În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii 

Nimic nou pe frontul de sud

Pentru locuitorii din cartierul Berceni (care este el mărginaș, nimic de zis, dar e foarte mare!), iată o veste bună de la Primăria Capitalei: pentru încheierea lucrărilor la ”pasajul suprateran” Mihai Bravu - Splaiul Unirii s-au alocat inițial 10,5 milioane de lei, din care s-au tăiat, în urmă solicitărilor venite de la consilierii USL, fix 4,6 milioane de lei... adică jumătate. Deci lucrarea, începută prin 2010, nu va gata nici anul ăsta, și de fapt nu se știe când va fi terminată, iar nefericiții de bercenezi, închiși în ghetoul lor, vor fi în continuare semi-izolați de centrul orașului. De ce? Pentru că nu sunt decât două posibilități pentru șoferi: fie să ajungă în centru pe la liceul Șincai (adică pe șoseaua Olteniței și pe calea Șerban Vodă), fie pe calea Văcărești și bulevardul Tineretului. Evident, ambele ”posibilități” sunt teribile: pe calea Văcărești se (tot) construiește minunatul ”pasaj suprateran” Mihai Bravu – Splai, iar pe Șerban Vodă traficul e infernal, pentru c-a trebuit preluat și mare parte din ăla care mergea pe Văcărești. Prevăd scăderea prețurilor la apartamentele din Berceni!

Pentru cârcotași: da, există și șoseaua Giurgiului, care te scoate, pe Viilor, pe Vladimirescu și pe 13 Septembrie, fix la Parlament. Dar poți să-i spui Parlamentului (fost ”Casa Poporului”, să nu uităm!) centrul Bucureștiului?! A se slăbi!

Pentru cârcotașii mai slabi de minte: da, în comunicatul Primăriei Capitalei se vorbește și de o altă ”străpungere” care să lege Berceniul cu civilizația, pe la șoseaua Vitan-Bârzești, strada Hațieganu, pod peste Splaiul Unirii și legătura cu bulevardul (lărgit) Nicolae Grigorescu. Cică acest proiect va primi 64 de milioane de lei. Eu, personal, cred că banii vor fi alocați, lucrarea va fi începută, apoi banii se vor evapora (citește: fura) și totul va fi abandonat sub forma de șantier peren, plin de câini vagabonzi.
 
Pe ce mă bazez când spun asta? Pe faptul că trec mereu, pe jos, pe lângă ”pasajul suprateran” de pe calea Văcărești. Nu mă crezi? Treci și tu. Mai vorbim pe urmă.

Văcărești

Cristian Lascu a publicat un reportaj de excepție în revista National Geografic, intitulat ”Delta dintre blocuri”. Pe baza acestui material, trei televiziuni, și anume Digi 24, PRO TV și Antena 1 și-au anunțat atenția de a face la rândul lor câte un reportaj TV cu același subiect. Nu știu când o să le dea PRO și Antena pe ale lor, dar Digi 24 îl difuzează duminică, de la 18:30. Vizionare plăcută!

Despre ce este vorba: în cadrul proiectului de ”sistematizare” a Bucureștiului (mai cunoscut printre locuitori sub numele de Ceaușima), venise rândul și cartierului Văcărești. Un cartier sărac, situat în sudul foarte sărac al orașului, își luase numele de la un delușor pe care se afla mânăstirea Văcărești. Între delușor și albia Dâmboviței se întindea o mahala mlăștinoasă, plină de căsuțe semi-rurale cu grădini mari, populată de bulgari și de evrei. Asta până prin anii '60, când evreii au emigrat și locul s-a umplut de țigani; de atunci datează și porecla ”Valea Plângerii” dată de bulgarii rămași, dat fiind că țiganii le-au cam distrus economia: cum sa mai cultivi zarzavaturi pentru piață, dacă noaptea ți se fură toate?!

Asta era situația când a-nceput Ceaușima, pe la mijlocul anilor '80. Toată zona dintre Șoseaua Olteniței și albia Dâmboviței a fost complet rasă de pe fața pământului. A rămas un peisaj postnuclear. N-a scăpat nici mânăstirea de pe deal. Zona mlăștinoasă a fost înconjurată cu un taluz de beton și urma să devină Lacul Văcărești, iar unde a fost mânăstirea s-au săpat niște fundații enorme, pe care urma să fie ridicat noul Tribunal.

Dar, după căderea regimului, totul a rămas încremenit în timp, vreo 15 ani bătuți pe muche, după care lucrurile s-au urnit: pe locul mânăstirii Văcărești se află acum mall-ul Sun Plaza și spitalul regina Maria, iar fostul viitor lac a evoluat nestingherit într-o zonă sălbatică, cu câteva bălți (de fapt, japșe – bălți de mică adâncime), stuf, păpuriș, sălcii și pășune, plus câteva petice aride, cu aspect deșertic (acolo betonul e la suprafață). Cum s-ar zice, un ecosistem în lege! Evident, ”pus în valoare” de câțiva țigani amărâți și de niște ciobani care își pasc oile pe acolo în timpul verii. În rest, nu vine nimeni să se dea pe fundul lacului Văcărești.

Evident, în afară de mine. Am descoperit locul prin 1993 sau 1994 și de atunci mi-a devenit un loc familar de preumblare. Uneori mai văd câte un alt mizantrop care se plimbă, dar ne evităm reciproc. Mai sunt și câțiva pescari, bașca țiganii sus-menționați: asta e toată populația umană a celor 190 de hectare ale fundului de lac.
Vă dați seama că, în condițiile astea, viața vegetală și animală prosperă: e plin de dihănii. Mici, nepericuloase (în afară de câini), dar dihănii!

Dar, însă: nici vegetația luxuriantă și nici animalele sălbatice nu ar putea trăi acolo fără o sursă de apă. Iar această sursă de apă există, doar că pentru mine reprezintă un mare mister: e un izvor natural, sau e vorba de o țeavă spartă din rețeaua de alimentare a orașului? După debit, a doua ipoteză e mai plauzibilă; după faptul că ”izvorul” curge neîntrerupt de 25 de ani, îmi închipui că nicio rețea de alimentare nu-și poate permite asemenea pierderi. Poate doar una românească, mai știi păcatele?!

Nu mă întrebați ce se întâmplă când plouă și de ce, în 25 de ani, apa pluvială nu s-a acumulat astfel încât lacul să se umple: simplu, are evacuare. Există niște tuburi de scurgere (mari, de 2 metri diametru) care fac legătura cu albia Dâmboviței. Când se topesc zăpezile, pe acolo se devarsă ”surplusul” de apă, iar sistemul se autoreglează: japșele rămân japșe, iar zonele aride nu se înierbează.

Concluzie 1: urmăriți reportajul la TV sau cumpărați revista și citiți-l. Merită!

Concluzie 2: nu sunt nebun. Faptul că de atâția ani mă duc în locul ăsta, unde nu se duce nimeni, arată că nu sunt eu bolnav cu capul, ci am descoperit mai repede un loc magic, o mică minune a Bucureștiului.

Concluzie 3: dacă există vreo persoană care să cunoască răspunsul corect la întrebare (”Japșele au fost create de un izvor natural sau de o țeavă spartă?”), rog să mă informeze și pe mine. Reportajul lui Cristi Lascu e sublim, dar din el lipsește cu desăvârșire această informație.

Oarecum esențială. Și care constituie obiectul acestui post.