Singapore

Alina! Ce vorbești: ochi verzi, păr blond foarte închis, corp șerpesc, sâni... gata, mă opresc, că poate intră nevastă-mea. Să fi fost 1990, cel mult 1991; eu, tăune. În loc să intru direct în problemă am invitat-o la un suc, la Peștera, ca să mă dau mare (ea era berceneză, nu le prea avea cu orașul). Știi unde-i Peștera, unde era, enfin: Lascăr cu Dianei, cumva în piața Rosetti, nu chiar-chiar la vedere. Topită, Alina: topită după un coleg de-al meu (contabil!) dar s-a măritat până la urmă c-un dealer de mașini, ca să-mi dea peste nas c-o plimbasem cu metroul. Am stricat banii degeaba pe sucul ei, bani și sentimente, cum e la 19 ani, amar și vai, ai în stomac numai fluturi, nu ciorbă ca la 50. 

Pe mine mă știe toată lumea: pervers! Am rugat-o pe-o prietenă de-a mea (nu făceam sex, eram prieteni așa, pe bagabonțeală) să se ducă la cununia religioasă a Alinei și să-i facă poze. Le am și acum salvate într-un folder secret, la caz că va fi nevoie să-mi demonstrez afirmațiile (și va fi! Nu știu când, dar va fi), iar dacă nu se înțelege cum de am fotografii digitale de la o nuntă din mileniul trecut, iată: am cerut filmul fotografic de la amica mea și l-am dus la printshop să-mi scoată meșterul de-acolo imagini digitale dintr-însul (ea ar fi preferat să facem sex, dar eu am fost de neînduplecat: cash, și punctum. Cash-ul nu te expune follow-up-urilor!). Alina n-a ieșit bine-n poze. Dacă stai s-o judeci după cum arăta îmbrăcată în alea de mireasă, ai zice că era o sorcovă – ceea ce ea nu era, nici pe departe. Era o viperă ca de Cenaclu; eu... passons.

E clar unde vreau s-ajung, hein? Anii. Vârsta! Timpul. Cum zice un amic de-al meu din capitala Americii, băiat bun, m-ajută când apelez (dar nu prea apelez, îl păstrez virgin pentru chestii grele): „Mihaie, când treci de 45 ți se ia de fun. Vrei meaning, omule!”. Are dreptate. Păi cât are revista asta? Aud? Eram puțoi la Revoluție? Eram! Ne-am pârguit odată cu revista? Ne-am! Vrem să se afle c-am trecut și noi prin lumea asta, să știe copiii că nu-s ei primii care-au descoperit America? Vrem! Avem deci de lăsat mărturie! Avem!

Unde a fost pe vremea mea restaurantul „Peștera” a fost și mai înainte barul „Singapore” unde beau Pâcă și Pucă.

***

Pâcă și Pucă au fost două legende, unul mai legendă ca altul, nu i-am apucat, s-au dus de tineri – asta-i foaita celor iubiți de zei. Ei beau la Singapore, pe Lascăr colț cu Dianei, unde-a fost dup-aia restaurant „Peștera”. Întrebare: de ce este important (sau măcar interesant) că Pâcă și Pucă beau la Singapore? Reîntrebare: de ce sunt importante legendele? Re-reîntrebare: avem nevoie de trecut? Că dacă nu, povestea mea n-are rost, cureți niște cartofi în timpul ăsta și-i atunci în tigaie, că tot ieși mai câștigat. Păi?! Tu nu-ți vezi capul de treabă și vine Buzea cu alde Pâcă și Pucă ai lui?!

„Florin Pucă (n. 24 aprilie 1932 – d. 23 februarie 1990) a fost un artist plastic, poet și actor român”, scrie wikipedia (râdă cine-o vrea de wiki; e bună! Ajută. Decât nimic?!), și n-am niciun motiv s-o contrazic: mă rog, o fi fost. 

Pe de altă parte, „Teodor Pâcă (n. 1 ianuarie 1928 – d. 16 iunie 1978) a fost un poet, traducător și actor român”. Trec peste insistența cu care ăștia doi sunt insistent „români”, sar și peste gluma aia telefonată cu „Sunt zugrav de case român” ca să revin la esențial: Pâcă și Pucă beau la Singapore. Așa, și?

Și ei doi au fost tații lui Țuțea Petre, care l-a născut pe Noica Dinu, care l-a născut pe filozoful nostru național, care tocmai a scos o carte fără să-mi ceară mie voie (aș fi permis apariția opului, doar nu-s Popescu Dumnezeu), iar de aici, drama: tot ce este mai înălțător, mai universal, mai sempitern în cultura noastră s-a născut din doi bețivi. Indirect, dar orișicât! Repede că nu e timp: în 1964, Nea Ghiță le dă drumul „politicilor” din pârnaie, din gulagul nostru românesc cu care prea puțin ne mândrim și rău facem; unii au fost recuperați și băgați pe treabă după o vreme, ca Șerban Cioculescu (mai cunoscutul frate al lui Radu, primul nostru traducător din Proust). Alții, ca Țuțea, au fost ținuți în lesa scurtă: sărăcie, percheziții, infiltrarea cercului social. Unde s-au refugiat aceștia? În lumea lui Pâcă & Pucă. Timp de vreo 15 ani, cârciumile Bucureștiului au fost Academia Română. 

Când tinerii se întreabă de ce generația mea este încă fascinată de cultură, răspunsul e că noi n-am avut nimic de învățat de la școală, dar am avut totul de învățat de prin cârciumi. Nu de la Pucă & Pâcă, care erau demult oale și ulcele, ci de la urmașii urmașilor lor, în vecii vecilor, amin!

Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!