Regretnice la vârsta regretelor

Avem patru fete, la vârsta când încă femeile se cred „fete”, adică pe la treizeci de ani, cam așa. E, și se-adună ele frumușel în Vama Veche pe plajă, și-o pun de-o paranghelie (un fel de „pyjamas party”, doar că-n loc de pijamale e multă pileală și ceva iarbă), care se termină prost. Asta-i acțiunea piesei* de care vă zic.

Recunosc cinstit că m-am lăsat prostit: de când merg la teatru am văzut piese destule, și am pretenția că mă prind din primele zece minute. Nu dacă piesa e bună sau e proastă (că doar nu mă cred Dumnezeu sau Alice Georgescu), ci dacă o să-mi placă sau nu; n-am greșit niciodată. Adică nu greșisem niciodată până sâmbătă seara, când m-au lucrat fetele astea în foi de viță, că de rușine nici nu voiam să-mi scriu cronica, dacă nu zbiera la mine secretarul de redacție (lucru care nu-i stă-n caracter).

Începutul e jalnic, patetic, complet nefericit, în cel mai bun caz: chirăieli și țipete de gagici, d-alea excitate de bucuria regăsirii și a prieteniei feminine (în care oricum eu nu cred). Sunetele astea (nereproductibile grafic) sunt neplăcute auzului și când sunt emise de mucoasele de gimnaziu, dar din gurițele unor june de 30, sunt înfiorătoare. Provoacă fiori de neplăcere pe ceafă, în stomac și-n creierul mic, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Mă uitam la chipurile celor din sală: toți bărbații aveau aceeași expresie pe care-o aveam și eu, de suferință, dor de ducă și păreau sfredeliți de hamletiana „Ce p. mea caut eu aici?!” întrebare. Chipurile spectatoarelor, însă, prezentau simptomele extazului: guri căscate, ochi căscați, râsete sinceroide, foieli încântate pe scaun, șoapte apreciative. Ba mă trezesc că mă ghiontește gagică-mea, din stânga: „Ia să mă duci și pe mine-n Vama Veche!”. Și de ce?! Ce putea fi așa fascinant în regretele trecute în revistă de vamaioatele improvizate: una regreta că făcuse sex c-un gay; alta, că nu făcuse; a treia, că n-apucase să stea șapte ani în Tibet cu Brad Pitt; ultima, că totdeauna simulase orgasmul – când, de fapt, marea șmecherie era să nu-l fi simulat niciodată... uau!

Uimitor, ultimele două treimi ale piesei m-au sorbit. Am „intrat” în lumea re-creată de actrițe, nu mi-a mai păsat de chirăieli, am râs, am zâmbit și m-am emoționat alături de toți ceilalți spectatori, care acum nu mai erau bărbați și femei, erau publicul. Și publicul ăsta s-a simțit și el parte din povestea celor patru artiste, dansatoarea, pictorița, cântăreața, jurnalista – interpretate de patru actrițe de care n-am auzit până acum, dar de care o să mai aud, în mod sigur.

MIHAI BUZEA

*Girl Power, de Sabina Grădinaru, la teatrul La Scena. Regia: Dana Voicu. Cu: Sabina Grădinaru, Raluca Botez, Ioana Ciorâţă, Iasmina Petrovici.

Pyramus şi Thisbe

Băi, deci iar am fost la teatru! Ce să mai, o să mă fac teatrolog, că văd că e la modă: care cum rămâne şomer se face fie teatrolog, fie blogolog, fie filmolog, de nu mai poate omul să-şi sufle nasu-deşte fără să nimerească mucii pe câte un prostolog d-ăsta. Care te mai dă şi-n judecată, de-ţi ia şi cămeşa dupe tine! Ia să fac şi io aşa, cine ştie, poate mă-mbogăţesc din procese, că, slavă Domnului, avocaţi ştiu destui!

Şi mai cu seamă avocate…

Revenind la oile noastre, adică la piesa de teatru la care am fost, pot pentru ca să zic că nu-mi pare rău după banii de bilete. Pyramus şi Thisbe e o montare foarte ’oaţă făcută de Dabija la Teatrul Odeon (în care eu n-am mai intrat de ani şi ani, nu ştiu de ce, că doar e în buricul târgului, nu ca Teatrul Giuleşti sau Teatrul Masca). Am râs de m-am spart, am băgat şi ceva informaţii noi la căpăţână (bunăoară, de unde anume a scos regizorul din pălărie un astfel de text?! Că e Shakespeare curat, totuşi neam de neamul meu nu auzise de el!), am amirosit oarecum şi ce înseamnă postmodernism în teatru (nu că acum aş ştii să explic, dar orişicum), şi am primit şi laude de la oamenii pe care-i cărasem după mine (mai ales de la acest legendar Dănel): “Bravo, bă urâtule, te pricepi la piese, mă!”. Nu ştia, sărmanul, că eu luasem biletele la plesneală, neavând habar de nimic în legătură cu piesa asta: a fost singura piesă la care am mai găsit bilete, în rest n-am prins nici cotoare!

Acuma, eu zic să vă duceţi să vedeţi, şi dacă nu v-o plăcea, aveţi dreptul să m-alergaţi cu picioare-n cur toată Calea Victoriei, de la Splai până la Guvern. De povestit nu vă povestesc nimic, că au făcut-o deja alţii mai deştepţi ca mine: Alice Georgescu în Dilema Veche, Iulia Popovici în Observator Cultural, ba chiar şi toanta de Ileana Lucaciu pe blogul ei personal (trebuie s-o scuzaţi pe madam Lucaciu, că-i ardeleancă nu numai în nume, dar şi în spirit: are sensibilitatea unei curci şi umor cât o piatră de pavaj), unde mai găsiţi şi alte năstruşnicii, ca de exemplu faptul că i-a plăcut Leonce şi Lena! Ce să mai zici, multă lume necajită…

Da’ la Pyramus şi Thisbe să mergeţi neapărat!


p.s. Poate vreţi să ştiţi unde merg data viitoare? La Teatrul Evreiesc, mă, fost “Baraşeum”! Da’ ştiţi de ce? Că n-am fost niciodată acolo, de-aia!

Ce ziceţi, îl iau şi pe Julius… ?!