Bucharest International Half Marathon (II)

AMR 2!

S-a anunțat însuși Jenică, cu tot cu legendaru-i aparat photo!

Hai, c-o sa fie mișto. Cică nici nu plouă!

I-auzi ia: http://www.wunderground.com/global/stations/15420.html

Când California îți rămâne mică

Toate bune şi frumoase, da' ce să vezi? Mi-a sărit Jenică la jugulară! Şi asta încă nu m-ar ucide definitiv, numai că exoticul Jenică nici măcar nu citise ce scrisesem eu, vorbea aşa, din pură plăcere a contradicţiei ( tipic pentru oamenii de stânga). Când s-a băgat şi Răzvan, pe care voi îl ştiţi sub numele de Oter, am simţit că mă sufoc. 

Despre ce e vorba? Păi, am scris eu că m-au impresionat sedefiştii din San Francisco (şi cei din Santa Barbara, de altfel). Întrebarea era: ei sunt de vină pentru situaţia în care au ajuns? Sau ei sunt nişte victime colaterale ale sistemului american, axat pe performanţă şi total inuman cu cei care n-au reuşit să ţină pasul?

Jenică, vituperant, susţinea că vina e numai a lor, pentru că „se droghează”. Oterul, mai ponderat, susţinea ca vina e numai a lor, pentru că „unii oameni pur şi simplu nu se pot adapta la viaţa modernă şi la cerinţele ei”, şi a dat şi exemple din experienţa personală de emigrant. Eu, pe de altă parte, înclinam să cred că mingea e mai spre mijloc: poate că oamenii ăia, cel puţin o parte din ei, au avut la un moment dat un „derapaj” în viaţă, iar modul social de organizare nu le-a dat o a doua şansă, odată ce ar fi depăşit „derapajul”. Aveam şi motive să ader la punctul ăsta de vedere: am trecut prin aşa ceva şi ştiu cât de imens de greu e să revii la o viaţă normală, care pe termen lung e la fel de inutilă ca o viaţă dusă prin gunoaie: de murit, tot mori. Sau, în exprimarea lui Grecku: „Omu', ca tâmplaru': trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare”.

Bref: eu susţineam (şi continui să cred), că „efectul evanghelistului Luca” explică foarte bine situaţia lor: „Cui are, i se va mai da, iar de la cel care n-are, încă se va mai lua”. Exemplificări: când eşti şomer, nu găseşti de muncă să dai cu tunul, iar când lucrezi, patronii tot încercă să te fure unul de la altul (de parcă n-ar fi atâţia candidaţi care aşteaptă la uşă!). Când eşti virgin, n-ai parte de sex pentru că fetele fug de tine pe motiv că „n-ai experienţă”, şi dacă nu se-ntâmplă vreo minune cerească (sau nu te duci la curve), virgin eşti, virgin rămâi. Când ai bani, toată lumea se înghesuie să te împrumute cu şi mai mulţi bani, iar când n-ai, nu te-mprumută nimeni cu vreo para chioară. Şi aşa mai departe.

Ăsta era punctul meu de vedere, dar ce, am putut să scot vreun cuvânt, de gura lui Jenică?! Ţi-ai găsit! Taca-taca şi taca-taca, m-a zăpăcit de cap: o ţinea una şi bună cu drogurile lui, deşi la un moment dat a concedat că există multe alte „dependenţe” care duc la acelaşi rezultat. Mă gândeam la un exerciţiu de imaginaţie: ai 60 de ani, trăieşti în gunoi, unde găseşti zdrenţe împuţite cu care te îmbraci, resturi de mâncare cu care te saturi, sticle de băutură neterminate din care-ţi încropeşti raţia zilnică de alcool, chiştoace din care te rezolvi şi cu tutunul. La un moment dat, cine ştie cum, vrei să ieşi din situaţia asta. Ce faci? Acte n-ai, bani n-ai, puţi. Ce faci, concret? Unde te duci, cui te adresezi? Există vreo instanţă, de orice fel, guvernamentală sau particulară, care să te ajute GRATIS?!

Aici am primit lovitura decisivă. În ring a intrat Scame, cu aroganţa ei legendară, de colhoznică fruntaşă în producţie: „Există, bă. Există. Căcălău. Habar n-ai tu. Ai stat două săptămâni acolo, încuiat practic în debaraua lu' sor-ta, şi te dai mare americanolog. Ia mai taci”.

Raport 2001: azi, Ciucaș

Pentru mine, 2001 a fost un an mizerabil, probabil unul dintre cei mai nefericiți ani pe care care i-am trăit până acum (da’ să nu zic ”hop”, că cine știe ce mi-o fi dat să mai pătimesc și de-acum înainte). Un an dintr-ăia, care încep catastrofal și se termină aproximativ extrem de prost. Nu era deajuns că zidurile vieții mele se demolaseră de-ajunseseră moloz (”iară eu ca un colhoz”, vorba celor de la Divertis), da’ s-au mai găsit și agerii ăia să intre cu avioanele-n turnuri. Bine, mi-era mie și de turnuri, dar mai ales mi-era de soră-mea, care pe vremea aia făcea naveta, bilunar, între Boston și San Francisco. Vă dați seama cum eram de fiert până i-am auzit vocea la telefon! Că ”naveta” o făcea cu avionul, nu cu rata, ca la noi la Ghijasa...

În condițiile astea, eu m-am dus în Ciucaș, cu două prietene. Tură de-o zi. Cum naiba era să-mi placă Ciucașul?!

Am mers cu mașina spre Cheia (altă țigănie de stațiune), apoi pe drumul răpciugos până la cabana Muntele Roșu. O frumusețe: în fața cabanei erau scoase două boxe uriașe, mari cât omul, din care bubuia muzică ”de petrecere” (un fel de proto-manele, cum ar veni). Am lăsat mașina în parcare și ne-am repezit la traseu, să scăpăm cât mai urgent de armoniile sublime care emanau din boxele-alea (dacă mă credeți că vântul aducea ”muzica” până pe Vârful Ciucaș, când bătea înspre nord!). Am urcat, dracu’ știe cum, pe Valea Tigăile Mici, până am dat de traseul de creastă, și pe urmă am ținut-o tot roată, mai întâi spre vârf, apoi am cotit dreapta (tot pe creastă, de fapt), spre Șaua Chirușca, de unde am lăsat marcajul de creastă (ăla merge spre est, către Curmătura Stânei), și-am intrat pe cruce roșie, spre sud: Vârful Gropșoarele, Vârful Zăganul, ”săritoarea” de La Lanțuri (dacă și aia-i săritoare, eu sunt Maica Tereza), iar de-acolo am ieșit de pe marcaj și-am luat-o berbecește în jos pe-o vale cheală, și pe urmă prin buruian și prin pădure, până am dat de rîu, de Valea Gropșoarele. L-am trecut și-am dat cu pasul la deal, prin nenorociri de exploatări forestiere, am ieșit la drum și ne-am întors la cabană, de unde-am recuperat mașina și-am plecat cât mai departe de petrecerea cocalarilor de la cabană. Și de masivul Ciucaș, în general.

Acum, ce să zic... fetele au mers bine, fără cârâieli, cu entuziasm pe tot traseul, fără figuri (”Ne e sete!”) și fără alte fudulii pe moațe. Doar că eram eu supărat pe viață, așa că nu țin minte să-mi fi plăcut ceva. Bunînțeles, mi-a plăcut că mergeam pe munte (nu cunosc drog mai bun decât ăsta, când ești cu fundu-n sus; berea este mici copii pe lângă mersul pe munte, da’ cred că asta o știți deja), totuși, Ciucașul nu m-a impresionat cu nimic. Un munte, acolo. Așa cum împart eu munții, super-simplist (munte ”zid” – intri printr-un loc și ieși prin alt loc, vezi Făgăraș; și munte ”piramidă” – intri printr-un loc, faci un tur, atingi vârful sau vârfurile, apoi te întorci și ieși pe unde-ai intrat), Ciucașul e ”piramidă”. Desigur că sunt tâmpit și că orice masiv are un traseu de creastă care te poartă prin tot muntele și te scoate în altă parte, dar așa cum l-am făcut eu, Ciucașul e ”tot roată”. Vina-i a mea, nu a lui. El să fie sănătos!

Cică muntele ăsta e vestit prin marile întinderi de rododendron (sau ”bujor de munte”, cum zice George, da’ el și foarte tânăr), numai că pe mine m-a lăsat rece, cu tot rododendronul lui. Ce, io mănânc rododendron?!

Deși am auzit că alții îl mănâncă, sau mai exact îl beau. O plantă ca asta, monument al naturii, ocrotită în toată Europa, e folosită de români ca să facă din el lichior, vin (adică cidru), ba chiar și rachiu (adică ”țuică”, cum zice gagică-mea. Bine, da’ ea e și foarte tânără...). Păi nu e românul frate cu codrul?! Și văr cu vita, după cum se vede... măcar că nici chiar oile nu-l pasc. Da’ ce, se pune ovina cu românul?

p.s. și pe urmă, cine merge în Ciucaș? Aud? Echipe de oameni mici! N-au fost anul ăsta Dănel și Kroko? Și Grecku cu Jenică? Că iar îmi răsună în urechi veșnica lui tânguire: ”Păi io, bă, cu Jenică...”.