Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității

Am citit cu mare interes cartea cu acest titlu, scrisă de doamna Aurora Liiceanu, din cel puțin trei motive: sunt fan Hemingway de când mă știu, am o relație specială cu scrisul, cu alcoolul și cu femeile, iar Parisul este, pentru mine, capitala lumii. Iar cartea doamnei Liiceanu se ocupă de Hadley Hemingway și de Zelda Fitzgerald, soțiile celor doi scriitori americani ce-au fost, pe rând, fericiți și nefericiți la Paris. Ei și nevestele lor, care le-au cam fost și muze.

Înainte de a continua, să precizez o chestie clară: isteț e să citești mai întâi A Moveable Feast a lui Hemigway și The Beautiful and Damned a lui Fitzgerald ca să te prinzi ce vrea să zică doamna Liiceanu. Altfel trebuie să sari cea mai interesantă parte, aceea a numelor proprii (și a istoriilor din spatele lor) și să te concentrezi doar pe considerațiile psihologice ale autoarei, care-s cam plictisitoare și repetitive. Cred că din două motive: ea are minte cu carul, dar nu și talent literar, iar pe de altă parte a lucrat toată viața ca psiholog practicant, așa că i-a intrat în sânge să-i repete de j’de mii de ori dobitocului o chestie, până-i intră-n cap.

Am încheiat digresiunea. Subiectul cărții: paralela între Hadley, o fată simplă, cu suflet bun și năzuințe modeste (familie, bărbat, tihnă provincială), și Zelda, o răsfățată incredibil de talentată, cu mare putere de creație, dar cu năzuințe bovarice extreme. Ele două se mărită cu doi bărbați asemănători, doi scriitori complet egoiști, care pun scrisul lor înaintea a orice pe lumea asta (familie, cinste, bună-creștere... orice), mânați de ambiția dementă, ucigașă, de glorie literară cu orice preț. Evident, ambele femei își ratează casniciile, dar foarte diferit: Hadley evadează și-și reface viața alături de un bărbat asemenea ei, iar Zelda pierde totul. Sănătatea, stima de sine, mintea, viața.

E oarecum ciudat să recenzez eu, un maniac masculinist (nu există cuvântul ăsta, l-am inventat acum, pe post de contrapondere la ”feministă”), o astfel de carte. Dacă nu i-aș fi mâncat pe pâine pe Hemingway și pe Fitzgerald încă din liceu, și dacă n-aș fi îndrăgostit iremediabil de Paris, probabil că nici n-aș fi citit-o, darămite să mai și scriu pentru ea! Dar așa, cred că se impune.

Cu două lucruri noi am rămas în cap după lectură. Unu, punctul de vedere al femeii care își duce viața alături de un scriitor; dacă e să forțez o comparație, femeia scriitorului se lasă vampirizată sufletește de acesta, îi dă totul, nu primește nimic și, în plus, constată că toată viața ei personală a fost ”suptă” de bărbatul de lângă ea și vărsată în paginile cărților lui. Las la o parte micile josnicii, ca bețiile și infidelitățile, pentru astea nu e nevoie neapărat de un scriitor, nicio femeie nu trebuie să caute prea departe ca să dea peste bărbatul care i le oferă. Dar în plus, scriitorul o și ”golește de substanță”, întocmai cum păianjenul golește musca ce s-a-ncurcat în plasa lui. Cum e, doamnelor, când voi vă puneți sufletul pe tavă într-o scrisoare către bărbatul iubit, iar pe urmă citiți pasaje întregi din scrisoare în paginile noului său roman de succes?!

Al doilea lucru ce mi-a rămas în minte este lista cu cele 10 ”atribute” asociate creativității. Iată-le: (1) izbucniri de impulsivitate alternând cu momente de echilibru; (2) istețime alternând cu naivitate; (3) simț al realității alături de un înalt nivel al fanteziei; (4) migrarea de la extrema responsabilitate la extrema iresponsabilitate sau ambiție; (5) alternarea introversiune – extroversiune; (6) umilință și mândrie simultan exprimate, aproape labilitate infantilă; (7) androginitate psihologică, stereotipuri uneori confuze; (8) comportament rebel, dar și prezența atașamentului; (9) pasiune pentru ceea ce face, dar și un spirit critic acut; (10) trecerea bruscă de la bucurie la tristețe.

Cum s-ar zice simplificat, pentru a-și păstra creativitatea, omul trebuie să-și sacrifice maturitatea mentală, să rămână un ”copil mare”, cu toată capacitatea de imaginație și cruzime a copilului. Exact ceea ce explică și Desmond Morris, când susține că neotenia este atributul specific speciei noastre, în întreaga lume animală.

Adică, dacă omul e un ”cimpanzeu neotenic”, atunci scriitorul (creativul, mă rog) este un cimpanzeu super-neotenic. Ca adult, scriitorul nu e bun de nimic, în afară de a se juca cu cuvintele, întocmai cum copilul mic se joacă c-un băț, îl călărește și zice că-i cal. Ei bine, pentru copil, bățul ăla chiar este cal, așa cum pentru scriitor, cuvintele chiar există, au o viață proprie, nu sunt semne grafice sau foneme vocale. Nu, ele trăiesc, pur și simplu, și rămân vii cât timp le citește cineva.

Din păcate pentru scriitor și spre deosebire de el, copilul nu se așteaptă să fie plătit pentru joaca lui.

Matei mă cheamă, de nimeni n-am teamă

Salut, sunt Matei şi vin cu ultimele noutăţi: am fost duminică de m-am botezat, acum nu mai am nici o treabă, aştept să cresc mare şi voinic ca să-i învăţ fotbal pe unchii mei.

Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!

Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?

Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!

Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!

Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.

Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:

Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.

Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!

Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.

Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!

Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.

Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.

Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.

Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!

Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!

De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.

Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.

Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!

Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!

Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei