Un deceniu de împliniri mărețe: 2003 – 2013

Duminică a fost semi-maratonul Bucureștiului, adică ediția de primăvară a maratonului mare (ăla e tocmai în octombrie – altă ciorbă!). L-am alergat și eu, bunînțeles, ca-n fiecare an, dar iată că anul ăsta am bifat și niște premiere.

Am scos cel mai prost timp al meu din 2003 încoace, de când am alergat primul meu semi-maraton. Niciodată nu mi s-a întâmplat să trec cu mai mult de cinci minute pragul psihologic al celor două ore, iar acum am ”scos” 2:12, ceea ce înseamnă ceva. Progres? Senilitate? Încă nu știu. Rămâne să aflu la toamnă.

E primul an în care nu mă trag în nicio poză. Păcat! Astea măcar rămân, le mai urci pe Facebook, mai una-alta. Tot e ceva!

E al doilea an în care alerg sponsorizat de un cârciumar. Diferența e că anul trecut am alergat pentru unul căruia nu-i lăsasem, de-a lungul timpului, prea mulți bănișori în tejghea. Anul ăsta, însă, am fost branduit cu numele cârciumii care mi-a devenit o a doua casă. Progres, domnule!

Cum-necum, au fost nouă oameni care au alergat duminică, dintre cunoscuții mei. Ani în șir am alergat singur și am fost considerat nebun. Cred că începe să se schimbe o mentalitalitate.

Ultimul lucru pe care îl am în cap și vreau să-l fac public: din 2003 încoace, pe parcursul a 10 ani, s-a schimbat ceva în mințile românilor, chiar s-a schimbat. Atunci am fost cam 100 de oameni la start, poate 150. Acum au fost în jur de 5000, poate ceva mai mulți, poate ceva mai puțini (probabil că ceva mai mulți). Acum 10 ani, trecătorii se uitau la noi cu o curiozitate de pitecantropi, acum majoritatea ne aplaudau. Acum 10 erau frecvente incidentele cu trecători (în general, bețivi și babe) care ne strigau diverse măscări și înjurături țigănești; acum, o singură babă a produs niște sictiruri, dar ceilalți trecători tot pe ea au huiduit-o, nimeni nu i-a ținut partea. Acum 10 ani, majoritatea alergătorilor erau expați care munceau în România; acum, imensa majoritate erau români (nu și câștigătorii, bunînțeles, că ăia-s totdeauna profesioniști). Acum 10 ani, organizatorii plecau acasă cu sacii de medalii pe care n-avuseseră cui să le dea; acum n-au ajuns medaliile pentru toți cei care au trecut linia de sosire.

Da, s-a schimbat ceva. Nu știu dacă în toată țara, nu știu dacă măcar în toate orașele mari. Dar schimbarea e reală, deși încă sub așteptările populare. Esențialul că oamenii au început să semene tot mai mult cu Europa, chiar dacă instituțiile seamănă încă a Balcani, sau chiar a Orient. Dar dacă oamenii se schimbă, în cele din urmă ei vor schimba și instituțiile.

Întrebarea e dacă eu m-am schimbat pe parcursul acestor 10 ani. Da, m-am schimbat în rău. Și mă dor și genunchii. Sper să nu mi se mai fi rupt încă un menisc.

Augustin Buzura

Va supun atentiei urmatorul text, iesit din pana lui Augustin Buzura, cunoscut de mine doar ca autor al romanului „Fețele tăcerii”, desi opera lui romanesca e mult mai vasta (a scris, printre altele, romanele „Absenții”, „Orgolii”, „Refugii”, „Recviem pentru nebuni și bestii”, „Vocile nopții”, „Drumul cenușii”) si a avut un mare succes in epoca (anii '70 - '90). Astazi cartile lui sunt uitate, dar atunci trecea drept un autor nu numai de succes, dar si de valoare.

Acum, ca expirat, d-l Buzura e necajit si vede situatia foarte in negru. Dau mai jos copy/paste acestui text, care mi-a parvenit prin grija d-lui C. A., caruia ii multumesc si pe aceasta cale.

Romania: Locul ratarii de Augustin Buzura, ex-presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania (editorial din revista Cultura): 

„Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula. „Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales, cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica, de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zalmoxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân. Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic...”. Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?”. Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete”. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator. De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nicio legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala. Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate. De „pe sticla” TV s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p...mo-tii, Majestate!“ Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne, ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul. Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc”. În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: omul nou. Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale... capitalismului! Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil”.

Vai de capul tău, maestre. Ai murit milog.