Domnul Gika față cu psihiatria

Presat din toate partile, n-am mai rezistat psihic si m-am dus la doctor, sa ma verifice la cap si sa-mi dea patalama ca nu-s nebun (desi, cinstit vorbind, cand ai nevoie de-un astfel de document... nu prea e bine!). Mai jos, redau discutia cu medicul, asa cum mi-o amintesc de-acum un an:

Gika: Buna ziua, dom’ doctor.

Medicul: Buna ziua. Luati loc.

G: Urata vreme! Urata rau, zau asa!

M: Da, ploua cu galeata... cu ce va pot ajuta?

G: A, dom’ doctor... pai la mine e grav de tot! Le am pe toate!

M: Care anume pare sa fie problema, mai exact?

G: Nu dorm.

M: Mereu?

G: Doar cand sunt treaz.

M (noteaza ceva): Deci puteti dormi doar daca consumati alcool?

G: Nu alcool, bere. Dar, da.

M: Si cam ce cantitate va ”adoarme”?

G: Fara ghilimele, dom’ doctor, ca io vorbesc serios!

M: Scuzati-ma. Cam ce cantitate?

G: Pai stiu si eu? Primele sase beri nici nu le simt. Pe la zecea parca ar fi ceva. De obicei adorm pe la a 13-a, ca e cu ghinion.

M: De ce?

G: Pai tocmai cand incep si eu sa ma simt bine?!

M (iar noteaza in carnet): Inteleg. Dar haideti sa mergem mai departe cu discutia. Puteti fi sincer, sa stiti. Genul acesta de consultatie se bazeaza in primul rand pe confidentialitate...

G (il intrerupe): P-onoarea mea ca la a 13-a!

M: Va cred. In afara de chestiunea cu somnul, mai aveti si o alta problema?

G (se foieste): Pai, dom’ doctor, cum sa va spun... Van zice ca beau prea mult.

M: Van?

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (noteaza): Da. Altceva?

G: Pai si Grecku zice ca beau prea mult.

M: Grecku?!

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (isi scoate ochelarii): Da. Mai sunt si alti baieti pe care nu-i stiu?

G: Ar mai fi Jenica.

M: Si?

G: Pai si el zice ca beau prea mult.

M: Altcineva?

G: Julius, dar asta nu se pune, ca bea mai mult ca mine, doar ca nu vrea sa recunoasca.

M: El e ultimul pe lista?

G: Ce, dom’ doctor, ma luati la misto? Le malade au petite papier? Am mai citit si eu cate ceva, sa nu credeti ca!

M: Ma scuzati.

G: Astia-s toti. Adica, astia-s aia care merg pe munte si-mi zic ca beau prea mult.

M: Da... sa inteleg ca exista si unii care nu merg pe munte si care va spun acelasi lucru?

G (se foieste): Nu... adica, da, intr-un fel. Nevasta-mea! Dar (fericit) ea nu merge pe munte!

M (noteaza): Da. Inteleg. Altcineva?

G: Tot asa? Care nu, dar zice ca...?

M: Da.

G: Vasile.

M: Vasile?

G: Asta nu e cu muntele, are altele... cu el merg la copaci.

M: Copaci?!

G: Copaci. Da’ nu aici, in Anglia... e o chestie, va explic alta data.

M: Ma rog. Altcineva?

G: Sor-mea.

M: Da. Altcineva?

G: Taica-meu mai zicea, dar nu mai zice, saracul, c-a murit. Cancer. Glioblastom.

M: Imi pare rau. Altcineva?

G: Astia-s toti.

M: Sunt cam multi cei pe care i-ati ”mobilizat” cu problema asta...

G: Pai asta nu-nteleg nici eu, dom’ doctor! Ce sar astia toti cu gura pe mine, de parc-as bea pe banii lor?!

M: Poate ca vor sa previna o problema de sanatate. La dumneavoastra!

G: Ce sanatate, care sanatate, unde sanatate? Ca beau si eu, acolo, doua-trei beri...?

M: Treisprezece.

G: Cate intra!

M: Seara de seara.

G: Ca s-adorm!

M: Si dormiti bine?

G: Dorm binisor... nu prea dorm bine, de fapt. Adica dorm groaznic, mai exact.

M: Cosmaruri?

G: Cosmaruri, da’ cu alea m-am obisnuit. Chestia e ca ma trezesc.

M: Toti ne trezim la un moment dat din somn.

G: Iar ma luati la misto? Ma trezesc pe la trei dimineata, asta vreau sa spun!

M: Scuzati-ma. Si pe urma?

G: Pe urma zac acolo, ca porcul in padoc. Am numai ganduri in cap, ca viermii-ntr-o pisica moarta. Chiar, dom’ doctor, ce-or gandi porcii, cand stau ei asa, tolaniti cu anii in propriul jeg, in propria mizerie...?

M: Dumneavostra sa-mi spuneti.

G (filozofic): N-apuca sa gandeasca ei prea mult.

M: Nici dumneavoastra n-o sa apucati. E totusi bine c-ati venit la consultatie din proprie initiativa... de obicei, pacientii intr-o stare atat de grava sunt adusi de familie, uneori chiar cu forta.

G: In ce stare grava?!

M: Sunteti un om foarte, foarte bolnav. Aveti nevoie urgenta de ajutor, sper sa nu fie prea tarziu; va prescriu acum niste pastile...

G: A, nu! Pana aici! Eu nu iau pastile. N-am mai luat din clasa a treia!

M: De ce?

G (mandru): Pastilele-mi distrug flora intestinala!

M: Atunci, va prescriu sedinte de psihoterapie cu cea mai buna psihoterapeuta din Bucuresti, care o sa va...

G: Care n-o sa ma nimic. Eu nu discut cu femei.

M: De ce?

G: Am inceput sa muncesc in 1997, dom’ doctor, cand m-am intors din armata. Am avut numai sefi femei. Am rezistat greu, greu de tot, al dracului de greu. Pana in 2006, cand m-am apucat de publicitate. Unde am avut tot numai sefi femei, da’ scorpii, nu asa! Alea dinainte fusesera mici copii. In 2012 m-am apucat de televiziune: seful, o femeie. Mi-am dat demisia dupa un an. De-atunci lucrez la copaci, cu Vasile.

M: Mda. Atunci, putem incerca niste sedinte de acupunctura, care…

G: Care nimic. Nu suport acele.

M: De ce?

G: Am fost crescut de un securist, dom’ doctor. Ai mei munceau ca disperatii, n-aveau cu cine sa lase copiii, cam ca-n ziua de azi, cu capsunarii astia. Si-ai mei aveau o ruda, un securist nenorocit, dat afara de la Securitate ca era prea prost, si l-au rugat p-asta sa ”aiba grija” de mine, cat erau ei la serviciu. Si asta avea glume in el: ma intepa.

M: Cu ce?

G: Cu pixul. Cu creionul. Cu batul de chibrit. Cu compasul. Cu scobitoarea. C-un maner de perie. Cu…

M: Ce perie?

G: De spalat sticlele pe dinauntru… asta va intereseaza? Ce perie?!

M: Voiam doar sa va intrerup enumerarea, c-am intuit ca va dura, iar ideea am inteles-o. Ce n-am inteles, insa, este motivul pentru care va intepa cu toate obiectele de-i cadeau la-ndemana.

G: Individul era de la tara, iar taranii considera foarte spiritual sa ”sperii” pe cineva. Eu am fost intotdeauna foarte nervos, chiar la varsta aia, si tresaream cumplit cand ipochimenul ma intepa cu scobitoarea in coaste… ceea ce-l facea sa se talaveasca de ras.

M: Da… inteleg. Ma gandesc cum as putea sa va ajut (se gandeste). Ce-ar fi daca, in loc sa beti 13 beri in fiecare seara, sa va faceti un abonament?

G: Abonament am. Sunt abonat la Fire Club din Centrul Vechi. Am card de membru, am reducere, am tot ce-mi trebuie, ma stiu chelneritele, ma stiu barmanii, imi dau si pe datorie… nu-mi spuneti nimic nou.

M: Voiam sa va sugerez, de fapt, un abonament la o sala de fitness. Cred ca vi s-ar potrivi. Cu doua ore de antrenament in fiecare seara, cred ca veti putea adormi si in absenta ”normei” de bere!

G: Mda. Am avut asa ceva. In anii 2000, la inceput. Vreo sase luni am mers la sala, seara de seara, de-ajunsese maica-mea sa se supere rau pe mine, ca nu ma mai duceam deloc pe la ea… nu ma mai vedea aproape deloc. Stiti cum sunt mamele. Ori de cate ori ma duceam pe-acolo ma certa ca nu ma duc, iar cand nu m-am mai dus, ma teroriza cu telefoanele. Cand veneam de la sala si intram la mine-n casa, mai intai scoteam telefonul din priza si abia apoi ma descaltam. Asa cu sala!

M: Dar a functionat!

G: Doar o vreme. Pana a murit maica-mea. Fulgerator. Anevrism cerebral. Atunci m-am lasat si de sala si de tot, atunci au inceput si cosmarurile… insomnii aveam eu inca inainte de asta.

M (nelamurit): Dumneavoastra aveti probleme cat se poate de grave si veniti la psihiatru pentru ca zice Van ca beti prea multa bere?!

G (privind in dreapta, spre fereastra): Aiurea, dom’ doctor! Sunt sanatos tun. Da’ unde era sa stau si eu pana trece ploaia asta?

Piatra Closani, iunie 2014

Na, ca se termina anul si eu inca n-am apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e lenea mare. 

Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu, nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!

Am plecat iar cu trenul spre Baile Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet, care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan. 

Nu am cum sa povestesc nimic despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci 

si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.

Urcusul pana pe creasta mi s-a parut lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil (padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.

Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un deal foarte inalt. 

In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei subsol nu  stiu nimic (dar nu m-ar mira sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa atatea ore pe tren.

E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana, adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram, adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc, care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am intins corturile,

iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku, ca de obicei).

A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,

care ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet, langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte, mai neajutorat ca un copil de trei ani. Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu maestrul Julius, esq.

Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi, dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori, dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste traznete, asa, de drag!).

Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu, ca sa ierneze in sate). 

Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici, 

cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb, 

cu limacsi, 

cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu memoria. 

Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!

Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei 

(unde peisajele sunt cam hollywoodiene, 

dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica

Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,

si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit sa-i care saua calului. 

Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!

Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea, intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului, desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi cabanuta

plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar

dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time for everything, heya? 

Octombrie 2014, Fagaras

Trebuie sa fii foarte curajos si foarte ticnit sa mergi in Fagaras, in luna octombrie, fara mine. De ce? Pentru ca eu sunt cu norocul, iata de ce! In plus, sunt si prudent, poate chiar fricos, dar asta m-a ajutat sa raman in viata – nu spun nicio clipa ca aceasta mareata realizare ar fi fost posibila fara imensul noroc de care spuneam mai sus.

Dar Julius, amicul, este ros de invidie, si nu de azi de ieri, ci de ani si ani. Se simte pus in umbra de faima-mi planetara, in materie de munte, in general, si de Fagaras, in special. Asa ca, ce-i trece prin cap stimabilului? Ia sa pandim noi un moment in care Gika este in imposibilitate de a veni la munte! Da, da, asta e solutia! Gasim momentul, ne alcatuim o gasca, facem super-traseu si-l ardem pe fraier unde-l doare mai tare, adica la reputatie! Pe cai!

Nu se stie cum, nebunul reuseste sa-l convinga pe Van, care-l convinge pe Tilica, iar Tilica il convinge pe Cosmin. Nu am nicio explicatie pentru aceasta turbare colectiva! Singura ipoteza care care-o pot avansa e ca pur si simplu si-a bagat dracul coada, dar, ca ateu, nu pot lua in serios astfel de ipoteze fantasmagorice. Partea buna e ca Julius nu a reusit sa convinga si alti oameni (Andronake, Jan, Grecku) in a-l urma in acest seppuku montan, dar partea rea e ca seppukul a fost fara finalizare. Nu zic, ar fi fost pacat de Van, Tilica si Cosmin, dar pe de alta parte, va dati seama cu cat ar fi mai buna o luma fara Julius, decat una cu Julius?!

Bun. Sa derulam filmul pe repede-inainte. Se imbarca toti patru in masina zarghitului, ajung pana sub munte, acolo sunt preluati de un salvamontist care-i urca, pe patru roti, pana la nu stiu ce altitudine, de unde au fost nevoiti sa dea din picioare. Si da-i, si da-i. Vremea era buna (din pacate!). Au trecut padurea, au iesit in golul alpin al muntelui Dara, unde-au dat de-o stana janghinoasa

si-au campat langa ea. Din motive care nu se cunosc, cei patru muschetari nu aveau destula apa la ei, iar stana nu avea izvor (lucru nemaiintalnit, admit). S-au trezit sambata dimineata, au luat-o la pas, si da-i si da-i, au ajuns la primul varf (nu ajunge nimeni aici, ca-i in afara traseului principal)

si-au mers mai departe. Mergand, a inceput distractia. Pentru c-au intrat in jnepenis. Si da-i, si da-i. O zi intreaga. Prin jnepenis. Numai cine a fost pe munte isi poate imagina, vag, prin ce-au trecut nenorocitii in ziua aia. Eu, personal, nu pot sa-mi imaginez. Si, de fapt, nici nu vreau : ce, sa patesc si eu una ca asta, cine stie cand ?! Asa se-ntampla daca iti pui mintea la treaba si-ti “imaginezi” fel si fel de chestii; pana la urma, ti se si-ntampla, pe principiul “Tu poti sa nu crezi in diavol, dar diavolul crede in tine!”.

Gluma s-a-ngrosat spre sfarsitul zilei, cand cei patru cavaleri ai apocalipsei au urcat un horn ingust si abrupt, incercand sa scape din jnepenis. Au scapat. Adica, dupa hornul ala nu mai era jnepenis, din fericire. Din nefericire, insa, dupa hornul ala nu mai era nimic. Prapastie in fata, prapastie in stanga, prapastie in dreapta, hornul in spate. Si se facuse prea tarziu sa se-ntoarca. Si n-aveau apa. Iar Dumnezeu isi intorsese fata de la ei, trimitand soarele la culcare.

Ce era sa faca? S-au gospodarit cum au putut, pe varful ala de un metru patrat, si s-au culcat sub cerul liber, inghesuiti unii in altii, sa-si tina de frig si de frica.

 

Van, care nu scapa vreo ocazie de-a o face pe eroul, s-a culcusit la o juma’ de metru mai incolo, intr-o adancitura, ca sa le-arate baietilor cat este el de dur, de doarme cu curu-n jos. Din pacate pentru el, Oscarul a mers la Tilica, dar de-abia dimineata in zori, cand au vazut toti cum dormise,

jumatate pe stanca, jumatate suspendat spre prapastie, dracul stie cum de n-a cazut de-acolo (regret obstesc!).

Apropo de trezit in zori, e-aici si-o poanta: niciodata, neam de neamul lor de muntomani, nu s-au urnit acesti lenesi la o ora atat de matinala ca in duminica respectiva (19 octombrie 2014, a se consemna pentru eternitate). Soarele nici nu se vedea inca, dar ei fusesera foarte sprinteni, coborau deja inapoi pe horn

si o luau frumusel la pas, manati de-o harnicie cu totul suspecta, dar mai ales de o sete devoranta, innebunitoare (care-ar fi fost chiar ucigasa, sa nu fi fost cele patru rosii storcosite din pachetul cu hrana al lui Julius. Rosiile alea i-au salvat, cica!). Norocul lor ca n-au dat de apa, ci de zapada,

iar butelia primusului nu era goala, cum se intampla cand e Andronake cu noi pe munte. Dar, asa cum spuneam, la tura asta nu poate fi vorba de niciun fel de “noi”, cu atat mai putin de vreun “Andronake”!

Restul expeditiei este istorie: au coborat, au ajuns la locul de intalnire cu salvamontistul, ala i-a dus pana la masina lui Julius, iar masina pana la Bucuresti. Toate bune si frumoase, dar cine este doctorul Martoiu? Si de ce si-a facut, in interbelic, o cabana?!

Enigma persista! Dar o voi dezlega, promit solemn!

HB

După cum prea bine știți, membrii grupului Turturel s-au întâlnit sâmbătă seara în HB, pentru a consuma produse. Nu au lipsit Alio, Grecku, Julius, Sergiu, Dănel, Andronake, Jan, Rosana, Sharky și Gică. Au lipsit însă: Oter, Berilă și mulți alții, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

Nu s-au luat decizii majore, în afară de participarea în plen la Semimaratonul Bucureștiului, pe 19 mai, și de bifarea unui traseu nemarcat din Făgăraș, în septembrie. Deocamdată atât, dar e destul, că la alte agape nu se decide nimic, în afară de ”Să mai vină un tur de bere!”.

Evenimentul singular, care deosebește seara de sâmbătă de alte seri din HB, este scoaterea în lume a lui Sergiu și prezentarea lui către grup, ca să știe și el cu cine-și va mânca amarul pe munte, în următorii 20 de ani (după aia se presupune că va avea gașca lui și nu  mai vrea să meargă cu niște bășinoși ca noi!). Aș zice că tânărul Sergiu s-a purtat foarte bine, având în vedere că s-a plictisit de moarte, mai puțin în momentul când nebunul de Alio l-a făcut să plângă (fabulos comportament!). Pe de altă parte, merită reținută și observația confirmată de cei mai mulți participanți (mai puțin de Jan și de mine, care n-avem de unde să știm), cum că tânăra generație este incredibil de abilă tehnologic, iar în fața ei nu avem nicio șansă pe taste, nici măcar pe termen mediu, darămite pe termen lung!

Concluzia trasă de Rosana și de Julius (independent, dar cam în același timp) a fost că se impune ieșirea la pensie, cu cât mai degrabă, cu atât mai bine. Alio, Oter și Berilă (cei trei IT-ști de la Răsărit) n-au tras nicio concluzie, dat fiind că doi dintre ei lipseau iar al treilea era ocupat să-l chinuie pe Sergiu. Nu știu ce concluzie au tras cei doi constructori (Dănel și Andronake), c-au tăcut ca melcii, dar iată concluzia mea proprie și personală:

Nu e de joacă cu ăștia micii, așa că eu mă las dracului de munca la computer și mă apuc de ceva serios, din care să-mi câștig pâinea și când oi fi orb ca o cârtiță, și-n plus complet depășit tehnologic (moment care se apropie cu viteza gândului!).

Deci, mă fac barman. Am zis!

Bucharest International Half Marathon

Apoi s-o gătat!

Mă rog, s-o gătat prima alergare pe anul ăsta, mai e aia din toamnă, de pe 3 octombrie. Dar acolo o să facem echipă de ștafetă, ca nu se mai poate. Pe Grecku nu-l luam în echipă, că e pricinos.

Rezultate: Erick a ieșit pe locul 163, cu timpul 1:49, Grecku a ieșit pe 260, cu 1:57, iar Gikă pe 387, cu 2:06. Dar trebuie să ținem seama că eu am fost și bolnav când eram mic, iar copiii mă băteau numai la vaccin. Astfel, totul se explică.

Față de alți ani, pot spune că anul ăsta nu m-a surprins prin nimic: am alergat ca prostul și n-am avut nicio revelație. De obicei... dar nu mai zic nimic, să nu ajungă revelațiile mele la urechile dușmanilor; nu pot să risc una ca asta!

Ca să vă faceți o idee, trebuie spus că au fost vreo 900 de înscriși, dintre care au terminat 663 de oameni. Cel mai bun timp a fost 1:03, iar cel mai slab 3:00. Nu râdeți ca proștii, că pentru ăla care-a alergat trei ore a fost mult, mult mai greu decât pentru marocanul care a luat locul I!

Nu închei înainte de a vă da vestea cea mare: pentru la toamnă și-au anunțat ”intențiile” domnii Julius și Sharky. Ca să nu mai vorbim de Dănel. Care n-a alergat de data asta, dar avea gura plină de vorbe de înțelepciune când am mers la berea de după. Tipic românesc, heya?

Bucharest International Half Marathon (II)

AMR 2!

S-a anunțat însuși Jenică, cu tot cu legendaru-i aparat photo!

Hai, c-o sa fie mișto. Cică nici nu plouă!

I-auzi ia: http://www.wunderground.com/global/stations/15420.html

Bucharest International Half Marathon

AMR 3, copii!

Sunt deja 802 oameni înscriși la semi-maraton individual și 49 de echipe la semi-maraton ștafetă.

Hai c-o să fie mișto, numai vremea să ne țină.

Maraton Bucuresti 2011

Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.

Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.

Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?

Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.

Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!

Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.

Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!

De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!

Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!

Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.

M-am luat la harță cu Jenică!

Este incredibil, dar adevărat: am reușit performanța unică de-a mă lua la harță cu Jenică însuși! De ce e unică? Simplu: nimeni n-a reușit vreodată să-l scoată pe Jenică dintr-ale lui, darămite să-l și facă să se exprime tăios! Ei bine, iată că mie mi-a reușit performanța. Cum? Dând-o pe politică, iată cum!

Pentru cei care încă nu știu, Jenică este un mare comentator politic, specializat pe situația internațională. Nu se încurcă el cu politicieni d-ăștia mărunței, din România, d-ăștia pe care-i găsești la tot pasul în Academia Cațavencu, bălăcăriți în toate felurile (nu că n-ar merita-o). Jenică merge di granda: ”Think big, man!”.

Ei bine, subiectul disputei a fost următorul: Rusia este o țară săracă sau bogată? Jenică zicea că-i bogată. Eu ziceam că-i săracă.

Exercițiu: înainte de a citi mai departe, subscrieți uneia sau alteia dintre aceste două păreri contradictorii. E un exercițiu folositor, take me for granted!

Bun, revenim la harță, care s-a terminat ca orice harță, fără nici un rezultat concret, adică Jenică m-a trimis pe mine la dracu’, să pun mâna și să citesc niște siteuri specializate, nu să vorbesc aiurea. Pe de altă parte, eu îi spuneam lui exact același lucru. Vai ce distractiv!

Chestia e că nu-i ușor să definești două noțiuni: ”țară” și ”bogăție” (welfare). Prin ”țară”, Jenică înțelege ”stat”, iar eu înțeleg ”popor”. Când spune ”bogăție”, Jenică se referă la cărămida de bani care stă la dispoziția guvernului unui stat, iar eu înțeleg nivelul de trai al poporului dintr-o țară (adică al majorității etnice din statul respectiv). Din această diferență de definire a termenilor a ieșit toată harța.

Dreptatea lui Jenică: de zece ani încoace, Rusia (statul rus) plătește miliarde de dolari în contul datoriei externe, astfel încât acum Rusia nu mai este un mare debitor, ci un mare creditor (situație exact opusă față de cea a Statelor Unite, de pildă). Cum poți să zici că rușii sunt săraci, bă domnu’ Gikă, dacă ei cumpără în draci obligațiuni de stat americane?! Adică pur și simplu îi fac pe contribuabilii americani să muncească pentru ei, pentru ruși! Și tu zici că sunt săraci! Hai că ești haios!

Dreptatea mea: poporul rus e din ce în ce mai sărac, pe măsură ce guvernul dispune de mai multe lichidități. Productivitea muncii e printre cele mai scăzute din lume, mult sub cea din România sau Albania (țări cunoscute pentru harnicul lor spirit antreprenorial). Cam 20% din populație trăiește sub limita de sărăcie (asta e cifră oficială, probabil că realitatea e chiar mai nașpa). Din Rusia se emigrează în masă, iar sporul natural e profund negativ (record european, dar nu știu dacă la nivel mondial rușii prind podiumul). Cam jumătate din forța de muncă lucrează încă la stat (adică stă pe pomana guvernului, în mare parte). Și zi așa, Jenică, cu Rusia e de bine spre foarte bine! Hai că ești simpatic!

Grecku bea bere din cutie și asculta. Nu și-a spus părerea. Foarte probabil că nu avea niciuna, ca de obicei. Pe de altă parte, ar fi interesant ca Jenică și cu mine să fim confruntați și cu alte păreri.

Dacă nu atunci, poate acum.