Cristian Ghinea le zice bine. Mai mult decat bine!

Am fost mereu un fan al scrisului lui Cristian Ghinea. Ca scrisul e ca biliardul: ai nevoie de ochi, de mana si de cap. De ochi ca sa le vezi. De mana (condei, stil) ca sa le dai bine. De cap ca sa le gandesti. Si Ghinea le are pe toate, domnule!

(Paranteza: ca ochi si cap am si eu, dar mana lui e mai buna ca a mea. Si mana face diferenta, in cele din urma. Vezi nefericita situatie de la biliard a prietenului nostru Julius... ).

A publicat de curand un articol splendid despre reforma din Georgia. Poate ca multi dintre romani au ca prim impuls sa exclame: "Pai si ce ma f. pe mine grija de reforma lu' aia...?!?!". Pentru cei care gandesc asa, am o recomandare: nu cititi mai departe acest post. Pierdeti timpul degeaba.

Pentru mine personal, Georgia e un vechi subiect de interes (mi-am facut o lucrare de absolvire cu o analiza a razboiului lor civil). Dar lasand asta la o parte, altceva e important: ORICE se intampla pe lume e un subiect de interes. Pentru mine si pentru inca niste oameni, nu multi, nu o majoritate (ba chiar o minoritate nesemnificativa, in procente). Asa cum pentru un "om simplu", subiectele de interes sunt cele legate de propria lui persoana, asa cum pentru o taranca (sau o mahalagioaica), subiectele de interes sunt cele legate de mica ei comunitate (de "barfe", in esenta), la fel si pentru mine, subiectele de interes sunt cele legate de tot ceea ce exista. Nu de ceea ce ar fi putut sa existe, dar n-a avut noroc - de-aia nici m-au atras vreodata speculatiile filozofice, care se tin de vorbe goale, nu de analiza faptelor concrete.

Din nou paranteza: in aceasta lumina, intrebarea legendara de pe vremuri, "Ce ma-ntereseaza pe mine istoria Paraguayului?!", apare ca superflua. Paraguayul exista? Exista. Atunci ma intereseaza! Crystal clear?

Be mic (si cu asta inchei), asistand la reforma structurala din tara vecina (nu ne desparte decat o mare; si-aia-i neagra!), ne putem da seama cum ar fi trebuit facuta reforma la noi in tara. Atunci in '90. Bine, dupa razboi multi viteji s-arata, corect. Nu spun ca eu stiam atunci cum trebuia lucrat, ca nu stiam. Dar acum stiu, si mai stiu si altii, multi. Iar dintre cei care stiu, uite ca cineva si pune in aplicare! Sunt extraordinar de interesat de modul cum va fi condus experimentul georgian si la ce rezultate va duce.

Bref: va amintiti de sloganul iliescian "Noi nu ne vindem tara!"... ? Ei bine, exact asta trebuia facut, si exact asta face Georgia acum: vinde tara. Mai exact statul. Il vinde bucata cu bucata intreprinzatorilor. Iar rezultatul va fi Statul Minimal, visul dintotdeauna al libertarienilor.

Bun, v-am tinut destul. Va las acum cu Cristian Ghinea. Lectura placuta!

Om slab

Am terminat în sfârşit cărţoiul lui Adrian Marino (“Viaţa unui om singur”), în urma cărei lecturi am rămas cu câteva impresii. Puternice, nimic de zis. Le-aş fi scris, dar am dat peste articolul Acest Marino care ne amuză, al lui Cristian Ghinea, şi am renunţat: Ghinea a simţit cartea lui Marino cu mult mai bine decât mine şi a scos un text mult mai clar decât aş fi scos eu. Aşa că renunţ să mă bag în seamă – dacă vreţi să ştiţi ce e cu „scandalul Marino”, citiţi articolul din Dilema Veche şi vă lămuriţi. Dacă nu, nu.

Pe de altă parte, sunt câteva lucruri pe care vreau să le zic. Să le observ, adică. Mai întâi, lipsa totală de umor a lui Marino. Omul ăsta (sorry că eşti mort, maestre, şi nu poţi să te aperi) pare că nici n-a auzit despre aşa ceva – şi doar era român etnic! Incredibil.

Doi la mână, strania lui lipsă de talent literar. De necrezut: un om care şi-a petrecut viaţa scriind! Cum se poate asemenea lucru?! Nu zic că Marino scrie rău sau slab, dar scrie profund plicticos şi repetitiv. Extraordinar de ciudat. Avea dreptate George Călinescu, fostul lui maestru: „De ce nu te-ai făcut dumneata inginer?”.

Alt lucru care m-a izbit, pe mine personal: citind cartea asta, realizez pe de-a-ntregul că armonia între oameni (ca să nu zic „pacea”) nu are nici o şansă. Sunt de acord cu toate, cu absolut toate ideile politice, sociale, economice şi istorice expuse de Adrian Marino – şi cu toate astea omul îmi e total dezagreabil. Caracterul lui îmi face silă. Probabil că pe el l-ar fi făcut să vomite caracterul meu, entre nous fie spus. Îi admir viaţa, voinţa, încrederea în sine, puterea de muncă, curajul de a fi singur împotriva tuturor, dispreţul pentru funcţii, pentru bani şi pentru „recunoaşterea oficială”, patriotismul lui foarte special, greaţa pentru naţionalismele de orice fel (român, maghiar, francez, american), cerbicia cu care şi-a apărat ideile proprii (atât împotriva comuniştilor români cât şi a celor francezi), nereliogizitatea, iconoclasmul înrăit, „maestrofobia”... şi totuşi omul ăsta nu mi-ar fi fost niciodată prieten. Iar ura iraţională cu care îl urmăreşte pe Gabriel Liiceanu de-a lungul a 526 de pagini (cât are cartea) spune multe.

Concluzie: un om puternic e totdeauna foarte singur. Pentru că nu admite egali, ci doar supuşi, sclavi, admiratori, elevi, subordonaţi. „My way or highway” pare să fie deviza caracterelor puternice. Cam trist, dar când te crezi unic, asumă-ţi singurătatea.

Concluzie doi: eu sunt un om slab. Chiar foarte slab! Iar judecând după numărul de prieteni, cel mai slab.