Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Viile din Napa Valley

Este vorba de un mister: în toată California, nu numai în Napa Valley, toate viile sunt îmbrăcate în hăinuțe, ca niște căței! Stai ca prostul și te uiți, nu-ți vine să crezi. Sute și sute, mii și mii de hectare de vie, cum să spun, vie frumoasă, îngrijită, legată, tăiată, copilită, săpată... dar îmbrăcată! ”Hăinuțele” sunt un fel de țesătură verde, deasă cam ca plasa de țânțari (poate un pic mai deasă, nu știu sigur), care îmbracă via în partea de sus, cea cu frunze, și lasă libere tulpinile, conduse în sistem Lenz Moser (nu îngropate, ca pe la noi. Normal, că doar în California nu-i iarnă!).

M-am tot întrebat, mi-am spart capul, am întrebat și pe alții: de ce oare viticultorii de pe-acolo și-or îmbrăca viile? Și cu ce costuri de material și de muncă, dacă te gândești! Le-o renta tot acest giumbușluc?

Însă, mult mai important: de ce? Am frunzărit prin minte câteva răspunsuri, dar toate aveau marele neajuns de a fi complet imbecile: hăinuțele sunt anti-îngheț; hăinuțele sunt anti-țânțari; hainuțele sunt menite să asigure strugurilor o atmosferă de supra-coacere; hăinuțele sunt anti-grindină; hăinuțele sunt anti-lăstari, pentru o mai bună mecanizare a muncii de stropit, de exemplu. Cam astea au fost toate ideile care mi-au defilat prin scufiță, dacă-mi amintesc bine. Nici una nu merita pomenită într-o discuție, că mă făceam de râs.

Da, dar nu față de Dănel. Ce, cu Dănel am „discuții”?! Așa că i-am povestit maniacului de enigma viilor din California, enigmă pe care Dănel a dezlegat-o fulgerător, fără măcar să-și dea seama cât de mult m-a chinuit pe mine problema: „Alea sunt puse contra păsărilor, mă, ce ești prost așa. Tu știi ce prăpăd poa’ să facă un stol de grauri într-o vie cu struguri copți, dacă-și pune mintea cu ei?”.

Quod erat demonstrandum. Dănel avea soluția problemei în mânecă, dar n-am știut eu pe cine să întreb la timp, ca să pot dormi liniștit de grija viticultorilor californieni!

Concluzie: nu fă pe deșteptul! Întreabă pe oricine când nu știi ceva. Până nu întrebi, n-ai de unde să știi cine are răspunsul și cine nu!

Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!

Citizen Kane

Am decis să nu mor prost, așa c-am făcut efortul de-a viziona filmul-cult al lui Orson Wells, ”Citizen Kane”. Am rămas tablou.

Nu înțeleg absolut nimic! De ce s-a făcut tevatură în jurul acestui film, ce reprezintă el? O breșă în arta cinematografică? De ce?! Pentru un cinefil din 2012, chiar și cu ceva cultură, filmul ăsta nu e nimic altceva decât un monument închinat de Orson Wells lui însuși. Mă scuzați, dar nu asta a făcut și Sergiu Nicolaescu toată viața lui? Și atunci de ce trebuie neapărat să râdem de moș Sergiu, dar să dăm pe spate când e vorba de ”maestrul” Wells? Doar pentru că e american?

Pentru cei la fel de tonți ca mine, iată aici acțiunea, pe scurt: un tycoon de presă moare și ultimul lui cuvânt este ”Rosebud”. Un reporter pornește investigația, să dezlege misterul, să afle ce înseamnă acest nume (dacă e un nume!). În cursul investigației, viața magnatului e povestită și repovestită (din diferite puncte de vedere) de cei care l-au cunoscut. Ni se conturează un portet (”O viață de om, așa cum a fost”). La final, reporterul rămâne prost, fără să se prindă că ”Rosebud” era numele unei fabrici de sănii, iar cu una din săniile alea se dădea magnatul, când era mic (incredibil, chiar și marii oameni au fost cândva mici!).

Asta e tot. Poate că pelicula are unele calități, accesibile criticilor de film, dar pentru mine a fost deosebit de plictisitoare, iar Orson Wells insuportabil de plin de sine. Bine, m-am prins și eu că ”trimiterea” filmului era la un personaj din epocă, la unul Hearst, care a construit un imperiu mediatic și ulterior un castel în California, castel pe care l-am și vizitat, dealtfel (în film, castelul e ficționalizat sub numele de ”Xanadu”). Dar Hearst ăla e mort demult, iar imperiul lui e oale și ulcele, ca toată presa tipărită, en passent fie spus; bun, poate că în epocă o fi fost o mare îndrăzneală să faci un film despre unul din puternicii zilei, dar acum? Ce relevanță mai are acum ”Citizen Kane”, prin ce rezistă el în istoria filmului?

Diagnostic: sorry pentru bunul domn Gorzo, dar ”Citizen Kane” este expirat. Case closed!

Când California îți rămâne mică

Toate bune şi frumoase, da' ce să vezi? Mi-a sărit Jenică la jugulară! Şi asta încă nu m-ar ucide definitiv, numai că exoticul Jenică nici măcar nu citise ce scrisesem eu, vorbea aşa, din pură plăcere a contradicţiei ( tipic pentru oamenii de stânga). Când s-a băgat şi Răzvan, pe care voi îl ştiţi sub numele de Oter, am simţit că mă sufoc. 

Despre ce e vorba? Păi, am scris eu că m-au impresionat sedefiştii din San Francisco (şi cei din Santa Barbara, de altfel). Întrebarea era: ei sunt de vină pentru situaţia în care au ajuns? Sau ei sunt nişte victime colaterale ale sistemului american, axat pe performanţă şi total inuman cu cei care n-au reuşit să ţină pasul?

Jenică, vituperant, susţinea că vina e numai a lor, pentru că „se droghează”. Oterul, mai ponderat, susţinea ca vina e numai a lor, pentru că „unii oameni pur şi simplu nu se pot adapta la viaţa modernă şi la cerinţele ei”, şi a dat şi exemple din experienţa personală de emigrant. Eu, pe de altă parte, înclinam să cred că mingea e mai spre mijloc: poate că oamenii ăia, cel puţin o parte din ei, au avut la un moment dat un „derapaj” în viaţă, iar modul social de organizare nu le-a dat o a doua şansă, odată ce ar fi depăşit „derapajul”. Aveam şi motive să ader la punctul ăsta de vedere: am trecut prin aşa ceva şi ştiu cât de imens de greu e să revii la o viaţă normală, care pe termen lung e la fel de inutilă ca o viaţă dusă prin gunoaie: de murit, tot mori. Sau, în exprimarea lui Grecku: „Omu', ca tâmplaru': trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare”.

Bref: eu susţineam (şi continui să cred), că „efectul evanghelistului Luca” explică foarte bine situaţia lor: „Cui are, i se va mai da, iar de la cel care n-are, încă se va mai lua”. Exemplificări: când eşti şomer, nu găseşti de muncă să dai cu tunul, iar când lucrezi, patronii tot încercă să te fure unul de la altul (de parcă n-ar fi atâţia candidaţi care aşteaptă la uşă!). Când eşti virgin, n-ai parte de sex pentru că fetele fug de tine pe motiv că „n-ai experienţă”, şi dacă nu se-ntâmplă vreo minune cerească (sau nu te duci la curve), virgin eşti, virgin rămâi. Când ai bani, toată lumea se înghesuie să te împrumute cu şi mai mulţi bani, iar când n-ai, nu te-mprumută nimeni cu vreo para chioară. Şi aşa mai departe.

Ăsta era punctul meu de vedere, dar ce, am putut să scot vreun cuvânt, de gura lui Jenică?! Ţi-ai găsit! Taca-taca şi taca-taca, m-a zăpăcit de cap: o ţinea una şi bună cu drogurile lui, deşi la un moment dat a concedat că există multe alte „dependenţe” care duc la acelaşi rezultat. Mă gândeam la un exerciţiu de imaginaţie: ai 60 de ani, trăieşti în gunoi, unde găseşti zdrenţe împuţite cu care te îmbraci, resturi de mâncare cu care te saturi, sticle de băutură neterminate din care-ţi încropeşti raţia zilnică de alcool, chiştoace din care te rezolvi şi cu tutunul. La un moment dat, cine ştie cum, vrei să ieşi din situaţia asta. Ce faci? Acte n-ai, bani n-ai, puţi. Ce faci, concret? Unde te duci, cui te adresezi? Există vreo instanţă, de orice fel, guvernamentală sau particulară, care să te ajute GRATIS?!

Aici am primit lovitura decisivă. În ring a intrat Scame, cu aroganţa ei legendară, de colhoznică fruntaşă în producţie: „Există, bă. Există. Căcălău. Habar n-ai tu. Ai stat două săptămâni acolo, încuiat practic în debaraua lu' sor-ta, şi te dai mare americanolog. Ia mai taci”.

Despre sărăcia bogaţilor

V-am zis că am bănănăit prin California, cel mai bogat stat dintr-o Uniune oricum foarte bogată (comparată cu ţara mea, nu aşa, în absolut). Impresionant, într-adevăr. Cu atât mai mult sare în ochi sărăcia unor anume californieni, pe care îi numeam, aşa în mintea mea, „sedefişti”. E vorba de oamenii străzii, bunînţeles.

Fără să ştiu, aveam şi eu în minte un fel de preconcepţie, ceva de genul „Acolo e o lume în care totul e bine, sau aproape”. Din lumea asta din capul meu lipsea complet ideea de „rau” (bad): foamea, frigul, frica, ruşinea, murdăria, mă rog, tot ce-a văzut tânărul Gautama când a ieşit prima oară din palat (n-am să vă insult inteligenţa explicându-vă cine era Gautama şi ce-a văzut el!). Numai că m-am înşelat profund, ca de obicei: pentru orice pe lumea asta, cineva trebuie să plătească preţul. Nu ştiu cine mai plăteşte în America şi ce „preţuri”, dar e clar pentru mine că sedefiştii plătesc.

O să ziceţi: „Bă, da' ăsta-i culmea! Vine din România, ţara sărăciei generalizate şi mare exportatoare de cerşetori, şi se-apucă să plângă de mila săracilor americani! Să muncească, dă-i dracu'! Parcă noi n-am munci, dacă am avea unde?!”. Daţi-mi voie, daţi-mi voie: aşa cum bogaţii lor sunt mai bogaţi decât bogaţii noştri, şi săracii lor sunt MULT mai nenorociţi decât ai noştri. Că doar am mai văzut eu homleşi, şi în România, şi în Turcia, şi în Europa de Vest, dar homleşii din San Francisco sunt crema.

De ce? Păi, în primul rând, pentru că sunt mulţi. În al doilea rând, sunt oameni bătrâni, nu puradei ca pe la noi. În al treilea rând, pentru că trăiesc, mănâncă şi se îmbracă din gunoi (la propriu). În al patrulea rând, pentru că nici măcar nu cerşesc: au ajuns în asemenea hal de decădere, încât preferă să scurme prin tomberoane decât să întindă mâna. Îmi amintesc de gluma aia din Caţavencii (de pe vremea când era Academia Caţavencu): mai dă-l dracu de popor român, că i-e lene şi să fure! Ei bine, am văzut acum că se poate şi mai rău. Şi acum că mă gândesc, parcă e şi mai rău să ajungi pe stradă în California, decât în România: acolo, chiar eşti mâncat.

Rău îmi pare doar pentru că n-am reuşit să-i şi fotografiez: mi-a fost frică. Nejustificat, c-am înţeles că n-ar fi periculoşi (mă rog...), dar am zis să nu-mi stric vacanţa şi să risc vreo belea. Nu mi-era de cafteală, că oricum fug mai repede ca ei, dar ce mă făceam dacă mă dădea vreunul în judecată?!

Concediu!

Plec in California, in Sunny Vale. M-a luat mama dracului! Primitivii aia n-au nimic macar sistem metric, daramite bere normala, cu 5% alcool. Niste tarani.