Bucegi. Cabane Bucegi

Nu vă mai uitați la poză, că nu e aia! Vă uitați degeaba. Cabana Bolboci despre care povestesc acum este cabana din iulie 1983, când am fost ultima oară acolo (și prima, nu contează). Idiotul de profesor de geografie ce conducea expediția ne-a băgat în sala de mese și-a comandat pentru toți copiii ciorbă de pui, iar pentru el și pentru profa de lucru manual (una tinerică, sprintenă ca titirezul, o luase pe munte pe post de bucătăreasă – toate bune și frumoase, dar de ce dormeau în același cort?!) a cerut ciorbă de burtă. Știți cum era ciorba de pui în comunism. Avea, n-avea pui, dar avea un strat de ulei gros de-un deget, o peliculă în care puteai să-neci un buhai-de-baltă, necum o muscă. Da, evident. În farfuria fiecăruia era cel puțin o muscă moartă. Grasu, mai norocos, a numărat șase la el în porție, dar nu i-a păsat, le-a scos cu lingura și-a hăpăit toată ciorba lui, apoi pe-a mea, apoi pe-a lui Aurică și-n final pe-a lui Aschilambicu; restul colegilor noștri au mâncat-o cum au putut, mai îndemnându-se cu pâine, mai curățând pelicula de ulei într-o farfurie goală. Foamea, foamea!

Altceva voiam să spun. Dacă asta era singura amintire de la Bolboci 1983, mai bine dădeam cu aspiratorul în loc să scriu textul; dar nu-i. După ce-am mâncat, noi am ieșit afară la joacă, iar proful și „tricoteuza” au rămas înăuntru la țigări (pe vremea aia se fuma pasional în orice spațiu închis, nici nu vreau să-mi amintesc. Cum n-a murit de plămâni o generație întreagă?), iar afară, pe trepte (treptele alea nu se mai văd, au fost acoperite de suprastructura de lemn) era un câine. Un boxer. Bătrân. Acoperit de cicatrici. Copiii au vrut să-l ia la joacă.

Ăsta e genul de amintire pe care-o porți toată viața, într-o cutiuță secretă din creier, acolo unde n-are voie nimeni. E prima oară când deschid capacul, dar e-o chestiune de onoare: cei din redacție m-au ajutat (reluctanți, dar au făcut-o) cu campania, așa că-s și eu dator c-un text mai bun ca de obicei. Ce era cu câinele ăla? Cum supraviețuise atâția ani iernilor din Bucegi? Cum scăpase nerupt de urs, de lup, de câinii ciobănești? Cum trebuie să fi ajuns el acolo? Îl uitase cineva, vreun copil de oraș? Îl lăsase intenționat un crescător căruia îi fătase cățeaua prea mulți pui? Îl cumpărase cabanierul, la beție? N-am aflat niciodată. Bătrânul boxer i-a mârâit pe toți colegii mei. Eu i-am vorbit pe limba stânelor de pe Valea Hârtibaciului, iar el m-a lăsat să-l mângâi. Așa ceva nu se uită. 

***

 

Unde mi-a fost capul? Unde mi-a fost capul?! Cum am putut să omit combinația a trei adevăruri simple: gentrificarea publicului revistei (1), golirea țării (și a munților) de oameni (2) și taberele școlare din comunism (3)? Vă dați seama ce mină de aur este aici? Vă dați, că de-aia sunteți mai inteligenți decât mine.

Vreau să spun că noi am îmbătrânit o dată cu revista, chiar dacă nu ne convine să spunem cu voce tare acest lucru, mai ales în fața oglinzii și mai ales din profil (!); dar așa este. Ergo, nu prea ne interesează ce este acum pe munte, dar ne interesează al naibii să retrăim ceea ce a fost pe munte, atunci când eram noi tineri (fugit irrepabile tempus...). Ar mai fi și micul amănunt că acum sunt mai puțini români în România decât erau pe vremea noastră, iar acești români mai puțini au alte preocupări, nu să se cațere pe munți, să obosească degeaba, să-i ude ploaia, să facă foamea, să-i ardă soarele de creastă etc; fără ei, cabanele montane au murit, în mare parte (și e păcat. Dar, păcat-nepăcat, și moartea-i tot un fapt concret). Știți când erau ele vii, vii cu asupra de măsură, când radiau de viață și de energie? Nu, nu atunci când te opreai tu, călător singuratic, o noapte, și plecai mai departe a doua zi dimineață; ci atunci cabana găzduia o tabără școlară. Am fost doar o dată (ai mei erau săraci, n-aveau bani de tabere, mă trimiteau la țară, unde muncă era destulă, era și pentru copii, ba aș zice chiar că era mai mult pentru copii). Deci, pe contribuțiile cititorilor contăm!

Dăm azi cuvântul unui cititor care vrea să rămână anonim în timp ce povestește despre vara anului 1985: „în tabără la Scropoasa erau două cabane, cea de sus și cea de jos. În cea de sus era sala de mese și era pentru fete, iar cea de jos pentru băieți. La cea de jos (care se-afla chiar lângă lac), ușa clasică de lemn era prevăzută cu un grilaj solid, de protecție. De ce? Pentru că ursul obișnuia să intre frecvent în cabană. Toaletele erau la parter, noi copiii eram la etaj. Perspectiva apropierii de ușa ferecată era îngrozitoare. Așa că unii copii alegeau să se pișe fie în cameră, fie chiar în pat, pentru siguranța lor.

La discoteca din cabana de sus (a fetelor) se dansa în celebrul cerc: cel/cea din mijloc alegea c-o monedă ascunsă-n palmă pe cea/cel care intra la mijloc în schimbul unui pupic timid pe obraz; treaba serioasă se-ntâmpla la bluzane”. 

***

Acțiunea se desfășoară în 1987, nu în prezent; ar fi chiar penibil să se desfășoare în prezent! Acum se ajunge la Piatra Arsă cu mașina proprietate personală, fie ea și d-aia micuță, de oraș, cu două locuri. Drum asfaltat, boierie; dacă chiar vrei să vezi cu ochii tăi, rezervi și vezi (uite aici, ca să nu mai cauți datele de contact, că poate ai altă treabă: „​Complexul Piatra Arsă, altitudine 1950 m. Condiții: 140 locuri, în camere cu 2, 3, 4, 8 și peste 8 paturi (grup sanitar, duș, TV). Contact: 0374 001 445 sau 0374 001 446​​”), dar altul este subiectul textului de azi, și anume sexul. Da, da: se-xul! Ce te miri așa? Sexică!

Am fost în tăbără școlară la Piatra Arsă, în neuitata vară a lui 1987. Noi absolviserăm clasa a IX-a, deci eram niște puțe, fetele absolviseră clasa a VI-a, deci erau femei în lege. Sigur, am fi putut (Pagae și cu mine, ăștia eram „noi”) să mergem în tabară cu colegele de liceu, dar acest lucru ne-ar fi aruncat în neagra depresie, pentru că băbăciunile alea de 15 ani ne tratau cu curul: din „pitici”, „ciutani”, „chiștoci” și „cordiți” nu ne scoteau. Ce era de făcut? Ne-am lipit de tabăra organizată de școala generală 111 (care acum se cheamă „Școala gimnazială George Bacovia”), nu mai știu prin ce manțocăreli, și-am plecat acolo cu gânduri mari. Ne-am lămurit din tren că exista material pe care să punem mâna, rămânea întrebarea: cât de adânc? Speram că boscheții ăia de jneapăn, pe care îi știam din excursiile cu părinții, să ofere răspunsul.

Adevărul este că Pagae era mult mai hotărât decât mine, nu în ultimul rând deoarece pe el îl pălise pubertatea mai devreme, mai grav și cu efecte mai ample; ca să-l oprească din bătăi, taică-su îl obligase să se-apuce, simultan, și de canotaj, și de caiac, și de canoe – partea incredibilă este că lui Pagae îi plăceau toate trei, îl calmau, își mai consuma energia. Pentru Piatra Arsă avea energii puse deoparte, a explorat împrejurimile cabanei pân-a găsit un luminiș între jnepenii ăia, numai bun pentru fapte eroico-sexuale. Din păcate, n-a fost să fie. Pagae a căzut în cap de la fereastră, eu mi-am scrântit o gleznă la Cantonul Jepi, iar fetele au dansat cu colegii lor de clasă. A rămas poza asta. Pagae cu Dana Șoiman. Observați zidul compact de jnepeni! Dincolo era „luminișul”. 

***

Eşti pe creasta vestică a Bucegilor şi ai chef de-o bere; ce faci? Că dac-ai fi pe creasta estică, te-ai duce la Babele şi ţi-ai face pofta ce pofteşti. Aşa, însă, eşti silit să cobori spre valea Ialomiţei, la Padina. Asta am şi făcut, după indicator: „Şaua Strunga – Cabana Padina, 45 min”.

Ghinion de neşansă, jos era tămbălău maxim, aşa-numitul „PadinaFest”. Lume ca la balamuc, un orăşel de corturi, muzică live, scenă cu lasere, motorişti traşi în piele, rockeri beţi, hipioate cerşind ţigări, familişti cu tribul, mă rog, un întreg pandemonium. Nimeni n-avea treabă cu muntele. Am ţinut sfat de război şi-am decis să mergem în amonte, la hotelul Peştera, poate găsim locuri acolo. Evident, totul era ocupat, parcarea plină de maşini fiţoase; se făcuse noapte neagră, n-aveam de ales, am întins cortul şi ne-am culcat.

Şi-atât. La 30 de metri mai jos, în poiana din faţa hotelului, chindia era la apogeu: „Uă-uă-uă-uă!”, răcneau ignarii, în preajma grătarelor cu mici, înfrăţindu-se cu ţuică şi pupându-se pe gură. „Ii-ii-ii-ii!”, chirăia muieretul, cu inimitabilul accent ţigănesc al românilor postcomunişti. După doar cinci ore, bairamele s-au domolit şi-a intrat în acţiune tineretul: romantici, tinerii cocalari îşi plimbau iubitele cu ATV-urile în sus şi-n jos pe drumul forestier, la juma' de metru de căpăţânile noastre, bine protejate de o foaie de cort.

A doua zi ne-am uitat la maşinile acestor turişti: Dâmboviţa, Prahova, Bucureşti. Triunghiul magic al Bucegilor. 

***

„Michihausen”, zice Danezu, „ăla nu e Corneluș, bă?”. Mă uit, Corneluș era. Nicio confuzie! Mai gras, mai cu gușă, mai cu ceafă, dar el însuși. Ce faci, bă, Corneluș, schilodu’ pământului? (era el cam slăbănog în gimnaziu, îl luau cei mari în tărbacă, dar Danezu îl ocrotea, că tare era mai băncos Cornelușul). El se uită la noi, așa, distant, și zice foarte demn: cred că este vorba despre o confuzie. Să mergem, dragă. Și intră cu fata.

Mă uit la Danezu, Danezu la mine... ce era de zis? A-nnebunit Corneluș. Dă-l dracu’, să-i fie de bine; hai, c-avem de mers (de la Cămin Alpin se urcă fie spre Valea Albă, fi spre Valea Coștilei). Am făcut ceva cățărare, am dormit în refugiul Coștila, dar din păcate s-a terminat prost: m-am certat a doua zi cu Danezu, ne-am certat rău, a vrut să-mi dea un cap în gură (nu i-a mers, îi știam eu trucurile), ne-am caftit, ne-am despărțit pentru moment și pentru totdeauna, el a luat-o spre Poiana Izvoarelor, eu m-am întors la Cămin Alpin.

De fapt, mă-ntorceam cătrănit spre Bușteni, să iau trenul să mă duc acasă, iar când am trecut pe lângă Cămin, cine-apare ca o floare? Corneluș, bunînțeles. Care mă salută cu drag („Noroc, Mihaie!”) și mă servește c-o țigară, în pofida reputației lui de zgârciob, apoi îmi povestește: ne recunoscuse, dar i-a păstrat Danezului o ură nestinsă din școală – pe de o parte – și era acolo cu treabă, c-o studentă de-a lui – pe de altă parte. Cu alte cuvinte: veșnicul corigent Corneluș se pusese cu burta pe carte, ajunsese profesor universitar (sau lector, sau conferențiar, habar n-am) și-și adusese una dintre studente la munte, într-o escapadă romantică. M-am căcat pe mine de râs.

De ce: Cămin Alpin avea una dintre cele mai proaste reputații care se pot imagina. Nu era o cabană de munte, era un fel de cabană de periferie urbană; nu era un loc în care munțomanii să bea o bere după traseu, ci era locul unde veneau să se îmbete bucureștenii sosiți cu trenul de 9 și ceva, ăla pentru puturoși (din gară ajungeau la Cămin Alpin, se opreau să bea „numai o picătură” și acolo rămâneau tot week-end-ul, făcându-se maimuțe); nu era locul unde să duci c-o fată peste noapte, ci locul unde s-adăstezi cu gașca de burlaci, dacă n-aveai încotro. Skinflint, Cornelușul... dar poza asta spune altă poveste. 

***

Cât de aiurea este să faci pe fițosul? Nu este aiurea câtă vreme nu te dai în fapt. Dar când te dai în fapt (ceea ce, eventually, se-ntâmplă) te califici pentru neonoranta poziție de prostul satului. Ca mine, de pildă.

Pentru că locuiesc în București din 1975, mă dădeam și eu „bucegar”, cum se dau toți bucureștenii; că știu, c-am fost, că mă pricep, că lasă, pisi, te duc eu pe traseu nemarcat, că Brâul de Mijloc, că Valea Comorilor, că Valea Seacă dintre Clăi, fel și fel de fițe. Și asta nu de azi de ieri, ci de câteva decenii bune (din 1983, mai exact – am scris în această pagină despre Cabana Omu și despre cum am dat cu capu-n ea din motiv de ceață: numărul 43/2016 al revistei, pentru pasionați). Nu credeam că Bucegiul mai e-n stare să mă surprindă cu ceva (ce tâmpenie, ce aroganță!), pân-acum două-trei săptămâni, când Dottore m-a suit în mașină ca să mă „plimbe”. Râdeam de el, mă dădeam zmeu („Bă, prăpăditule, puturosule, faci trasee cu mașina?!”), până când a virat la stânga în Sinaia și-a luat-o pe drumul spre Moroieni, numai bine ca să facă dreapta la un moment dat, prin pădure, și să iasă pe platou drept la Cabana Dichiu. „Ce e asta, mă?”, îl întreb. „Păi, cabană, ce să fie”, zice el, „tu ești prost sau doar te faci?”. Am sperat că n-o să se prindă, c-o să scap cu-atât, n-am avut noroc: Dottore a rumegat el ce-a rumegat, după care s-a luminat la față: „Nu știai de Cabana Dichiu! NU știai de ea, uă-hă-hă-hă-hă! Ce impostor, domnule, ce nenorocit, este incredibil, este ceva iecs-ciep-ți-o-nal!” (gesticula, făcea bulbuci la gură, lua munții de martori). „Uite cu cine merg eu pe munte! Ce pigmeu, domnule, ce mâhnit, hai că ești chiar tristuț la faza asta, uă-hă-hă-hă-hă!”. Da, nu știusem de existența acestei cabane; ce? Să mi se taie capul?

Ce-i mai rău abia urma. Am tras vreo două poze, am urcat în mașină, am mers mai departe spre Cabana Piatra Arsă (pe o șosea incredibil de bună, un asfalt nemaivăzut, limbă-de-cățel), am mâncat acolo ca hienele, (eu) am băut beri, am făcut pipi în jnepeniș, asta a fost toată „plimbarea”. La-ntoarcere a oprit iar la Dichiu (era un apus splendid), și când trăgeam cadru după cadru, mă bate cineva pe umăr: un coleg de la sală, din București. Era c-o fată, tot de la sală, una ușor măritată; se cazaseră acolo peste week-end, mai mult nu știu și nici nu vreau să aflu. Cabana Dichiu este locul ideal pentru astfel de treburi, asta știe tout Bucarest... în afară de mine. De-aia râdea Dottore.

***

 

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)

Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.

Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.

Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.

Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?

Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 

Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 

Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***

Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.

Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***

Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.

Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...

Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii

Magna Cum Fraude