Radu Oltean. Lansare de carte.

Mai invatati si voi cate ceva, baieti! Si poate veti scoate o urmatoare generatie mult mai putin maniaca in discutii… nu ca as fi eu ala mega-informat, ca nici eu nu stiam, pana sa merg la Urbanist, la lansarea cartii lui Radu Oltean (e vorba de primul volum, vor urma si altele), ce-s alea “metope”, sau ce-s aia “cosoni”, sau cate conflicte militare a avut imperiul roman cu dacii (acum stiu: 11! Dintre care ultimele trei cu Decebal, saracul), sau in cursul carui razboi a fost distrusa Sarmisegetusa, sau ca exista o scara interioara in Columna lui Traian. Sau multe altele. Dar acum stiu, iar dac-as cumpara cartea, as sti si mai multe.

Dar am scris acest text. Poate-o cumpara unul dintre voi si mi-o imprumuta si mie. Dupa ce-o citeste personal. Poate tu, Samo? Sau poate tu, Doane? Sau tu, Yepure?!

De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.

The Blind Watchmaker

M-am apucat s-o citesc în original, ca berbecul. E grea al naibii (nici n-am pregătirea științică necesară, măcar că e scrisă cât mai ”popularizator” posibil). Revin cu un post detaliat cât o termin (cine știe când o mai fi și asta!!!).

Parerea lui Samo

"Fii atent aicea, coae: Grecia, la o populatie ceva mai mica decat a Austriei, isi permita sa tina de 10 ori mai multi functionari publici! Ba, functionari publici, nu bugetari in general! Acum ai inteles, coita?".

Am incheiat citatul.

SMS-uri de Paşte

În afară de mămăligelile obişnuie, alea cu pace, lumină şi iubire, de Paştele ăsta am primit şi câteva SMS-uri mai de Doamne-ajută, al cărui top five îl dau mai jos:

1. Dumnezeu să te ierte, că eu nu mai pot! (Samo)
2. Adevărat a-nviat! Allah Akbar! (Erick)
3. Dă-mi voie să-ţi răspund cu tovărăşescul „Am fost informat”! (Alex)
4. Donc tu te moques de moi. Quelle histoire! (Cristi Samoil)
5. Tru băi Mihaie (Pavon)

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)

O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?

În contra d-lui Costiklă

Stând eu strâmb şi judecând drept, constat (fără nici cea mai mică surprindere) că iar am avut dreptate: aceste alegeri prezidenţiale au fost lipsite de miză istorică. Mă refer, desigur, la turul II. La fel ca cele din 2000, dar spre deosebire de cele din 1992, 1996, 2004: atunci a existat ŞI o miză istorică – acum a fost doar una politicianistă.

Dar nu despre asta-i vorba, ci despre uimitoarea opţiune a d-lui Costiklă: ”Orice-ar fi, dar nu cu Băse!”. Deci, d-l Costiklă a mers cu Geoană. Şi nici măcar asta nu e partea incredibilă: ci faptul că d-l Costiklă al nostru a fost de aceeaşi partea a baricadei cu C.V.Tudor!

La atâtea uimiri gicsoniene, mai merge încă una (ultima, promit!): argumentul folosit de d-l Costiklă a fost, aproximativ, cel al ”infantilizării preopinentului” (argumentul ăsta are multe variante, vă dau doar două dintre ele): Dacă ai ştii şi tu ce ştiu eu, ai înţelege; aşa, însă, n-are nici un rost să-ţi explic!

Cu alte cuvinte: eşti prea prost ca să vorbesc cu tine. Ceea ce este impresionant la acest ”argument” e extrema lui eficienţă – îţi enervezi la sigur interlocutorul, folosindu-l.

E momentul să recunosc, în mod umil, că şi mie îmi face plăcere să enervez lumea cu metoda asta: pe Horicson, în materie de istorie militară; pe Octi, în materie de fotbal; pe Samo, în materie de Biblie; pe Alio, în materie de biliard; etc. (nu vreau acum să-mi aduc aminte de toţi cei pe care i-am enervat de-a lungul timpului, cu diverse strategii ticăloase de genul ăsta).

Acuma, întrebarea publică pe care i-o adresez d-lui Costiklă: cum se împacă, domnule, apa cu uleiul?! Toată viaţa ta ai fost anticomunist convins şi antivadimist turbat (aminteşte-ţi când l-ai trimis la coteţ pe propriul tău patron, atunci în 2000!). Şi acum?!

Pupat Piaţa Endependenţii?

Matei mă cheamă, de nimeni n-am teamă

Salut, sunt Matei şi vin cu ultimele noutăţi: am fost duminică de m-am botezat, acum nu mai am nici o treabă, aştept să cresc mare şi voinic ca să-i învăţ fotbal pe unchii mei.

Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!

Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?

Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!

Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!

Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.

Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:

Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.

Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!

Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.

Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!

Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.

Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.

Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.

Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!

Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!

De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.

Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.

Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!

Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!

Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei