Constat cu oarecare uimire că opinia majoritară, în România, zice că „Noi nu suntem balcanici!”. În urma unor discuții în contradictoriu de la Revelion, am zis să aprofundez subiectul, că nu se face să-l las așa în coadă de pește.
Întâi de toate, „Balcanii” sunt niște munți din Bulgaria, care merg cam de la sud de Varna până la frontiera bulgaro-sârbă, undeva la nord de Sofia. Bulgarii le zic Stara Planina (Munții Vechi), grecii antici le ziceau munții Haemus (și grecii de-acum tot așa le zic), iar turcii i-au botezat Balkan, adică ”munții împăduriți”. Până aici, nici o șmecherie.
Când e vorba însă de a delimita The Balkans (în sens de zonă specifică a Europei de sud-est, sau mai exact statele moderne care intră în această zonă), treaba se încurcă grav. Există, pe câte știu eu, vreo trei accepțiuni ale termenului.
1. Țările europene situate, integral sau parțial, în peninsula Balcanică (delimitată de Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, sistemul fluvial Kupa-Sava-Dunăre; pentru neinițiați, Kupa este un rîu de frontieră între Slovenia și Croația, iar Sava este principalul afluent din dreapta Dunării). Asta înseamnă că în ”Balcani” sunt 12 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia. Am pus statele de facto, nu cele de jure (da' știți de ce? C-așa am eu chef).
2. Țările europene care-au aparținut Imperiului Otoman, o vreme mai lungă sau mai scurtă. Asta ar însemna 14 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Ucraina, Ungaria, Transnistria și Turcia. Observație: rămâm pe dinafară patru state, europene și ele, foste și ele colonii otomane: Cipru, Armenia, Azerbadjan, Georgia. Dacă mai adăugăm și „statele” Abhazia și Osetia de Sud, se fac șase „extras”. Dar ce-ar fi să nu le-adăugăm? Și în general, ce-ar fi să lăsăm pe dinafară statele astea, ca să nu ne mai complicăm degeaba?
3. Țările europene de mentalitate balcanică, altfel spus statele bolnave de balcanism. Sunt tot alea de la punctul 2 (minus Ungaria), dar cu un new entry pe listă care schimbă toată discuția: Rusia.
Bun, acum cel mai greu lucru, anume definirea balcanismului. Din câte am găsit, termenul ăsta a fost inventat de un neamț, un geograf pe nume August Zeune, care l-a folosit pentru a denumi zona europeană de sud-est, mai exact cea de la punctul 2. În principiu, balcanismul este „o anumită versatilitate în privința principiilor și o tentație spre nepotism și corupție” (definiția lui Vladimir Tismăneanu), la care se adăugă, zic eu, o psihologie tribală, anti-comunitară, „Mie să-mi meargă bine, pe ceilalți dă-i în pizda mă-sii” (sau în altă formulare: o înclinare nativă spre invidie, dusă la extrem, aproximativ „Să moară capra vecinului”, după vorba românească - sau beggar thy neighbour, cum spune vorba englezească). Desigur, sunt absolut convins că nu poate exista o definiție a balcanismului care să fie exhaustivă și să mulțumească pe toată lumea; esențial e că termenul are conotații negative și e perceput ca fiind opus europenismului, când prin acesta se înțelege spirit comunitar și cinste contractuală.
Mai e un termen, care a intrat în limbajul curent cam după 1989, de fapt în timpul războaielor din fosta Iugoslavie: balcanizarea. Sensul lui este (din nou, aproximativ) „fragmentare extremă a unui spațiu politic, în mici entități cvasi-statale, aflate în permanentă stare de conflict”. Eu mai adaug ceva: și care se ignoră complet unele pe altele. Asta e ceea ce am constat personal cu ochiul liber, în noaptea de Revelion: când am adus vorba despre Bosnia, toți mesenii s-au uitat la mine ca la maimuța congoleză cu fundul verde. Pur și simplu, Bosnia nu exista în imaginarul lor geografic sau politic.
Alt efect al balcanizării: în Ucraina, lumea e convinsă că „românii sunt țigani”. Cine nu crede, să facă o tură pe la Kiev. Și discutăm pe urmă.
Un ultim amănunt: „În Franța de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cuvântul Balkan era asociat cu violența și cu lipsa de civilizație - de exemplu, unui criminal i se spunea „Balkan”. Credeam că aceste lucruri s-au schimbat” (George Friedman, „Puncte de presiune”, paginile 181-182, capitolul „Războaiele de la Maastricht”, ISBN 978-606-33-0495-8, ediția în limba română la editura Grup Media Litera, în traducerea Corinei Hădăreanu).
Credeai prost, bă, Georgică. Oriunde în UE, reputația balcanicilor este groaznică, a bulgarilor și-a românilor încă mai jegoasă de-atât, iar când e s-aleagă dintre români și bulgari, toți europenii sunt de acord că românii sunt „și mai răi”. Hai, c-avem și noi brand de țară. Nu frunza aia verde a doamnei Udrea, șterge-s-ar la fund cu ea.
