.jpg)
Ce era in capul meu atunci? Cum puteam sa fiu atunci cu totul altfel decat sunt acum? Nu cumva mint retrospectiv? Nu cumva mi-a placut sa fiu roman de statiune, iar acum nu vreau sa mai recunosc? Nu cumva vreau sa-mi dau biografia la inalbit, la curatat?
Cred ca sunt dator sa raspund. Nu m-as fi simtit dator, dar m-a interpelat, pe Facebook, o buna prietena (ne stim de-o viata) care m-a intrebat cum de-am “uitat” diverse “faze” petrecute la mare, la statiune, la care am luat si eu parte. Raspund pe scurt: nu stiu cum de-am uitat, dar am uitat pe bune. Probabil, rusinea e prea mare, creierul singur a dat delete folderelor de pana-n ’93 si le-a pastrat intacte numai pe cele din perioada ulterioara. Dar nu de asta-i vorba. Subiectul e altul: am fost roman de statiune. De ce?
In primul rand, desi am fost, trebuie spus ca nu mi-a placut deloc. Absolut deloc. Nimic, zero, niente. Nimic din ce face romanul la statiune nu mi-a placut vreo clipa: nici inghesuiala de pe plaja, nici berea la halba (berea – trezita, halba – ciobita), nici micii, nici hamsiile, nici porumbul fiert, nici marea in care nu puteam sa inot de raul salvamarilor, nici fraternitatea toparlaneasca de pe plaja, nici hotelurile niciuneia dintre statiuni… pe scurt, nimic.
Dar asta e doar prima parte. Inca si mai putin decat deloc mi-a placut “distractia de statiune”. Poate c-am avut eu ghinion, poate acum e altfel (desi ma indoiesc), dar esentialul ca la statiune, distractia consta in a nu face nimic. Dupa epopeea plictiselii de la plaja, urma mama plictiselii de seara, cand mergeam in sus si-n jos prin statiune, ca o turma proasta, oprindu-ne ici si colo ca sa bem bere si sa mancam mici. Adica exact ce facusem toata ziua. Macar, pe zi, mai spargeam monotonia cu cate o baie… dar acum, seara, totul se reducea la a sta pe scaun si a privi trecatorii. Si, buninteles, a trancani intre noi. Spunandu-ne aceleasi lucruri pe care ni le mai spuseseram de un milion de ori.
Partea a treia: singurul lucru pe care il obtineam, intr-adevar, de la aceste sejururi la statiune era satisfacerea simtului gregar. A nevoii de “altii”, de a fi impreuna cu altii, nevoie pe care o resimte orice animal programat sa traiasca in grup. Un tigru, un urs sau un jder sunt altfel programati, dar pentru om, sobolan, cimpanzeu, albina sau scrumbie, singuratatea este egala cu moartea: “one chimp is no chimp”, spun etologii, si bine spun. In timpul adolescentei, aceasta presiune spre gregaritate e foarte puternica si aceasta e singura explicatie pentru epoca mea de roman de statiune.
Ultima parte: cred ca as fi terminat mai demult cu romanitatea mea de statiune daca nu mi-as fi negat prosteste instinctul natural de explorare. Si asta e innascut, la fel ca instinctul gregar, deci ar fi trebuit sa-i dau curs cu tot atata entuziasm: n-am facut-o, si asta m-a costat cinci ani din viata, poate cei mai tulburi, dar si cei mai formativi ani de care-mi amintesc: nu m-au facut sa-mi au seama cine sunt, dar m-au facut sa-mi dau seama cine nu sunt. Am realizat (abia in 1993…) ca locul meu e pe munte, in pesteri, la Vama Veche, la Vadu sau la Sfantu Gheorghe, dar nu la statiune. Prin “Vama Veche” inteleg fenomenul asa cum era in 1993, nu acum, vingt ans après!
Si am mai inteles ceva: ca din punct de vedere al bautului de bere, de fapt al bautului in general, locul meu e in baruri, nu in discoteci. Pentru ca, am uitat sa va spun (oare chiar am uitat? Sau am omis subconstient?), la statiune mai exista si mersul la discoteca. Aia da, distractie! Mamito, ma-nnebunesc!
