M-am luat la harță cu Jenică!

Este incredibil, dar adevărat: am reușit performanța unică de-a mă lua la harță cu Jenică însuși! De ce e unică? Simplu: nimeni n-a reușit vreodată să-l scoată pe Jenică dintr-ale lui, darămite să-l și facă să se exprime tăios! Ei bine, iată că mie mi-a reușit performanța. Cum? Dând-o pe politică, iată cum!

Pentru cei care încă nu știu, Jenică este un mare comentator politic, specializat pe situația internațională. Nu se încurcă el cu politicieni d-ăștia mărunței, din România, d-ăștia pe care-i găsești la tot pasul în Academia Cațavencu, bălăcăriți în toate felurile (nu că n-ar merita-o). Jenică merge di granda: ”Think big, man!”.

Ei bine, subiectul disputei a fost următorul: Rusia este o țară săracă sau bogată? Jenică zicea că-i bogată. Eu ziceam că-i săracă.

Exercițiu: înainte de a citi mai departe, subscrieți uneia sau alteia dintre aceste două păreri contradictorii. E un exercițiu folositor, take me for granted!

Bun, revenim la harță, care s-a terminat ca orice harță, fără nici un rezultat concret, adică Jenică m-a trimis pe mine la dracu’, să pun mâna și să citesc niște siteuri specializate, nu să vorbesc aiurea. Pe de altă parte, eu îi spuneam lui exact același lucru. Vai ce distractiv!

Chestia e că nu-i ușor să definești două noțiuni: ”țară” și ”bogăție” (welfare). Prin ”țară”, Jenică înțelege ”stat”, iar eu înțeleg ”popor”. Când spune ”bogăție”, Jenică se referă la cărămida de bani care stă la dispoziția guvernului unui stat, iar eu înțeleg nivelul de trai al poporului dintr-o țară (adică al majorității etnice din statul respectiv). Din această diferență de definire a termenilor a ieșit toată harța.

Dreptatea lui Jenică: de zece ani încoace, Rusia (statul rus) plătește miliarde de dolari în contul datoriei externe, astfel încât acum Rusia nu mai este un mare debitor, ci un mare creditor (situație exact opusă față de cea a Statelor Unite, de pildă). Cum poți să zici că rușii sunt săraci, bă domnu’ Gikă, dacă ei cumpără în draci obligațiuni de stat americane?! Adică pur și simplu îi fac pe contribuabilii americani să muncească pentru ei, pentru ruși! Și tu zici că sunt săraci! Hai că ești haios!

Dreptatea mea: poporul rus e din ce în ce mai sărac, pe măsură ce guvernul dispune de mai multe lichidități. Productivitea muncii e printre cele mai scăzute din lume, mult sub cea din România sau Albania (țări cunoscute pentru harnicul lor spirit antreprenorial). Cam 20% din populație trăiește sub limita de sărăcie (asta e cifră oficială, probabil că realitatea e chiar mai nașpa). Din Rusia se emigrează în masă, iar sporul natural e profund negativ (record european, dar nu știu dacă la nivel mondial rușii prind podiumul). Cam jumătate din forța de muncă lucrează încă la stat (adică stă pe pomana guvernului, în mare parte). Și zi așa, Jenică, cu Rusia e de bine spre foarte bine! Hai că ești simpatic!

Grecku bea bere din cutie și asculta. Nu și-a spus părerea. Foarte probabil că nu avea niciuna, ca de obicei. Pe de altă parte, ar fi interesant ca Jenică și cu mine să fim confruntați și cu alte păreri.

Dacă nu atunci, poate acum.

Domnul Grecku nu este nebun!

Ani in sir am fost eu convins ca, odata si-odata, va rabufni la suprafata strania boala mintala de care sufera prietenul nostru Grecku. E drept ca nimeni nu parea sa observe nimic, afara de mine, care vedeam semne mici, dar sigure; nu le enumar aici, ca n-am destul spatiu pe blog. Am sa pomenesc unul singur:

invariabil, cand ne intorceam de pe vreun munte (la care Grecku insusi lipsise), ne punea sa-i povestim in detaliu traseul. Nu avea rabdare sa ne asculte pana la capat, pentru ca izbucnea: "Ce, ba, asta-i traseu?! E-un cacat! Pai io, ba, cu Jenica..." si urma o mare auto-tamaiere, in sensul evocarii uneia sau alteia din ispravile facute de domnul Grecku, personal, dar nu singur, si impreuna cu ubicuul "Jenica".

Scenariul asta s-a repetat, in ani, de zeci si zeci de ori, pana cand convingerea mi s-a instalat in minte: e ceva cu totul deranjat in mecanismului bietului Grecku. In ultima vreme bagasem de seama o nuanta: izbucnirile sale de laudarosenie erau cu mult mai grandomane cand venea vorba de vreun traseu facut de noi (fara el) in muntii Fagaras. Simptomul "Pai io, ba, cu Jenica..." era invariabil prezent, dar categoric agravat cand lui Grecku i se povestea ceva de Fagaras.

Ei bine, anul asta s-a elucidat misterul, in cel mai simplu mod: l-am pus pe domnul Grecku sa povesteasca pana la capat ce anume facuse el cu "Jenica". Adica sa-si termine vorba inceputa prin 1999, daca nu ma insel, si care niciodata nu trecea de preludiul "Pai io, ba, cu Jenica...". Iata despre ce este vorba:

In anii 1992, 1994, 1996, 1998, domnul Grecku, insotit desigur si de alti amici (printre care s-a numarat de fiecare data legendarul "Jenica") a facut intr-adevar niste trasee de creasta in Fagaras, trasee impresionante, care l-au purtat practic de-a lungul intregii creste, inclusiv in sectoarele de est (Lacul Avrig - Turnul Rosu), de vest (Lacul Urlea - Rudarita), si de sud (Cabana Voina - Oticu - Curmatura Zarnei). Pentru cine se pricepe cat de cat la Fagaras, e limpede ca astea sunt zone in care nu prea calca nimeni, afara de salvamontisti si vanatori, ca sunt considerate "nespectaculoase" (vorba sa fie!), si lipsite de varfuri de peste 2500 de metri - si dupa cum se stie, romanii nostri merg pe munte ca sa bifeze una-alta, nu de altceva. Esential e sa-ti suni gagicile de pe Moldoveanu, nu sa mergi pe munte de dragul mersului!

Ei bine, m-am lamurit in sfarsit. Sarmanul domn Grecku nu e nici pe departe nebun, de altceva sufera el: de ciudosenie. Ori de cate ori cineva (altcineva decat el, buninteles) merge pe munte, in general, si in Fagaras, in special, in domnul Grecku se aprind toate focurile iadului invidiei. Se simte cum ma simteam eu in adolescenta, cand nu ma invitau colegele pe la vreo sindrofie. Asa se explica exoticul sau sindrom "Pai io, ba, cu Jenica..." - e vorba de simplul necaz de a sta acasa, cand altii fac ce-i place lui mai mult si mai mult: sa simta sub bocanci piatra sfanta a muntelui (exprimare ii apartine).

Si cum de abia anul asta m-am dumirit? Pai, simplu: alaturi de fantomaticul "Jenica", am participat si eu la un munte organizat de Grecku, pe traseul Victoria - Valea Sambetei - Muchea Dragus - Lacul Vistisoara - creasta - Lacul Podragu - Valea Doamnei - Balea Cascada - Victoria. Nu ca n-as mai fi fost eu pe munte cu domnul Grecku, vorba aia; dar acum ma-ntorc cu tolba plina, nu-i asa, ca pentru voi am revelatia ca Grecku nu este nebun, iar pentru cei care citesc Academia Catavencu am povestea expeditiei, cu micile (si marile) ei reusite si esecuri. Mai mult esecuri, la drept vorbind, dar despre asta amanunte la rubrica Rucsac Show.

Cum să fii câine

Vă semnalez un fragment de text oleacă genial: „Am întâlnit oameni de toată isprava, intelectuali finuţi sau băieţi de cartier, tipi gata oricând să se declare „câini până la moarte”. Pe bune, deşi mulţi ni-s prieteni, tot nu-i înţelegem. Obiectiv, da, ne dăm seama că în Ştefan cel Mare au fiinţat nişte jucători absolut lăudabili.[…]. Ei, tocmai d-aia, subiectiv, e greu de priceput: cum să ţii cu clubul Miliţiei şi Securităţii, în comunism, şi cu clubul unor învârtiţi ai tranziţiei, în capitalism?

Riscăm o ipoteză. Mulţi fani de-ai lui Dinamo (ăia de calitate, nu tâmpiţii de la peluză) se imaginează în rolul personajelor negative din anumite filme. Ştiţi genul – ăia care din ce-s mai negativi, din aia devin mai simpatici. Trebuie să fii cu adevărat un tip dur pentru a ignora toată antipatia adunată în jurul tău. Trebuie să fii o persoană specială pentru a-ţi asuma riscul de a iubi o echipă urâtă de majoritatea muritorilor români. Trebuie să ai o minte dialectică pentru a împăca parafrazele după Platon, Ţuţea şi Vulcănescu ale lui Cornel Dinu cu panseurile adânci ale lui Cristi Borcea şi Vasile Turcu. Da, trebuie să fii câine.”

Acesta este un fragment de text din articolul domnului Viorel Moţoc, „Mîine pînă la moarte”, publicat în Academia Caţavencu, numărul 9, 3-9 martie 2010, pagina 20.

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!