Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!

Augustin Buzura

Va supun atentiei urmatorul text, iesit din pana lui Augustin Buzura, cunoscut de mine doar ca autor al romanului „Fețele tăcerii”, desi opera lui romanesca e mult mai vasta (a scris, printre altele, romanele „Absenții”, „Orgolii”, „Refugii”, „Recviem pentru nebuni și bestii”, „Vocile nopții”, „Drumul cenușii”) si a avut un mare succes in epoca (anii '70 - '90). Astazi cartile lui sunt uitate, dar atunci trecea drept un autor nu numai de succes, dar si de valoare.

Acum, ca expirat, d-l Buzura e necajit si vede situatia foarte in negru. Dau mai jos copy/paste acestui text, care mi-a parvenit prin grija d-lui C. A., caruia ii multumesc si pe aceasta cale.

Romania: Locul ratarii de Augustin Buzura, ex-presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania (editorial din revista Cultura): 

„Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pâna la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula. „Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata”, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodata la bun sfârsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, înmormântarile. Si, mai ales, cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvântari patetice urmate, în buna traditie daco-getica, de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani încoace, Zalmoxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân. Acum ne aflam înaintea altui început. Nu ma gândesc la noul guvern – nou, partial, dar foarte vechi prin maniere –, ci la faptul ca lumea a trebuit sa înteleaga, în sfârsit, ca situatia este mult mai grava decât pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, câteva întrebari despre soarta noastra, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? În ultimele zile, si nu chiar din întâmplare, mi-am amintit o întrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a României: „Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic...”. Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu înaltari si caderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac sa ne întrebam cu spaima: „Doamne, ce am facut în ultimii douazeci de ani?”. Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca „nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete”. Din nefericire, totul trebuie început iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintâi. Cât despre cauze… sunt convins ca, oricât ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramânem o insula latina într-o mare slava, dar a-l întretine în continuare, mi se pare înspaimântator. De doua decenii, nu facem decât sa ne cultivam cu îndaratnicie defectele. Învatamîntul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este într-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nicio legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decât brutala criza economica, mi se pare criza morala. Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei însisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate. De „pe sticla” TV s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungând un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine în limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv România: „Prea mult p...mo-tii, Majestate!“ Astazi, cred ca doar înjuratura ne mai apartine, caci în rest, s-a vândut tot si nu s-a pus nimic în loc. A disparut, cum încerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atâtia ani în minciuna si fals încât nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat în serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza începe sa ne deschida ochii, facându-ne sa întelegem ca eterna întrebare „Doamne, ce se întâmpla cu noi?“ îsi asteapta raspunsul. Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a înfrunta realitatea. Ma urmareste înca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la împuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului în lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: „Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care înainteaza tot timpul, merg pâna la capat, pâna la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc”. În loc sa învete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sânge proaspat, dupa lupta cu batrânii si cu bautorii de cafea, ar mai ramâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Raposatului, care s-a îndeplinit abia dupa moartea lui: omul nou. Pentru cunoscatorii realitatii românesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale... capitalismului! Este la îndemâna oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil”.

Vai de capul tău, maestre. Ai murit milog.