În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii