Despre Parâng, numai de bine

Nu campează nimeni la Mândra, și pe bună dreptate: e prea aproape. Nici m-apuci să te-ncălzești oleacă pe traseul de creastă, că gata, ai ajuns, hai cu coborâșul în căldarea glaciară; păi cine are atâta concediu, ca să-și bată joc de el, cu trasee de două ore în Parâng?!

Eu, cine. Cobor în faptul dimineții din trenul de noapte, în gara din Petroșani, de-acolo iau un taxi până la telescaun (plătesc cinstit două bilete – eu un bilet, rucsacul un bilet – altfel cum aș putea să urc cu telescaunul?!), mă dau jos pe platou, trec ca un demon pe lângă ispitele crescute acolo ca ciupercile după ploaie în ultimii 30 de ani (hoteluri, cabane, pensiuni, cârciumioare, grătărele, pă’ă’ele, fete ochioase care se plictisesc vizibil, fete topless care fac plajă și se prefac că nu se plictisesc – dar se știe că acolo la momeală) și bag pas pe traseul de creastă, dungă roșie, până ajung deasupra căldării Mândra. Uneori nu cobor, alteori da. Pun cortul, zac, fac poze, fac baie, cuget ce nasol e să fii ziarist și să n-ai bani, pe urmă-mi zic că banii au prostul obicei de-a te obliga să muncești pentru ei, nu să umbli brambura cu cortu-n spate fără să te pițigăie niciun șef la melodie („Buzea, aștept rezultate!”), și-n tot timpul ăsta îmi savurez pe-ndelete presimțirea c-o să se-ntâmple ceva.

Într-un an s-a întâmplat. Nu eram singur, eram cu unii (niște pricinoși, cum s-a dovedit). Un țap tânăr a coborât din creastă, sfios, dar hotărât: venea drept spre corturi. Încet, dar drept. A ajuns pe fundul căldării, pe aceeași parte a lacului pe care eram și noi, a înaintat până la vreo 20 de metri de corturi, apoi s-a oprit. Ne privea cumva ciudat, parcă pe sub sprâncene („Ce căutați voi aici?”, poate? Nu știu), ne-a adulmecat pe îndelete de la distanța aleasă de el, mult mai mică decât distanța de siguranță a speciei sale, apoi a început să danseze. Nu există alt cuvânt. A dansat pentru public. Sărituri în loc, răsuciri, tăvăliri, box cu umbra (lovea cu coarnele), cabrări, kick-uri cu copitele din spate, tot. Un spectacol unic, ceva de care ai noroc o dată-n viață. După vreo cinci minute (mie mi-au părut o eternitate), a plecat gâtul pentru audiență, ca un actor, a brăhnit vesel și-a plecat agale spre creastă. Întrebați, bătrânii muntelui ne-au spus c-am asistat la ceva rasisim; dar cum a rămas povestea asta în memoria colectivă? „Când istericul de Mihăiță a-nceput să țipe și-a speriat țapul care dansa”. Eu, isteric?!

***

Lacul Roșiile: acolo era să mor. Nu topârcenizez! „De urât și de-ntristare / Beat de soare / Și pârlit îngrozitor!” – nici vorbă de așa ceva! „A muri de urât” este doar o vorbă goală, un mod romanțios de-a spune că te plictisești fără tabletă și fără conexiune de zeci de mega pe secundă (cine visa la ea acum douăzeci de ani?), dar eu vreau să spun că era să mor la propriu, nu de plictiseală, ci de munte. Da-da. Se poate muri „de munte” foarte ușor. E destul să-ți iei ochii de pe munte câteva minute și gata, el deja s-a apucat să-ți fiarbă grâul de colivă.

În cazul meu personal, asta s-a-ntâmplat din cauza unui pariu deosebit de idiot, ceva caracteristic tinereții, mai ales tinereții viermuind de hormoni: spre deosebire de ceilalți, unul din băieți își adusese prietena cu el, prietenă care avea chef de stat la soare, nu de mers. El avea ce face, c-o ungea cu alifie să nu se ardă (plus că din când în când se retrăgeau în cort, să verifice bagajele), dar noi, restul, ce era să facem?! Bălăceală, dat cu pietre, citit, mima, șeptic - ți se ia de toate, la un moment dat. Hai să facem pariuri. Pe cât că nu urci în opt minute până sus în creastă (eram în căldarea glaciară, campaserăm pe iarba grasă de lângă lac: la coborâre ne luase mai mult de o jumătate de oră ca s-ajungem din creastă până jos, la lac)? Cine să ridice mănușa, dacă nu Mihăiță...

Aveam pe mine un chilot „bermuda” și-un un maieuț, iar în picioare teniși „drăgășani”; am rupt-o la fugă pieptiș, sărind din piatră-n piatră, mai-mai să-mi frâng gâtul la fiecare pas, dar am ajuns până sus în șase minute, nu în opt! Cei de jos îmi făceau semn c-am câștigat, să cobor, dar eu știam mai bine. Am luat-o agale pe drumul de creastă, scăldat în transpirație, doar puțin, să mă răcoresc.

Din dreapta, din sud, urca ceața. Nor negru, compact: am văzut-o prea târziu. În câteva secunde eram total pierdut în negura înghețată a norului, clănțănind din dinți, căutam disperat vreo urmă a potecii pe care urcasem; am găsit-o, am coborât cum puteam prin semibezna aia umedă, dar când am ajuns la lac n-am mai găsit corturile. Și nici lacul. Coborâsem într-o altă căldare glaciară.

De scăpat, am scăpat viu după trei ore de rătăcit prin cețuri, cu muci și lacrimi, dar nu pot să explic prin ce minune. Când am ajuns, am mâncat un borcan de dulceață, m-am băgat în sac, am adormit și l-am luat în brațe pe colegul de cort (dormea și el), care m-a trezit c-un cot în cap: „Du-te dracu’ de poponar”.

***

Lacul Câlcescu este unul dintre cele mai cunoscute (și îndrăgite!) locuri de campare din toți munții României, așa că n-am ce face, trebuie să sparg corul lăudătorilor și să spun oleacă de adevăruri neplăcute despre lacul Câlcescu. În primul rând, trebuie spus că „lăudătorii” nu-s doar lăudători, îs maniaci, fanatici, câlcescodependenți, văzători de iele (câlceștiene, evident): seamănă cumva cu vamaioții de acum treizeci de ani, pentru care Vama nu era doar un loc magic, dar – atenție! – era și secret; să nu cumva să fi dus vreun neofit pe-acolo, că nu era bine. Așa și câlceștenii. Să nu cumva să pomenești și altora de raiul lor pământean, că fac urât! Ceea ce comit eu acum este erezie, este câlcescocid, bine că n-am identitate socială că mi-o luam grav. E bun și anonimatul la ceva!

În al doilea rând, lacul Câlcescu nu și-a câștigat faima prin faptul c-ar avea ceva special. Da, e un lac glaciar frumos, da, e-un lac glaciar foarte frumos, într-un peisaj remarcabil, dar așa-s și altele; numai în Parâng am pus eu cortul la Roșiile sau la Mândra, lacuri tot așa de frumoase, aici e vorba de altceva. N-am știut la început, degeaba vorbeam cu oamenii, toți îmi spuneau același lucru, dar eu nu vedeam adevărul de nas, măcar că era sub nasul meu (la propriu). Pentru că ori de câte ori am ajuns la Câlcescu, am ajuns de sus, din creastă, la fel ca la celelalte lacuri, dar aficionados nu ajung la el de sus în jos, ci de jos în sus. Mai exact, pasionații se suie în mașinile proprietate personală, șofează cu discreție până la Obârșia Lotrului, urcă în serpentine pe Transalpina, undeva înainte de Cabana Aviatorilor ies în dreapta, pe drumul forestier care urcă pe lângă râu, pe lângă Lotru, până-ntr-o poiană unde parchează, descarcă mașinile și urcă gâfâind până sus la lac, unde se pun pe băutură, pe grătar și pe chef. Pentru că nu oricine poate face drumul ăsta, ei se cred foarte mari munțomani și păstrează un colțișor cald în inimă cuibușorului lor de nebunii. Să nu cumva să zici ceva de Câlcescu, că se face primejdie!

Punctul meu de vedere e ușor diferit. Adică eu cobor din telescaun, fac nouă ore pe drumul de creastă al Parângului și când cobor în căldarea Câlcescului, ce găsesc?! Cele mai bune locuri de cort ocupate, aerul înfricoșat de mirosul micilor și pe tine beat mort, măi câlcescofilule auto-moto.

articole publicate în numerele 29, 30, 31/2018 are revistei Cațavencii

Raport 2009: azi, Parâng

Dat fiind că Parângul e munte serios (ca lungime, a doua creastă din România, dacă nu mă înșel) e logic să-l faci în patru zile, ca să-ți tihnească. Dacă vrei să-l faci di granda, adică la pachet cu masivul Căpățânii, atunci șase zile se impun. Dar dacă n-ai răgaz și nici vreme bună, atunci te-arunci și faci toată creasta Parângului în două zile, ceea ce nu vă recomand. Ba chiar e contra-recomandabil... părerea mea!

Am plecat de la telescaunul de la ANEFS la prima oră și-am avut o zi de coșmar: 11 ore de la ANEFS la Rânca. Serios. Normal, logic și legal e să mergi în prima zi de la telescaun până la Lacul Câlcescu, a doua zi de la Câlcescu la Rânca (fostă cabană, actualmente stațiune), iar a treia zi de la Rânca la Curmătura Oltețului, unde se termină Parângul și începe Căpățânii. De acolo până la Valea Oltului mai faci încă trei zile normale, sau două zile de ambuscat, dacă chiar ai treabă la serviciu și nu poți să lipsești mai mult de-atât. Decât să te chinui așa, mai bine-ti dai demisia și-ți cauți altceva de muncă la întoarcere... of, că iar vorbește jemanfișistul din mine.

Bun. De la telescaun până la Câlcescu faci cam opt ore de traseu, iar de acolo la Rânca încă vreo cinci-șase, depinde cum mergi. Vă dați seama cum am mers noi, dacă am făcut toată isprava asta într-o singură zi! Nu e vorbă, că și vremea ne-a dat ghes la pași: ceață, frig, măzăriche, de toate am avut parte, ce să mai vorbim.
De la Rânca și până la Curmătura Oltețului e partea cea mai puțin umblată și mai necunoscută a Parângului, dar zău că merită parcursă, și chiar legumită, dacă timpul îți permite: păi numai Lacul Bălescu poate lua toate superlativele, că-i cel puțin la fel de frumos ca Roșiile, Mândra sau Mija (de Câlcescu nu vorbesc, că ăsta-i cam prea populist, ca să nu zic ”populat” sau chiar ”popular”!). Diferența e că la Bălescu nu ajunge nimeni, niciodată – condiție sine qua non a frumuseții unui lac glaciar, neh?

A doua zi am ajuns la Curmătură, după un traseu de-o zi, totuși incomparabil mai ușor decât traseul sinucigaș din prima zi (am fost inconștienți, aia-i treaba). Acolo am avut baftă de-un patron de stână, care ne-a luat cu mașina pe Valea Oltețului, până jos la o pensiune din Polovragi. Altfel, bucata asta de drum îți ia o zi întreagă, și asta nu spun doar așa, ca să-mi iasă mie la socoteală cele patru zile de care spuneam la-nceput. E un drum forestier interminabil, care te nimicește, măcar că-l cobori, nu-l urci.

Îl urci numai dacă vrei neapărat să faci masivul Căpațânii, din Valea Oltețului până-n Valea Oltului. Bunînțeles c-am făcut-o și p-asta, și tot în 2009... așa e când te pui la ambiție.

Dar fără contribuția domnului patronache de la stână, nu reușeam nimica. Cum zicea și bietul Emil Racoviță, ăl de-a făcut toți Carpații din România, de la Cazane la Cernagora: ”Ciobanii sunt gazde la munte. Noi suntem oaspeți... dacă vor ei să ne primească”.