Vivat ortodoxia!

Dupa lupte seculare, care au durat de cand ma stiu (adica de vreo treij’de ani), am gasit si eu un motiv sa fiu mandru de biserica ortodoxa: Biblia noastra e una dintre cele mai bogate!

Sa ma explic: cand scriam postul de ieri am nimerit intamplator peste un tabelas care prezenta numarul cartilor biblice incluse in canonul celor mai importante biserici crestine (catolica, protestanta, ortodoxa, slavona, etiopiana si copta); ei bine, nu mi-a venit sa cred cand am vazut ca ortodocsii sunt pe locul doi, dupa etiopieni, in privinta numarului de carti incluse in canonul Vechiului Testament! Am dat din coada ca un catel, m-am tavalit pe jos si am cantat “Treceti batalioane romane Carpatii”, ceea ce in mod normal mi se intampla numai la betie; ergo, eram intr-n fel beat de bucurie ca au facut si ortodocsii ceva bun, ceva care ii ridica deasupra altor biserici. Nu ca ar fi meritul meu, Doamne feri! Da’ m-am cam saturat sa ma simt ultima gaina cand trebuie sa zic ca in tara mea religia majoritara e ortodoxia, care n-a facut niciodata vreo isprava. E, uite ca a facut, si nu de azi de ieri, a facut de sute de ani, numai ca n-am stiut eu! Asa cum nu stie nimeni…

Ignoranta nu e o scuza – stiu. Dar mai stiu si ca efortul de a depasi starea de ignoranta e laudabil, asa ca nu ma simt foarte tampit ca nu am stiut chestia asta mai demult. Oricum, e ceva, sa pastrezi 52 de carti din 54 posibile… respect! Afara de Cartea Jubileelor si de Cartea lui Enoh, ortodocsii le-au pastrat pe toate; ergo, vivat ortodoxia!

Pe urma am nimerit pe alta pagina si am aflat ca in Vechiul Testament mai fusesera inca 27 de carti, dar p-astea nu le-a pastrat nimeni; s-au pierdut de tot. Pai va dati seama cat de multe informatii s-au pierdut odata cu ele? Si cat de multe conexiuni se puteau face, atat intre ele, cat si cu cele pastrate?

Aoleo si aoleo, biata specie umana. Pai daca nici cartile Bibliei n-au fost in stare sa le pastreze, la ce bun ar pastra puhoiul de carti care apar in fiecare secunda pe tot pamantul asta…?! La ce bun sa mai scrii, atunci?

Mai bine bei o bere, spargi o samanta si asculti un Nicolae Guta, neh?

Am facut si teologie!

Marti seara, pe o ploaie caldicica, cand tot omul se face muci la terasa (sau isi distruge ficatii cu whisky acasa-n hogeacul propriu), io faceam teologie. Nu amor, nu sex, nu tralalae pe coceni: te-o-lo-gi-e! Bine zic baietii, “dupa ce ca bei apa plata, mai umbli si la Dumnezeu, nenorocitule!”.
Trebusoara a fost pusa la cale de cei de la Fundatia Calea Victoriei, care au zis ca sa discutam despre “Chipul uman al divinitatii”; i-auzi! Adica daca Dumnezeu chiar arata ca un mos cu barba alba, sau nu. Interesant! Io am zis ca nu, dar m-am dus totusi, sa aud ce zic si altii.

A fost teribil de plictisitor: am cascat intr-una. Ce doi vorbitori erau buni si isi cunosteau meseria, dar erau filozofi! Asta a fost problema de fapt, si d-asta mi s-a taiat mie filmul. Pentru ca eu sunt filolog, nu filozof sau teolog – de aici, drama!

Despre ce este vorba: la filologi, obiectul muncii este textul (discursul, logos-ul). Indiferent cum e el, bun, rau, vechi, nou, vorbit sau scris, bine sau prost scris – nu conteaza. Dar trebuie sa existe un text. Altfel nu se poate.

La filozofi, obiectul muncii e ceva care se cheama “fiinta” (eu nu stiu ce-i aia, da’ cica nemtii-i zic sein si francezii etre, asa c-o fi vreo chestie, mai stii pacatele?!). Smecheria e ca despre “fiinta” asta nimeni nu stie nimic, asa ca fiecare spune ce-i trece prin cap. Bun, daca eu nu stiu nimic si vorbesc, tu nu ma poti contrazice, ca nici tu nu stii nimic, heya? Asa ca rezultatul se prezinta sub forma aia de discutie ruseasca (“Ce e viata, Kolea?”. “Ce e omul, Sasa?”, etc), din care nimeni nu se alege cu nimic dar toti se simt foarte destepti ca au luat parte la ceva asa de savant.

Totusi eu n-am venit bou si-am plecat vaca, fiindca unul dintre vorbitori ( o femeie), cunostea limba ebraica si avusese acces la textul original al Vechiului Testament. De la ea am aflat cateva lucruri:

1. In Geneza, 1.28, cand Dumnezeu ii spune omului sa “stapaneasca” peste toate celelalte fiinte vii, verbul ebraic folosit este “iardu” care inseamna literal “a calca in picioare”. Interesant!

2. Tot in Geneza, prima propozitie are predicatul la singular dar subiectul la plural. O traducere riguroasa ar fi “La inceput Zeii (Elohim) a creat cerurile si pamantul”. Si mai interesant.

3. Acelasi plural (Elohim), care in Biblie e tradus ba “Dumnezeu”, ba “Dumnezeirea”, inseamna in ebraica pur si simplu “zeitati”, “fiinte supranaturale”, “zei”. Acelasi cuvant e folosit, mai departe in Geneza, si pentru “idoli” (dumnezei falsi), ba chiar uneori si pentru “ingeri” (intermediarii dintre Dumnezeu si oameni). Din ce in ce mai interesant!

4. Parintii bisericii, chiar si cei mai indrazneti (Erigena, chiar si Ieronim, desi asta era cam "pe linie") erau de fapt niste carnati, niste lasi si niste incurca-lume: atata s-au scremut sa impace si capra si varza, c-a iesit un talmes-balmes din care n-a priceput nimeni nimic, dar care, nu stiu de ce, a cucerit lumea: doctrina Treimii. Poate pe principiul etern-uman ca atunci cand ceva n-are nici un sens, suspectezi ca ar avea un sens foarte adanc, si te scremi sa-l dibacesti. Si daca nu, il inventezi!

5. In schimb, misticii evrei, cei musulmani (sufi) si cei crestini (Jakob Bohme, Meister Eckhart) au avut mai mult sange in pompite, asa c-au gandit problema dincolo de teologii oficiali (care, de conformisti ce-au fost, nu merita nici macar un scuipat in cap!). Misticii astia au ajuns cam toti la concluzii uimitor de asemanatoare (si similare cu ale budistilor, daca am inteles eu bine): renuntarea la eul propriu. Asta stiam si eu, de la antrenorul de judo care ne plesnea cu furtunul de cauciuc pe spinare, si ne zicea chestia asta. Cred ca era singura idee “zen” pe care o stia si el. Bine c-o stia si p-asta!

Bref: afara de vreo 10 sau 12 carti din Vechiul Testament (primele, inclusiv Macabei, etc; poate si un profet-doi, aia mai mari, Ieremia si Isaia, si alea ciudatele: Estera, Iov, Eclesiastul), si de 3 din Noul Testament (evangheliile sinoptice), restul Bibliei este facut din “pareri personale” ale unor bagatori de seama (profeti minori ca Habacuc, evanghelisti ca Ioan, apostoli ca Pavel, etc; niste neica-nimeni), care si-au dat si ei cu presupusul. Dupa aia e literatura de gradul doi (patristica), si trei (misticii), si in sfarsit teologia contemporana (adica de pe la Vatican II incoace), care a mai taiat coada vulpii si si-a admis limitele (in parte).

Desi tot nu m-am lamurit: daca are chip uman, Dumnezeu are barba sau se poarta ras…?!