De ce plâng cabanele

Le-au rănit amintirile. De-aia plâng! Ale cui amintiri? Ale mele, dar poate că și ale tale... hai s-o luăm cu începutul.

Cum mai citim și noi presa, măcar că suntem extrem de ocupați, am băgat de seamă că multe articole (dintre care unele foarte bune) cântă prohodul cabanelor montane din România. Că se închid una după alta, că nu există personal dornic să muncească la cabană, în condiții de izolare, că sezonul este foarte scurt și nimeni nu se mai aventurează să investească de frică să nu-și piardă banii, că statul ar trebui să intervină, că se pierde o tradiție de peste o sută de ani etc. Suntem de acord cu toate acestea. Ceea ce scrie presa este corect. Cabanele nu-s afacere.

Dar! Dar, cândva, au fost. Și ce afacere, ohoho! Les Trente Glorieuses ai căbănitului din România au fost cam între 1965 și 1995, după părerea noastră; după aia a început declinul, al cărui etapă finală l-a observat (enfin!) și presa. Și tot cam atunci mai era o afacere pe munte: stâna. Dacă aveai stână sau cabană, erai om în câțiva ani. Milionar! Viața cabanierilor și a păstorilor era grea, recunoaștem, dar ei erau foarte duri, astfel încât, de dragul banilor, rezistau. Și prosperau.

Păi, da. Orașele țării erau pline de muncitori și de personal TESA și toți ăștia trebuiau hrăniți, așa că cine avea brânză avea aur; oamenii muncii aveau concedii plătite cu care nu prea știau ce să facă (doar nu putea merge la mare în Grecia!), așa că dădeau năvală fie pe litoral (cei mai modestuți, ca părinții mei), fie pe munte (cei mai rebeli, ca generația mea), fie în Deltă (cei mai aristocrați, ca Toma Caragiu). Da, noi (născuții între 1968 și 1975) am mers pe munte și-atât, dar n-am fost „cabaniști”. Am fost corturari. Iar între corturari și cabanieri a fost totdeauna un război tăcut, total, nemilos, astăzi uitat (mai bine!): concret, cabanierii luau bani de la „cabaniști” ca să-i lase să doarmă în cabană (corect, până aici) dar și de la corturari – ca să-i lase să-și pună corturile în poiana cabanei. De aici, drama!

Noi nu voiam să plătim banii ăia. Lasă că eram săraci ca foamea, dar era vorba de principiu: ca ce chestie să-l plătim noi pe cabanier pentru că-nnoptam în afara cabanei?! Iar de nu plăteam, mafiotul venea noaptea și ne dărâma corturile, ne tăia sforile de ancorare etc. Asta, dacă nu ne bătea de cu seară, să știe o treabă. 

***

 Cabana Căpriorul, masivul Poiana Ruscă

La „Ciocanul” din Nădrag! La „Nicovala” din Sighișoara! Și pe urmă venea taică-meu acasă din delegații, se așeza cu Nea Puiu la niște țuici, și începea să-și povestească aventurile de prin fabrici: „Stai să-ți zic, Puiule: și când să verific raboteza, ce să vezi?” etc. Eu muream de rușine. Alți tătici aveau alte lucruri de povestit, chiar dacă era vorba tot de chestiuni de serviciu; de prin Libia, de prin Siria, de prin Irak, mă rog, de pe unde erau trimiși oamenii muncii de regimul lui Nea Nicu, să facă producție, să câștige și ei un ban grămadă. Alți tătici erau mecanici pe locomotivă, sau șoferi de tir, sau „prindeau” delegații în Europa Second Hand (Ungaria, Polonia, DDR, URSS), veneau cu tot felul de lucrușoare interesante pentru copiii lor, plus poveștile de rigoare. Cu ce putea să vină taică-meu de la „Ciocanul”? C-o nicovală? Nu mai zic de porecla „Nădrag” cu care m-am ales după ce m-am lăudat la școală cu delegațiile lui taică-meu...

Istoria m-a răzbunat. Sighișoara s-a scos cu turismul și cu fabrica de textile, orașul nu s-a prăbușit deocamdată, deși e demult pe lista mea; dar de Nădrag s-a ales praful și pulberea, praful și pulberea s-a ales de Nădrag! „Oraș-fantomă”? Ha! Mai rău, dacă se poate spune că există grade de comparație. N-am fost, dar am vorbit îndelung, într-o noapte de Centru Vechi, cu un băiat care reușise să scape din mlaștina aia, fusese chelner pe la Timișoara, apoi venise la muncă, la București, și plecase ulterior la Londra, la spălat de mașini (lucra din greu, câștiga bine, acum venise în România să-și facă dinții). El mi-a povestit de Căpriorul.

Aici este o pistă extraordinară pentru istoricii comunismului, pentru istoricii comunismului mic: bunurile întreprinderilor socialiste. Orice s-ar spune, întreprinderile erau entități juridice (adică „firme”), și aveau, ca orice firme, angajați, cifră de afaceri, profit (sau pierdere), dar și proprietăți imobiliare. Bine, era fabrica, era terenul de sub fabrică (ehe, terenurile de sub fabrică... ce bani s-au făcut din ele!), plus alte chestii, să le spunem anexe. Ca anexe, multe fabrici din fostul Imperiu aveau cabane montane. De ce? Nu știu. „Ciocanul” avea Căpriorul. A murit „Ciocanul”, a murit și Căpriorul. Așa se scrie istoria. 

***

 

Cabana Bunloc, masivul Piatra Mare

Rar cabană cu reputație mai nefericită ca asta! Nu bag mâna-n foc c-aș fi eu ăla care știe motivele, dar ceva-ceva tot pot face: pot povesti singura noapte în care m-am cazat la Bunloc. Acum că m-am apucat s-o pun pe hârtie, nu mai pare cine știe ce, dar la vremea respectivă așa mi s-a părut.

Să fi fost acum douăzeci de ani. Nu mai știu exact, dar în mod sigur a fost înainte de revelionul 2000 – 2001, deci cei douăzeci de ani par să fie destul de corecți. Eram în cofă: demisionasem de la job dar nu reușeam să îmi găsesc de lucru în altă parte, aveam niște probleme grave de sănătate mintală (insomnii ce n-a văzut Parisul), plus că mă lăsase gagica. Acum îmi dau seama că asta era cea mai mică problemă a mea, dar atunci mi se părea că-i cea mai mare; altă perspectivă! Băieții s-au mobilizat exemplar, toată gașca de bețivani a tras de mine să mergem pe munte, deși printre ei erau și unii care nu văzuseră munte decât în poze: „Hai, Mihăiță, dă-o-n pulă de melancolie, hai pe munte, facem traseu și seara ne cinstim ca adevărații! Hai, alege tu un traseu pe care n-ai mai fost, să nu zici că suntem chitroși cu tine, acum la necaz!”. Aveau dreptate. Nu voiam să aud de niciun traseu pe care fusesem cu fosta (și fusesem cam peste tot), așa c-am ales Piatra Mare, cu Bunloc ca final de traseu de-o zi. Știam masivul cât de cât, dar despre cabană nu știam nimic. Mai bine, mi-am zis eu, că în toate celelalte cabane aș călca numai pe amintiri și iar îmi piere somnul. Bunloc să fie!

N-a fost cine știe ce traseu (nici Piatra Mare nu-i cine știe ce munte), dar vremea a fost bună, băieții haioși, glumele – glume, ar fi trebuit să urmeze o seară de pomină. Și, într-un sens, chiar a urmat. La cabană nu mai erau locuri decât în sala de mese, adică fiecare dormea în sacul lui de dormit, pe izoprenul său... nu era chiar așa de rău, iar noi eram o gașcă. Băutură mai aveam, ne-am făcut culcușurile într-un colț mai ferit de curent și am zis c-o dăm pe șagă, înainte de somn – îhî! În cabană desantează, pe la o oră imposibilă (11, adică ora 23:00!) o gașcă mult mai mare decât a noastră, studenți din Brașov; ziceau că-s prieteni cu cabanierul, care susținea că trebuie să-și plătească și ei cazarea, ca toată lumea. S-a lăsat cu țipete, cu plânsete, ba ș-oleacă de bătaie. De adormit, am adormit. Pe la trei. 

***

 Cabana Aleu, masivul Vlădeasa

Deci, e adevărat: Oradea este deja afară. Că dacă nu era, îmi mai zicea Florin în fiecare an: „E frumos, Mihăiță, zău! Te minte fratele tău?! Haideți și voi anul ăsta, că ne distrăm mai bine când suntem mai mulți!”. N-am mers niciodată, evident.

Florin are o gașcă de Băile Felix. Cum încep marile zădufuri bucureștene, cum își îmbarcă clanul în mașină și-o ia pe îndele spre nord-vest, spre răcoare, cum îi place creștinului: face două zile, că mereu își alege alt popas la mijlocul drumului (ba la Alba Iulia, ba la Arad, ba la Deva), acolo își face datoria de cap de familie, adică îi cazează pe toți la Băi iar el se-ntoarce la Oradea, să vadă „ce s-a mai făcut”. Stă între trei și cinci săptămâni, zice că nu se plictisește - și cine-s eu să-l contrazic, dacă n-am mai fost prin zonă de când eram în școală?! De fapt, am mai fost.

Donc, la Aleu era cât pe ce să ajung într-o vară, am uitat care; cândva între 2003 și 2013, să mă pici cu ceară dacă mai știu care vară anume, și nici poze n-am, nu știu de ce. Așa... eram pe platoul de la Padiș, cu corturile, și după ce ne-am plictisit de băutură (bine, băieții se plictisiseră, nu eu), am făcut un plan: s-o tăiem în sus, spre cabana Vărășoaia, apoi direct, brutal, peste munte, ieșim la Poiana Aleu (nici nu știam de cabană), campăm, iar a doua zi băgăm forjă spre Steaua Polară, adică spre nord, prin pădure și peste munte, și cădem în Stâna de Vale, în căutare de gagici („Imposibil să nu găsim!”). Bun plan, puteam să ni-l băgăm în cur: în seara aia a venit la noi la foc un ungur din Arad, cu un pet de doi litri jumate de palincă, da’ palincă, nu glumă („E de Miercurea Nirajului!”, se lăuda ungurul). Paletă ne-am făcut, paletă – ungurul, al dracului, n-avea nimic, a plecat pe picioarele lui spre locul unde campase. Noi, morți. A doua zi am zăcut.

Dar planul era valabil. Iată ce vă propun pentru vara asta: luați avionul până la Oradea. Bifă. A treia zi, Băile Felix. Bifă. A cincea, Stâna de Vale. Bifă. A șaptea, traseu spre Poiana Aleu. A opta, traseu, Cabana Vărășoaia. A noua, Padiș, Lumea Pierdută, Cheile Gârdișoarei, Izbucul Tăuz. A zecea e la liber. Ça va?

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 

Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 

Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***

Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.

Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***

Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.

Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...

Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii