe niciun membru al speciei mele, vreau sa spun. A, c-am mai scapat cate-un sut in capul unui caine vagabond, preferabil adormit, asta e altceva (agresivitatea acumulata isi cauta debuseu in orice). Totusi, de ce ma bagam in asa ceva? De ce se baga, an de an, milioane de romani, in asa ceva?

De ce plajele pustii de la Vadu, Tuzla, Corbu, halta Pescarus sau Buhaz raman pustii, in timp ce la Costinesti, de pilda, oamenii se calca in picioare, la propriu, zi de zi, timp de cel putin 50 de zile pe an?

Eu mi-am gasit explicatia. Pentru mine este multumitoare, dar pentru poporul roman e profund jignitoare, deci n-o fac publica. Are si altcineva explicatii? Nu pentru “roman”, asa in general, ci pentru motivatiile romanului de statiune?!