Am facut si teologie!

Marti seara, pe o ploaie caldicica, cand tot omul se face muci la terasa (sau isi distruge ficatii cu whisky acasa-n hogeacul propriu), io faceam teologie. Nu amor, nu sex, nu tralalae pe coceni: te-o-lo-gi-e! Bine zic baietii, “dupa ce ca bei apa plata, mai umbli si la Dumnezeu, nenorocitule!”.
Trebusoara a fost pusa la cale de cei de la Fundatia Calea Victoriei, care au zis ca sa discutam despre “Chipul uman al divinitatii”; i-auzi! Adica daca Dumnezeu chiar arata ca un mos cu barba alba, sau nu. Interesant! Io am zis ca nu, dar m-am dus totusi, sa aud ce zic si altii.

A fost teribil de plictisitor: am cascat intr-una. Ce doi vorbitori erau buni si isi cunosteau meseria, dar erau filozofi! Asta a fost problema de fapt, si d-asta mi s-a taiat mie filmul. Pentru ca eu sunt filolog, nu filozof sau teolog – de aici, drama!

Despre ce este vorba: la filologi, obiectul muncii este textul (discursul, logos-ul). Indiferent cum e el, bun, rau, vechi, nou, vorbit sau scris, bine sau prost scris – nu conteaza. Dar trebuie sa existe un text. Altfel nu se poate.

La filozofi, obiectul muncii e ceva care se cheama “fiinta” (eu nu stiu ce-i aia, da’ cica nemtii-i zic sein si francezii etre, asa c-o fi vreo chestie, mai stii pacatele?!). Smecheria e ca despre “fiinta” asta nimeni nu stie nimic, asa ca fiecare spune ce-i trece prin cap. Bun, daca eu nu stiu nimic si vorbesc, tu nu ma poti contrazice, ca nici tu nu stii nimic, heya? Asa ca rezultatul se prezinta sub forma aia de discutie ruseasca (“Ce e viata, Kolea?”. “Ce e omul, Sasa?”, etc), din care nimeni nu se alege cu nimic dar toti se simt foarte destepti ca au luat parte la ceva asa de savant.

Totusi eu n-am venit bou si-am plecat vaca, fiindca unul dintre vorbitori ( o femeie), cunostea limba ebraica si avusese acces la textul original al Vechiului Testament. De la ea am aflat cateva lucruri:

1. In Geneza, 1.28, cand Dumnezeu ii spune omului sa “stapaneasca” peste toate celelalte fiinte vii, verbul ebraic folosit este “iardu” care inseamna literal “a calca in picioare”. Interesant!

2. Tot in Geneza, prima propozitie are predicatul la singular dar subiectul la plural. O traducere riguroasa ar fi “La inceput Zeii (Elohim) a creat cerurile si pamantul”. Si mai interesant.

3. Acelasi plural (Elohim), care in Biblie e tradus ba “Dumnezeu”, ba “Dumnezeirea”, inseamna in ebraica pur si simplu “zeitati”, “fiinte supranaturale”, “zei”. Acelasi cuvant e folosit, mai departe in Geneza, si pentru “idoli” (dumnezei falsi), ba chiar uneori si pentru “ingeri” (intermediarii dintre Dumnezeu si oameni). Din ce in ce mai interesant!

4. Parintii bisericii, chiar si cei mai indrazneti (Erigena, chiar si Ieronim, desi asta era cam "pe linie") erau de fapt niste carnati, niste lasi si niste incurca-lume: atata s-au scremut sa impace si capra si varza, c-a iesit un talmes-balmes din care n-a priceput nimeni nimic, dar care, nu stiu de ce, a cucerit lumea: doctrina Treimii. Poate pe principiul etern-uman ca atunci cand ceva n-are nici un sens, suspectezi ca ar avea un sens foarte adanc, si te scremi sa-l dibacesti. Si daca nu, il inventezi!

5. In schimb, misticii evrei, cei musulmani (sufi) si cei crestini (Jakob Bohme, Meister Eckhart) au avut mai mult sange in pompite, asa c-au gandit problema dincolo de teologii oficiali (care, de conformisti ce-au fost, nu merita nici macar un scuipat in cap!). Misticii astia au ajuns cam toti la concluzii uimitor de asemanatoare (si similare cu ale budistilor, daca am inteles eu bine): renuntarea la eul propriu. Asta stiam si eu, de la antrenorul de judo care ne plesnea cu furtunul de cauciuc pe spinare, si ne zicea chestia asta. Cred ca era singura idee “zen” pe care o stia si el. Bine c-o stia si p-asta!

Bref: afara de vreo 10 sau 12 carti din Vechiul Testament (primele, inclusiv Macabei, etc; poate si un profet-doi, aia mai mari, Ieremia si Isaia, si alea ciudatele: Estera, Iov, Eclesiastul), si de 3 din Noul Testament (evangheliile sinoptice), restul Bibliei este facut din “pareri personale” ale unor bagatori de seama (profeti minori ca Habacuc, evanghelisti ca Ioan, apostoli ca Pavel, etc; niste neica-nimeni), care si-au dat si ei cu presupusul. Dupa aia e literatura de gradul doi (patristica), si trei (misticii), si in sfarsit teologia contemporana (adica de pe la Vatican II incoace), care a mai taiat coada vulpii si si-a admis limitele (in parte).

Desi tot nu m-am lamurit: daca are chip uman, Dumnezeu are barba sau se poarta ras…?!

O trista confuzie

Stand eu stramb si judecand drept, ma intreb daca nu am fost prea berbecit in unele dintre posturile anterioare, si mai ales in unele dintre comentarii. Mai exact, se poate sa se fi strecurat o confuzie in vechea disputa “Cum e posibil sa nu crezi?!” vs “Cum e posibil sa crezi?!” (daca imi amintesc bine ce zicea Montesquieu in “Scrisori persane”: “Cum se poate sa fii persan?”, “Cum se poate sa fii francez?” – vedeti, clasicii-s mereu in viata!). Foarte simplu spus, confuzia ar suna “ateu = comunist ignorant”, daca privim dintr-un punct de vedere, si “credincios = sovin ignorant”, daca privim din celalalt.
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!