Tatlageac

După cum bine nu știm, Tatlageac nu-i o localitate, ci un lac, un liman fluviatil, mai exact, întocmai ca Siutghiolul, doar că mult mai mic. Și mai puțin celebru: pe malul Siutghiolului se află Mamaia, pe malul Tatlageacului se află Casa cu Stuf, de care sper că n-ați auzit, ca s-aveți motiv să citiți textul până la sfârșit. „Mica înălțime” nu-i vina mea, asta e altitudinea: lacul e la nivelul mării, adică zero, iar Casa e la nivelul malului, adică la altitudinea de doi metri. Clar că nu-i același aer ca la Buta, Cozia, Podragu sau Fântânele, da’ oricum, tot e mai bine ca-n București, că mai adie briza mării, mai foșnește stuful, e frumos.

Două mașini, trei copii, două femei, multe bagaje și un bărbat – ăsta a fost desantul nostru la Casa cu Stuf. Omul cărător de bagaje eram eu, femeile mi-erau nevastă respectiv cumnată, copiii mi-erau fiică respectiv nepot și nepoată, iar cazarea era achitată pe-o săptămână („Să mai scăpăm din nebunia aia, că ne-am topit”). Trai pe vătrai: piscină în curte, totul închis, picimea n-avea cum crea probleme, femeile aveau mereu de vorbit, iar eu, ca să nu-ncurc pe nimeni, eram izgonit încă de dimineață („Du-te de-aici că ne stai în drum”). Jogging până pe plaja de la Cherhana, baie după poftă, uitat după gagici; timp de patru zile, a mea era lumea (bani nu-mi dădeau, ca să nu mă-mbăt). Mă-ntorceam pe la trei, mâncam, apoi începeam Abendsitzung Bier pân-adormeam în curte, pe șezlong.

Dar într-o zi le-a luat cheful de shopping și-au plecat spre Constanța, spre mall („Ești sigur că te descurci cu ăștia micii?”). Am fost sigur. Nici n-ajunseseră ele la Tuzla, cred, și toți trei urlau ca din gură de șarpe, ceva incredibil, parcă orchestrat: ăia mică era pe lăptic, ăla mic pe diversificare, aia mare nu voia să mănânce fără mami, eram terorizat! Cu orice m-aș fi apropiat de oricare dintre ei (biberon, linguriță, lingură), urlau și mai tare. Salvarea s-a numit Doamna Vica, o țigancă urâtă ca dracul, șefă peste chelnerițe, care i-a mesmerizat fulgerător: pe aia mare a amenințat-o că „o dă la țigani” dacă nu mănâncă tot din farfurie, ăluia mic i-a îndesat tot piureul în gură, fără să discute, iar pe-aia mică a luat-o-n brațe și-a făcut-o să înghită tot lăpticul și s-adoarmă imediat după. Mi-a spus că ea n-are copii, dar a fost cea mai mare dintr-o familie de 11 frați, știe meseria ca pe apă. Am vrut să-i explic că nu-i corect politic să mai zici „țigani”, dar a pufnit-o râsul: „Ați înnebunit de tot voi ăștia de la București” (Casa cu Stuf)

***

„Am chef să fiu romantică”, a zis ea, iar pe mine m-a acoperit, vorba evanghelistului, „o sudoare de sânge”. Când vă uitați la știri și vedeți reportajele din România Blestemată (jumătatea aia de țară despre care nu vreți să știți nimic în restul timpului): „Femeie schilodită cu parul, în Vaslui”, „Soție și mamă călcată-n picioare, în Dolj”, „Pensionară cu capul crăpat cu sapa, în Teleorman” și alte asemenea titluri, nu vă mai minunați ca fariseii („Cum se poate-așa ceva?”), că e clar. Respectivele au avut și ele chef să fie romantice.

Am luat cazare la fiță, la Lacul Racilor, pe malul deja celebrissimului lac Tatlageac; noi doi, singuri într-o vilișoară de lemn ascunsă într-un desiș de trandafiri cățărători etc, cel puțin așa suna reclama. Am ajuns, am văzut, aveam de toate: loc de parcare, vilișoară de lemn, restaurant, ponton pe lac, gazon bine tuns, băncuțe romantice la umbra pinilor și-a arborilor de mătase („albiția”, cum au poreclit românii specia asta, după obiceiul lor cel rău), cramă, etc. Din a doua seară am constatat și micile nepotriviri: crama era închisă, băncuțele romantice erau permanent ocupate, fiind doar două, gazonul era stropit automat (deci te alegeai c-un duș necerut, dacă te nimereai pe-acolo când porneau stropitorile), pontonul de pe lac era locul consacrat al adolescenților ghinioniști care veniseră cu părinții, vilișoara era de lemn și era numai a noastră la parter, etajul fiind închiriat unui cuplu prea puțin romantic, care ziua dormea și noaptea se-mbăta, iar locul de parcare era al nostru toată ziua, mai puțin seara, când parcarea se umplea de cei care nu erau cazați la Lacul Racilor, ci veniseră doar să cineze la restaurant. Și ce vină aveau că seara lor începea la orele 16:00 precis...?!

În ultima zi, nevastă-mea a fost tranșantă: ori suntem romantici, ori nu mai suntem! Hai să ne destrăbălăm în Neptun, unde merge toată lumea! Acolo mă duci, să ne-arătăm și noi la față! Adică, ce? Noi suntem nimeni?

După cum ne-au tratat chelnerii din Neptun, cam da. Până ne-au luat comanda, până ne-au adus mâncarea, până au adus nota... trei ore. Plini de spume, am ajuns târziu la Lacul Racilor. Acolo, pe terasa de deasupra lacului, o grămadă de mese libere, doar câteva perechi de îndrăgostiți sorbind de cocktailuri. Luna plină se reflecta în lac, țârâiau greierii, ospătarii așteptau comanda, prețurile erau mai mici ca-n Neptun... ce era să facem? Ne-am dus la culcare (Lacul Racilor).

articole publicate în numerele 34 și 35 din 2016 ale revistei Cațavencii

Platforma de gunoi, Podragu, masivul Făgăraș

Patru oameni, două corturi, un vis: creasta Făgărașului dintr-o bucată. N-am fi reușit, evident, dacă nu ne ajutau băieții ne-munțomani (respect!). Pe lângă undițe, au încărcat mașina cu provizii pentru noi, au parcat la Bâlea, au pus totul în rucsaci și au urcat până sus la Capra, la lac, în traseul de creastă.

Acolo ne-am întâlnit toți, am transferat proviziile în rucsacii noștri, am băut și câte-o bere, le-am urat „Fir întins” și-am plecat spre Podragu, unde urma să campăm în cea de-a treia noapte (prima campare fusese la Apa Cumpănită, a doua la Călțun). Bună idee, păcat că nu ne-am și ținut de ea. Mă rog, eu m-am ținut. Și l-am convins și pe unul din companioni („Hai, mă, să punem cortul, nu vezi ce iese-aici?!”); ceilalți doi s-au făcut fuduli de urechi și-au refuzat să-mi asculte sfatul, alegând să doarmă în cabană („Ne mai relaxăm oasele într-un pat adevărat!”).

Treaba lor, eu mi-am luat rucsacul, cortul și tovarășul, ne-am extras amândoi din beția generală și-am început să orbecăim în jurul cabanei dup-un loc de cort. Toate locurile pe care le știam erau demult ocupate. Cele pe care nu le știam – la fel. Cele pe care știam că nu le știm – la fel. Nu mai zic de cele pe care nu știam că nu le știm: alea erau cele mai ocupate dintre toate! În cele din urmă ne-am întins cortul pe singurul petic plat pe care nu campase nimeni, adică lângă platforma de gunoi a cabanei. Peticul era el plat, dar nu era chiar gol, a trebuit să mai dăm la o parte o seamă de gunoaie care ne-ncurcau. Am dormit ca pruncii!

Ne-au trezit două umbre negre, din care emana un șuvoi de înjurături incredibil de murdare, mai ceva ca FSN-ul. Încă se-ngâna ziua cu noaptea, dar cei doi prieteni ai noștri, amatorii de „pat adevărat”, erau gata echipați și înnebuniți de pofta de-a relua traseul de creastă. Atunci, în clipa aia!

I-am luat cu binișorul, am reușit să-i domolim cu câte o cană de ceai fierbinte, și-am scos de la ei întâmplările nopții din cabana Podragu: doamna Corina, cabaniera, e-o femeie de treabă, o legendă a Făgărașului, dar aprigă rău. N-are ochi pentru bețivi! Iar în seara precedentă, un grup vesel stinsese țuica (cărată de ei înșiși) cu vodca de la cabană (cărată de măgari). Izgoniți din sala de mese („Stingereaaaa!”), băuseră și-n dormitorul comun, apoi căzuseră lați și-ncepuseră să sforăie. Ceva îngrozitor, apocaliptic.

Nu dormise nimeni toată noaptea, iar ușa cabanei era încuiată (regulamentul!). Amănuntul care i-a umplut de ură pe toți cei ce-au îndurat sforăiturile: „grupul vesel” era compus din pensionari. Exclusiv din pensionari, dar ce fel de pensionari? Și bucureșteni, și nesimțiți, și feseniști. Cool!

articol publicat în numărul 21/2016 al revistei Cațavencii