Dar
am scris acest text. Poate-o cumpara unul dintre voi si mi-o imprumuta si mie. Dupa ce-o citeste personal. Poate tu, Samo? Sau poate tu, Doane? Sau tu, Yepure?!
Se afișează postările cu eticheta don. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta don. Afișați toate postările
luni, 5 august 2013
Radu Oltean. Lansare de carte.
vineri, 22 martie 2013
Un altfel de bizon pentru liniștea noastră
Nu știu cât de rentabil e teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e
categoric o reușită: repertoriu mic și bine ales, actori foarte buni, public
restrâns și care cunoaște, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e
și micul ”amănunt” că sala e în așa fel organizată, că nu prea poate pleca
melteanul acasă, dacă se plictisește (cum se întâmplă de multe ori la teatrele
mari), nemaivorbind de fenomenul ”mobil care sună în timpul piesei”. Sau, cine știe,
am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.
Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e
foarte bună. Aș zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea
etern-umană, pe când ”fazele” și expresiile care erau la modă acum trej’ de ani
trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach și Bob sunt trei
fraieri, un fel de spărgători aspiranți care până la urmă nu dau nici o
spargere, deși numai despre asta vorbesc. Teach e mândrul posesor al unui
pistol, cu care nu intenționează să împuște pe nimeni, dar pe care îl cară după
el because of the way things go these
days, expresie de pe vremea lui taică-miu și-a lui unchiu’ Gelu, dar pe
care nimeni n-o mai produce astăzi, decât dacă vrea să cadă în penibil.
Deși toți trei actorii joacă impecabil, gloria (și dragostea publicului)
merg în primul rând spre interpretul lui Bob, adică spre Marius Florea Vizante.
Nu c-aș vrea să le ocultez meritele partenerilor săi de distribuție, dar
într-adevăr Vizante scoate un personaj absolut de neuitat din imbecilul de Bob:
e-atât de veridic, atât de dezarmat în prostia lui, încât până la sfârșit nu
știi dacă să-l bați sau să-l înfiezi. Nici nu e nevoie să-l bați tu, că-l bate pistolarul Teach, la sfârșitul piesei,
moment în care publicul (care a râs până atunci de s-a spart) aproape că începe
să plângă, când îi aude vocea lui Bob de sub masa unde s-a pitit: ”Bbbă, mie-mi
curge sânge din ureche. Bbbă, mie-mi curge sânge din URECHE!”.
MIHAI BUZEA
*American Buffalo, de David Mamet, la teatrul Act. Regia: Cristi
Juncu. Cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante.
joi, 21 februarie 2013
Secesionism rusesc vs secesionism european
Concluzie: atunci
când va apărea, secesionismul în Rusia nu va fi decât praf în ochi.
Secesionismul european este un fenomen social real, bun sau rău, nu contează;
dar e ”pe bune”, adică rezultată din evoluția naturală a societății. Pe când în
Rusia, secesionismul va fi de la bun început inventat de politicieni și de mâna
lungă (”serviciile”), fără nicio treabă cu ce se întâmplă realmente în viața
socială rusă.
Catalonia, Scoția,
Valonia, Secuimea... secesionisme europene, în diferite stadii, cu diferite
șanse de reușită. Oricum, un lucru e clar: guvernele centrale nu le vor, se împotrivesc
cât pot acestor mișcări. Dar nu le neagă nicio clipă veridicitatea, nu le
consideră manipulări ale altor guverne centrale... în esență, le respectă, deși
le desconsideră ca adversari politici.
Sami, Karelia de
Vest, Baltica, Don... ”republici” care nu există, dar care ar putea apărea cândva,
ca prin minune, dacă centrul permite (iar, în cazul Republicii Don, n-are niciun motiv să permită!). Mai mult: dacă centrul ordonă. Iar dacă
centrul e împotrivă, nu numai că aceste mișcări secesioniste vor dispărea ca
fumul, dar nici nu vor apărea vreodată. Cât despre dialogul lor cu centrul și
despre respectul pe care acesta ar fi dispus să li-l arate... nici poveste!
Concluzia
concluziei: dacă secesionismele rusești vor câștiga, o vor face cu sprijin
rusesc. Dacă secesionismele europene vor câștiga, o vor face tot cu sprijin
rusesc.
Parafrazând, se poate
spune că secesionismul e un sport care se joacă în trei și pe care-l câștigă
întotdeuna rușii.
joi, 19 noiembrie 2009
Matei mă cheamă, de nimeni n-am teamă
Salut, sunt Matei şi vin cu ultimele noutăţi: am fost duminică de m-am botezat, acum nu mai am nici o treabă, aştept să cresc mare şi voinic ca să-i învăţ fotbal pe unchii mei.
Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!
Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?
Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!
Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!
Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.
Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:
Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.
Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!
Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.
Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!
Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.
Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.
Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.
Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!
Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!
De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.
Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.
Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!
Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!
Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei
Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!
Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?
Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!
Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!
Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.
Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:
Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.
Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!
Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.
Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!
Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.
Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.
Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.
Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!
Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!
De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.
Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.
Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!
Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!
Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei
miercuri, 29 octombrie 2008
Romania este Occidentul Rusiei
Observam in aceasta imagine cum a fost renovata o cladire istorica in Rusia (nu cunoasteam localitatatea; nu putem reveni cu date stiintifice). Zicatoarea populara "Meserie, te halesc!" capata noi si interesante valente atunci cand este aplicata la rasarit de Don si la sud de Karelia. Sa ne bocim mai putin de modul cum este reconstruit in prezent Bucurestiul.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
