Raport 2010: azi, muchii nordice

Să știți că denumirea asta de ”muchii” e foarte dubioasă, sau mai exact, foarte păcalicioasă: în principiu, un masiv e făcut dintr-o creastă (circulară sau liniară, depinde de masiv), și din niște ”muchii”. Adică din spinările alea muntoase care coboară și între ele închid văi. În funcție de mărimea lor, și mai abitir în funcție de tradiția locală, muchiile se pot numi ”picioare”, ”culmi”, ”plaiuri” (dacă-s ceva mai joase și înierbate), ”piscuri”, ”colți” sau ”munți” (nici nu e de mirare: la origine, ciobanii numeau ”munte” un anume versant, bun de păscut animalele, că doar nu erau nebuni să și le pască pe pe vârfuri, unde-i numai piatră seacă). Ergo, zic eu ”muchii”, dar asta e valabil mai ales pentru versantul nordic al Făgărașului (caz de manual), în alte părți le poate spune altfel. N-are-a face, tot e mai fain de mers pe ele, decât prin văi împădurite, de unde n-ai nici o priveliște: de pe muche vezi în vale, invers nu vezi nimic. Decât copaci. Vorba bancului, în stânga copaci, în dreapta copaci, în față copaci, în spate copaci...

Bun. Anul ăsta am zis că să rupem pisica și să urcăm în creasta Făgărașului prin Valea Viștișoarei, pe unde nu fusesem niciodată. Salvamontiștii, însă, ne-au zis să ne băgăm mințile-n cap, că n-au chef să ne caute p-acolo; cică valea e inaccesibilă, în urma inundațiilor din primavară. I-am ascultat (norocul nostru!) și-am urcat pe Muchea Drăgușului.

A fost o alegere inspirată. Drumul e splendid, deși cam solicitant (unul din băieți l-a înjurat până la loc comanda, că s-a obosit până peste poate), iar priveliștea face toți banii, că ai mereu sub ochi Valea Sâmbetei, cu traseul de pe partea opusă perfect vizibil (începe de sub Piatra Caprei, pe triunghi albastru, merge pe Muchia Sâmbetei, dă în creastă și te scoate la Lacul Urlea). Noi am dat zor, în prima zi, și am campat undeva sub Curmătura Răcorele, cumva vis-a-vis de Lacul Viștișoara... pe care ne-am mulțumit să-l vedem de sus. N-am avut vreme să coborâm până la el.

A doua zi am improvizat o curbă de nivel (vai de zilele noastre prin ce jnepenișuri!) până am dat de urcușul spre Fereastra Mică a Sâmbetei (triunghi galben, dacă nu mă înșel). De acolo am ținut frumușel traseul de creastă, până la lacul Podragu, unde am și campat în a doua seară. Plin de turiști pe bucata asta, plin! Bunînțeles străini, că românii nu prea mai au treabă cu muntele, de când au descoperit all-inclusive-ul turcesc: nemți, cehi, unguri, câte un englez sau francez, dar majoritari erau polonezii. Ăștia popor, frații mei albi! Pe lângă ei, noi suntem niște puțe. Cu regret naționalist o spun. Păi de 20 de ani batem munții, și nu ne-am învrednicit să mergem nici la bulgari!

A treia zi am mers de la Podragu la Capra, drum frumos si ușor, cu mici bucurii la Fereastra Zmeilor (unul din noi s-a zgâriat într-un cablu destrămat – se-ntâmplă!). De la Capra am ocolit Vârful Paltinu și-am coborât pe Valea Doamnei, printre stâni, oi, capre, câini, purcei, măgari și ciobani (struți n-am văzut încă, dar poate în anii care vin... ne mai modernizăm și noi, heya?!).

Concluzia acestei ieșiri a fost revelația lui Grecku: ”Bă, mi-am dat seama că tu n-ai nici o treabă cu muntele! Tu ești om de mers la sală, vai de ouăle tale!”.
Mai multe amănunte despre această revelație, într-un post viitor. Că trebuie să le aflu și eu. Pe ele, amănuntele!

p.s. Poza arată Piatra Caprei, în stânga, și Muchea Sâmbetei.

Domnul Grecku nu este nebun!

Ani in sir am fost eu convins ca, odata si-odata, va rabufni la suprafata strania boala mintala de care sufera prietenul nostru Grecku. E drept ca nimeni nu parea sa observe nimic, afara de mine, care vedeam semne mici, dar sigure; nu le enumar aici, ca n-am destul spatiu pe blog. Am sa pomenesc unul singur:

invariabil, cand ne intorceam de pe vreun munte (la care Grecku insusi lipsise), ne punea sa-i povestim in detaliu traseul. Nu avea rabdare sa ne asculte pana la capat, pentru ca izbucnea: "Ce, ba, asta-i traseu?! E-un cacat! Pai io, ba, cu Jenica..." si urma o mare auto-tamaiere, in sensul evocarii uneia sau alteia din ispravile facute de domnul Grecku, personal, dar nu singur, si impreuna cu ubicuul "Jenica".

Scenariul asta s-a repetat, in ani, de zeci si zeci de ori, pana cand convingerea mi s-a instalat in minte: e ceva cu totul deranjat in mecanismului bietului Grecku. In ultima vreme bagasem de seama o nuanta: izbucnirile sale de laudarosenie erau cu mult mai grandomane cand venea vorba de vreun traseu facut de noi (fara el) in muntii Fagaras. Simptomul "Pai io, ba, cu Jenica..." era invariabil prezent, dar categoric agravat cand lui Grecku i se povestea ceva de Fagaras.

Ei bine, anul asta s-a elucidat misterul, in cel mai simplu mod: l-am pus pe domnul Grecku sa povesteasca pana la capat ce anume facuse el cu "Jenica". Adica sa-si termine vorba inceputa prin 1999, daca nu ma insel, si care niciodata nu trecea de preludiul "Pai io, ba, cu Jenica...". Iata despre ce este vorba:

In anii 1992, 1994, 1996, 1998, domnul Grecku, insotit desigur si de alti amici (printre care s-a numarat de fiecare data legendarul "Jenica") a facut intr-adevar niste trasee de creasta in Fagaras, trasee impresionante, care l-au purtat practic de-a lungul intregii creste, inclusiv in sectoarele de est (Lacul Avrig - Turnul Rosu), de vest (Lacul Urlea - Rudarita), si de sud (Cabana Voina - Oticu - Curmatura Zarnei). Pentru cine se pricepe cat de cat la Fagaras, e limpede ca astea sunt zone in care nu prea calca nimeni, afara de salvamontisti si vanatori, ca sunt considerate "nespectaculoase" (vorba sa fie!), si lipsite de varfuri de peste 2500 de metri - si dupa cum se stie, romanii nostri merg pe munte ca sa bifeze una-alta, nu de altceva. Esential e sa-ti suni gagicile de pe Moldoveanu, nu sa mergi pe munte de dragul mersului!

Ei bine, m-am lamurit in sfarsit. Sarmanul domn Grecku nu e nici pe departe nebun, de altceva sufera el: de ciudosenie. Ori de cate ori cineva (altcineva decat el, buninteles) merge pe munte, in general, si in Fagaras, in special, in domnul Grecku se aprind toate focurile iadului invidiei. Se simte cum ma simteam eu in adolescenta, cand nu ma invitau colegele pe la vreo sindrofie. Asa se explica exoticul sau sindrom "Pai io, ba, cu Jenica..." - e vorba de simplul necaz de a sta acasa, cand altii fac ce-i place lui mai mult si mai mult: sa simta sub bocanci piatra sfanta a muntelui (exprimare ii apartine).

Si cum de abia anul asta m-am dumirit? Pai, simplu: alaturi de fantomaticul "Jenica", am participat si eu la un munte organizat de Grecku, pe traseul Victoria - Valea Sambetei - Muchea Dragus - Lacul Vistisoara - creasta - Lacul Podragu - Valea Doamnei - Balea Cascada - Victoria. Nu ca n-as mai fi fost eu pe munte cu domnul Grecku, vorba aia; dar acum ma-ntorc cu tolba plina, nu-i asa, ca pentru voi am revelatia ca Grecku nu este nebun, iar pentru cei care citesc Academia Catavencu am povestea expeditiei, cu micile (si marile) ei reusite si esecuri. Mai mult esecuri, la drept vorbind, dar despre asta amanunte la rubrica Rucsac Show.