Opt

Mă leagă de Tudor Ganea o foarte dubioasă prietenie și o foarte solidă rivalitate. Adică ne-am văzut de două ori în viață, o dată pe Trecătoarea Trei Ierarhi din Iași (da, știu, e dubios. Am zis deja asta!) și o dată la Gambrinus, în București. Vorbe de seamă n-am schimbat decât în București, că dialogul de la Iași s-a rezumat la „P-aici e?” (el), „Da, p-aici” (eu), ceea ce spune destul. Poate prea mult.

După ce-am citit „8” am zis clar că e cea mai bună carte a lui și mi-a promis bere (mie toată lumea-mi promite bere, asta nu-i o problemă. Problema apare când le amintesc oamenilor de promisiune...), apoi am stat și am regândit. „Cazemata”? Da, dar nu. „Miere”? Da, dar pentru mine, nu. „Porci”? Am scris și eu una de-asta, deci drum închis. Atunci, de ce „8”?!

Pentru că Tudor Ganea iese din Tudor Ganea, d-aia. Și e-al dracu’ de greu să ieși din tine când ai succes de critică și de vânzări, cum are el! Prea puțini o fac, nu știu, idealiștii, sinucigașii, grandomanii, grafomanii... deși, ca să fiu cinstit, mai există o categorie. Mă refer la fraierici: Jules Verne, Constantin Chiriță, Jack London, Jerome K. Jerome. Or fi mulți, eu p-ăștia-i știu. London a scris o tragedie în versuri albe, J.K.J vreo două romane socialiste, Verne a comis câteva romane de dragoste, Constantin Chiriță umbla să-i bată pe Rebreanu și Preda pe terenul lor... ce să zici, că n-ai ce să mai zici. Fă-mă, Doamne, val de tei...

În „8”, Ganea scrie despre ce cunoaște și asta se simte din fiecare rând, și mai ales din dialoguri (care ies cel mai greu, cum știe toată lumea). Dacă n-auzi Vocile, degeaba, poți să te dai și peste cap, nu-ți iese nimic, trebuie să umpli paginile cu teoria chibritului (cum fac o grămadă de autori, fără pic de jenă: ce treabă au ei! A acceptat editura să publice manuscrisul? Să spele cu cartea pe cap! Și se mai întreabă dăscălimea de ce nu mai citește tineretul... pentru că filozofelile plictisesc, bă, de-aia!). Ce Voci aude Ganea? Păi, de țărani, de bețivi, de corecți politici, de cocalari, de oengiști, de țigani, de șoferi, de pescari, de găinărese și de-o grăma’ de lume fină, lumea satelor din Cerc. Care Cerc? Păi, o sută de kilometri în jurul Bucureștiului, așa, jur-împrejur. O sută, poate mai puțin. Eu de unde să știu?!

Și cu rivalitatea cum e? Păi, e. Toți îl înjură pe Ganea că de ce a explodat cu patru romane în patru ani (2016, 2017, 2018, 2019), dar de fapt sunt cinci, că ăștia toți nu pun la socoteală și „Povestea lui Mihail Sadoveanu”, ceea ce arată că Ganea nu i-a enervat destul; eu nu de-aia-l înjur, c-am făcut aproape la fel (dar nu chiar la fel), eu îl înjur pentru că are succes de public. Știți ce face acum? Umblă să scoată în 2020 romanul „FZN” cu care să-mi ia fața, să mă lase sărac și fără cititori!

Ceea ce nu știe el e că-i pregătesc greaua. Târgu-Ocna este mici copii.

”Și la ce ți-a folosit?”

Am auzit de prea multe ori această replică, atât în adolescență (de la sărmanul Horicson, acest sărac al speciei umane), cât și la vârsta asta pârguită de acum. N-o mai aud de la Horicson (el este mut ca o lebădă, mai nou, ceea ce nu-i deloc regretabil, chiar dimpotrivă!), ci de la gagică-mea. Evident, dacă era vorba doar de Horicson, nu mă deranjam să răspund, dar în condițiile astea, nu am ce face și trebuie să dau ghiers.

Despre este vorba, deci? Ce vrea să spună cineva care, atunci când zici ceva cu totul anodin (”Ce șmotru am făcut aseară cu Alio la biliard!”) îți răspunde ”Și la ce ți-a folosit?”. Aparent, e o replică de închidere a discuției, adică atunci când n-ai nicio vorbă isteață de spus, o bagi p-asta cu ”folositul” și lași impresia că ai participat și tu, chiar minimal, la discuție. De fapt, e vorba de mult mai mult.

E vorba de o schimbare fundamentală de paradigmă, de Zeitgeist. Modul în care oamenii se raportează la realitate se schimbă sub ochii noștri, iar această vorbă (aparent) goală e un simptom al acestei schimbări. Ce vreau să spun:

cam din Renaștere încoace, una din condițiile esențiale ale respectabilității era educația. Un om educat putea sau nu să fie respectabil, dar un om needucat nu avea nicio șansă la respectabilitate. Dar ce înseamnă ”educația”? Foarte larg spus, înseamnă ”înghesuirea în minte” a cât mai multor informații (date) din domenii cât mai diferite. Sau, cum spunea Jerome K. Jerome: ”Un om care a citit Biblia, pe Shakespeare și pe Euclid, care poate discuta liber despre lucrările lui Newton și ale lui Darwin, care știe să deosebească planeta Venus de Steaua Polară, se mulțumește cu atât și nu simte nevoia să afle mai mult”. Bine, ce voia J.K.J. să spună era că autosuficiența nu e niciodată de lăudat, dar eu prefer să iau de aici portretul-robot al omului educat de secol 19: știe din toate câte ceva, dar aceste cunoștințe nu sunt destinate să-i câștige pâinea, ci doar să-i împodobească mintea. Să-l facă socialmente acceptabil. Să-i asigure accesul în saloane, și, implicit, accesul la împerechere. Fără aceste cunoștințe minimaliste, omul e considerat needucat, iar șansele lui la împerechere se reduceau considerabil: își putea alege partenere numai din clasele ”de jos”, complet lipsite de educație (să nu uităm, vremea învățământului gratuit și obligatoriu încă nu venise).

Ei bine, lumea secolului 21 nu mai seamănă cu cea a secolului 19, iar una din marile diferențe este că educația nu mai înseamnă ”cunoștințe”, ci ”competențe”. Acum, un om educat nu e cel care l-a citit pe Cervantes, ci cel care știe să folosească o tabletă. Respectibilitatea nu e dată de numărul de date înmagazinate în creier (”Când a domnit Ștefan cel Mare? Care sunt sturionii din Marea Neagră? Care e capitala Burkinei Faso?”), pe model ”Vrei să fii miliardar” sau ”Știi și câștigi”, ci de modul în care datele din creier, multe sau puține, își găsesc o aplicabilitate imediată și evidentă.

Mai simplu spus, diferența dintre cunoștințe și competențe este diferența dintre a știi chestii și a știi să faci chestii. Diferența dintre o minte împodobită cu podoabe și o minte echipată cu unelte.

Acum e clar ce vreau să spun: eu aparțin primului model educațional (cel de secol 19), iar gagică-mea (și bietul Horicson, în măsura în care este și el om) celui de-al doilea model (de secol 21). Mintea mea e plină de fragmente absolut inutile de informație (literatură, biologie, istorie, d-astea), iar mințile lor sunt pline de date imediat utilizabile (programe de computer, ca Excel-ul, de pildă). Aparent, în această situație, eu sunt loser pe toată linia, iar modelul meu educațional e complet lipsit de vreo șansă. Totuși, situația nu e atât de simplă.

Problema constă din faptul că viața omului are o componentă concurențială (serviciul, afacerile) și o componentă cooperațională (distracțiile). Dacă aceste două componente nu sunt echilibrate, apare buba (depresie, etc). Dar educația bazată pe competențe te pregătește numai pentru competiție, nu și pentru cooperare. Exemplu: ați întâlnit cu toții programatori sau contabili care excelează în profesiunea lor, dar a căror conversație e cumplit de plictisitoare (asta în cazul când ea există!). Desigur, ați întânit și cazul opus: petrecăreți plini de șarm, oameni pe care nu te plictisești să-i asculți cu orele, dar complet lipsiți de abilitatea de a presta vreo muncă utilă, din care să-și câștige viața (îi auzi la sfârșit: ”Dă și mie o țigare!”).

Bun, destul cu abstractizările, să trecem la exemple, că alea sunt carnea poveștilor: ”Și la ce ți-a folosit?!” este o replică, în sine, corectă, dar numai atunci când e aplicată asupra componentei utilitariste (concurențiale). Atunci o rostești într-un context neconcurențial (de distracție), replica își pierde sensul și devine complet deplasată:

”Am fost la dans”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”M-am uitat la meci”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am fost pe munte cu băieții”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am văzut piesa ”Lear” cu Mariana Mihuț și Dorina Chiriac”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Enumerarea poate continua la nesfârșit. Dar este evidentă concluzia: cele mai multe lucruri care îți fac plăcere nu ”folosesc” la nimic; nu te fac nici mai bogat, nici mai înalt, nici mai deștept. Pur și simplu, îți plac, atâta tot. Desigur, ce-mi face mie plăcere s-ar putea să nu-ți facă ție, și invers! Atunci va fi rândul meu să te întreb, cu egală nerozie:

”Azi la serviciu am stat numai în ședințe!”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Mi-am găsit sufletul pereche

După Svejk, citit în adolescenţă, am terminat azi şi o carte cu schiţe de-ale lui Jaroslav Hašek. Pot spune că mi-au plăcut foarte mult, pe de o parte, şi că nu mi-au plăcut deloc, pe de altă parte. Din acelaşi motiv: l-am simţit pe Hašek foarte asemănător mie în unele privinţe, dar şi extrem de diferit în altele.

Puncte comune: omul era scriitor din vocaţie, nu unul fabricat; era ateu convins, în sensul că toate religiile i se păreau la fel de păguboase, dar cel mai mult îl călca pe nervi biserica dominantă a ţării lui, anume cea catolică; era un mâncău teribil şi un beţivan de mare calibru; avea o fire rebelă, imposibil de constrâns (dar şi lipsit de autodisciplină, din păcate); purta bretele; a scris enorm, dar a publicat extrem de puţin; şi-a bătut joc de toţi şi de toate, începând cu propria persoană şi terminând (binenţeles!) cu Dumnezeu din ceruri; a murit sărac-lipit şi dator-vândut.

Puncte de diferenţă: ca păreri politice, Hašek era foarte de stânga; se pare (nu s-a demonstrat 100%, dar e foarte probabil) că era bisexual; după moarte, scrierile lui au fost traduse în peste 60 de limbi (practic, în toate limbile scrise ale lumii; bine, ştiu că eu încă n-am murit, da’ zău că nu prevăd o asemenea perspectivă!).

Vă-ntrebaţi, poate, dacă merită citită cartea lui de schiţe (“Serata abstinenţilor sau distracţie americană”). Din punctul meu de vedere, merită, desigur: eu am râs la multe dintre schiţe, şi asta nu mi se întâmplă des (în general, autorii de umor sunt oameni foarte trişti). Necazul e că nu poţi să nu remarci un fel de “aer de familie”: Jaroslav Hašek, Jerome K. Jerome, Mark Twain, George Ade, Jiří Brdečka, Jerry Seinfelt, Woody Allen, Bernard Shaw, toţi par ieşiţi din acelaşi ou. Pe bună dreptate, că oamenii, oricât de diferiţi ar fi, fac cam aceleaşi tâmpenii, iar pentru a le sesiza dimensiunea umoristică, autorii au structuri mentale asemănătoare. Vorba lui Feydeau: “Să scrii o comedie e cel mai uşor lucru din lume. Iei cea mai tragică situaţie şi-i scoţi în relief partea grotescă”.

Mda… o fi uşor, nu zic, dar parcă văd că la ce scriu eu n-o să râdă nimeni. Ce, ţie-ţi vine să râzi citind postul ăsta?!