De ce plâng cabanele

Le-au rănit amintirile. De-aia plâng! Ale cui amintiri? Ale mele, dar poate că și ale tale... hai s-o luăm cu începutul.

Cum mai citim și noi presa, măcar că suntem extrem de ocupați, am băgat de seamă că multe articole (dintre care unele foarte bune) cântă prohodul cabanelor montane din România. Că se închid una după alta, că nu există personal dornic să muncească la cabană, în condiții de izolare, că sezonul este foarte scurt și nimeni nu se mai aventurează să investească de frică să nu-și piardă banii, că statul ar trebui să intervină, că se pierde o tradiție de peste o sută de ani etc. Suntem de acord cu toate acestea. Ceea ce scrie presa este corect. Cabanele nu-s afacere.

Dar! Dar, cândva, au fost. Și ce afacere, ohoho! Les Trente Glorieuses ai căbănitului din România au fost cam între 1965 și 1995, după părerea noastră; după aia a început declinul, al cărui etapă finală l-a observat (enfin!) și presa. Și tot cam atunci mai era o afacere pe munte: stâna. Dacă aveai stână sau cabană, erai om în câțiva ani. Milionar! Viața cabanierilor și a păstorilor era grea, recunoaștem, dar ei erau foarte duri, astfel încât, de dragul banilor, rezistau. Și prosperau.

Păi, da. Orașele țării erau pline de muncitori și de personal TESA și toți ăștia trebuiau hrăniți, așa că cine avea brânză avea aur; oamenii muncii aveau concedii plătite cu care nu prea știau ce să facă (doar nu putea merge la mare în Grecia!), așa că dădeau năvală fie pe litoral (cei mai modestuți, ca părinții mei), fie pe munte (cei mai rebeli, ca generația mea), fie în Deltă (cei mai aristocrați, ca Toma Caragiu). Da, noi (născuții între 1968 și 1975) am mers pe munte și-atât, dar n-am fost „cabaniști”. Am fost corturari. Iar între corturari și cabanieri a fost totdeauna un război tăcut, total, nemilos, astăzi uitat (mai bine!): concret, cabanierii luau bani de la „cabaniști” ca să-i lase să doarmă în cabană (corect, până aici) dar și de la corturari – ca să-i lase să-și pună corturile în poiana cabanei. De aici, drama!

Noi nu voiam să plătim banii ăia. Lasă că eram săraci ca foamea, dar era vorba de principiu: ca ce chestie să-l plătim noi pe cabanier pentru că-nnoptam în afara cabanei?! Iar de nu plăteam, mafiotul venea noaptea și ne dărâma corturile, ne tăia sforile de ancorare etc. Asta, dacă nu ne bătea de cu seară, să știe o treabă. 

***

 Cabana Căpriorul, masivul Poiana Ruscă

La „Ciocanul” din Nădrag! La „Nicovala” din Sighișoara! Și pe urmă venea taică-meu acasă din delegații, se așeza cu Nea Puiu la niște țuici, și începea să-și povestească aventurile de prin fabrici: „Stai să-ți zic, Puiule: și când să verific raboteza, ce să vezi?” etc. Eu muream de rușine. Alți tătici aveau alte lucruri de povestit, chiar dacă era vorba tot de chestiuni de serviciu; de prin Libia, de prin Siria, de prin Irak, mă rog, de pe unde erau trimiși oamenii muncii de regimul lui Nea Nicu, să facă producție, să câștige și ei un ban grămadă. Alți tătici erau mecanici pe locomotivă, sau șoferi de tir, sau „prindeau” delegații în Europa Second Hand (Ungaria, Polonia, DDR, URSS), veneau cu tot felul de lucrușoare interesante pentru copiii lor, plus poveștile de rigoare. Cu ce putea să vină taică-meu de la „Ciocanul”? C-o nicovală? Nu mai zic de porecla „Nădrag” cu care m-am ales după ce m-am lăudat la școală cu delegațiile lui taică-meu...

Istoria m-a răzbunat. Sighișoara s-a scos cu turismul și cu fabrica de textile, orașul nu s-a prăbușit deocamdată, deși e demult pe lista mea; dar de Nădrag s-a ales praful și pulberea, praful și pulberea s-a ales de Nădrag! „Oraș-fantomă”? Ha! Mai rău, dacă se poate spune că există grade de comparație. N-am fost, dar am vorbit îndelung, într-o noapte de Centru Vechi, cu un băiat care reușise să scape din mlaștina aia, fusese chelner pe la Timișoara, apoi venise la muncă, la București, și plecase ulterior la Londra, la spălat de mașini (lucra din greu, câștiga bine, acum venise în România să-și facă dinții). El mi-a povestit de Căpriorul.

Aici este o pistă extraordinară pentru istoricii comunismului, pentru istoricii comunismului mic: bunurile întreprinderilor socialiste. Orice s-ar spune, întreprinderile erau entități juridice (adică „firme”), și aveau, ca orice firme, angajați, cifră de afaceri, profit (sau pierdere), dar și proprietăți imobiliare. Bine, era fabrica, era terenul de sub fabrică (ehe, terenurile de sub fabrică... ce bani s-au făcut din ele!), plus alte chestii, să le spunem anexe. Ca anexe, multe fabrici din fostul Imperiu aveau cabane montane. De ce? Nu știu. „Ciocanul” avea Căpriorul. A murit „Ciocanul”, a murit și Căpriorul. Așa se scrie istoria. 

***

 

Cabana Bunloc, masivul Piatra Mare

Rar cabană cu reputație mai nefericită ca asta! Nu bag mâna-n foc c-aș fi eu ăla care știe motivele, dar ceva-ceva tot pot face: pot povesti singura noapte în care m-am cazat la Bunloc. Acum că m-am apucat s-o pun pe hârtie, nu mai pare cine știe ce, dar la vremea respectivă așa mi s-a părut.

Să fi fost acum douăzeci de ani. Nu mai știu exact, dar în mod sigur a fost înainte de revelionul 2000 – 2001, deci cei douăzeci de ani par să fie destul de corecți. Eram în cofă: demisionasem de la job dar nu reușeam să îmi găsesc de lucru în altă parte, aveam niște probleme grave de sănătate mintală (insomnii ce n-a văzut Parisul), plus că mă lăsase gagica. Acum îmi dau seama că asta era cea mai mică problemă a mea, dar atunci mi se părea că-i cea mai mare; altă perspectivă! Băieții s-au mobilizat exemplar, toată gașca de bețivani a tras de mine să mergem pe munte, deși printre ei erau și unii care nu văzuseră munte decât în poze: „Hai, Mihăiță, dă-o-n pulă de melancolie, hai pe munte, facem traseu și seara ne cinstim ca adevărații! Hai, alege tu un traseu pe care n-ai mai fost, să nu zici că suntem chitroși cu tine, acum la necaz!”. Aveau dreptate. Nu voiam să aud de niciun traseu pe care fusesem cu fosta (și fusesem cam peste tot), așa c-am ales Piatra Mare, cu Bunloc ca final de traseu de-o zi. Știam masivul cât de cât, dar despre cabană nu știam nimic. Mai bine, mi-am zis eu, că în toate celelalte cabane aș călca numai pe amintiri și iar îmi piere somnul. Bunloc să fie!

N-a fost cine știe ce traseu (nici Piatra Mare nu-i cine știe ce munte), dar vremea a fost bună, băieții haioși, glumele – glume, ar fi trebuit să urmeze o seară de pomină. Și, într-un sens, chiar a urmat. La cabană nu mai erau locuri decât în sala de mese, adică fiecare dormea în sacul lui de dormit, pe izoprenul său... nu era chiar așa de rău, iar noi eram o gașcă. Băutură mai aveam, ne-am făcut culcușurile într-un colț mai ferit de curent și am zis c-o dăm pe șagă, înainte de somn – îhî! În cabană desantează, pe la o oră imposibilă (11, adică ora 23:00!) o gașcă mult mai mare decât a noastră, studenți din Brașov; ziceau că-s prieteni cu cabanierul, care susținea că trebuie să-și plătească și ei cazarea, ca toată lumea. S-a lăsat cu țipete, cu plânsete, ba ș-oleacă de bătaie. De adormit, am adormit. Pe la trei. 

***

 Cabana Aleu, masivul Vlădeasa

Deci, e adevărat: Oradea este deja afară. Că dacă nu era, îmi mai zicea Florin în fiecare an: „E frumos, Mihăiță, zău! Te minte fratele tău?! Haideți și voi anul ăsta, că ne distrăm mai bine când suntem mai mulți!”. N-am mers niciodată, evident.

Florin are o gașcă de Băile Felix. Cum încep marile zădufuri bucureștene, cum își îmbarcă clanul în mașină și-o ia pe îndele spre nord-vest, spre răcoare, cum îi place creștinului: face două zile, că mereu își alege alt popas la mijlocul drumului (ba la Alba Iulia, ba la Arad, ba la Deva), acolo își face datoria de cap de familie, adică îi cazează pe toți la Băi iar el se-ntoarce la Oradea, să vadă „ce s-a mai făcut”. Stă între trei și cinci săptămâni, zice că nu se plictisește - și cine-s eu să-l contrazic, dacă n-am mai fost prin zonă de când eram în școală?! De fapt, am mai fost.

Donc, la Aleu era cât pe ce să ajung într-o vară, am uitat care; cândva între 2003 și 2013, să mă pici cu ceară dacă mai știu care vară anume, și nici poze n-am, nu știu de ce. Așa... eram pe platoul de la Padiș, cu corturile, și după ce ne-am plictisit de băutură (bine, băieții se plictisiseră, nu eu), am făcut un plan: s-o tăiem în sus, spre cabana Vărășoaia, apoi direct, brutal, peste munte, ieșim la Poiana Aleu (nici nu știam de cabană), campăm, iar a doua zi băgăm forjă spre Steaua Polară, adică spre nord, prin pădure și peste munte, și cădem în Stâna de Vale, în căutare de gagici („Imposibil să nu găsim!”). Bun plan, puteam să ni-l băgăm în cur: în seara aia a venit la noi la foc un ungur din Arad, cu un pet de doi litri jumate de palincă, da’ palincă, nu glumă („E de Miercurea Nirajului!”, se lăuda ungurul). Paletă ne-am făcut, paletă – ungurul, al dracului, n-avea nimic, a plecat pe picioarele lui spre locul unde campase. Noi, morți. A doua zi am zăcut.

Dar planul era valabil. Iată ce vă propun pentru vara asta: luați avionul până la Oradea. Bifă. A treia zi, Băile Felix. Bifă. A cincea, Stâna de Vale. Bifă. A șaptea, traseu spre Poiana Aleu. A opta, traseu, Cabana Vărășoaia. A noua, Padiș, Lumea Pierdută, Cheile Gârdișoarei, Izbucul Tăuz. A zecea e la liber. Ça va?