Ptochoί to pneumati

Colegul Radu Alexandru susține că nu există oameni mai proști decât cei din satul lui. Habar n-am unde e satul de care vorbește, dar îl contrazic cu convingere: ba există. Cei din satul meu sunt de departe cei mai proști din lume, sunt o frontieră a prostiei. Treci de ei și cazi în gol, nu dincolo de specie, ci dincolo de regn – deși nu garantez că regnul mineral e mai prost decât regnul ghijăsean.

Întâmplarea (sau nenorocul, sau poate chiar un complot universal) a făcut să-mi petrec anii de preșcolar, plus toate vacanțele de școlar (până, hăt, în studenție) în superba localitate Ghijasa de Sus. Da, știu că nu există pe nici o hartă; au și cartografii demnitatea lor. Dar fiți convinși că undeva prin Podișul Hârtibaciului, între niște păduri nesfârșite, se află (sau se afla, mai exact, că acum e aproape părăsit) un sat, un sătuc, un cătun cu acest nume. Sună poate caraghios pentru niște urechi urbane, ca și alte nume de sate din zonă (Merghindeal, Moardăș, Alțîna, Micăsasa, Răvășel, Nocrih), cu toate că are o etimologie foarte clară, în conformitate cu firea locuitorilor. „Hai la sas!”, obișnuiau să spună ciobanii și lemnarii dimprejur, referindu-se la ferma singuratică pe care un colonist saxon și-o durase mai la dos, peste deal de lunca Hârtibaciului, de vatra Alțînei. Un renegat, un ostracizat sau un dizident (Alle Zehn, Alzen pe săsește, Alțîna pe românește, înseamnă „Satul celor zece”; evident, pentru cel de-al 11-lea n-a mai fost loc, a trebuit s-o-ntindă și să se descurce pe cont propriu). Cum ciobanii stăteau cam mult cu oile, vocabularul le era pe măsură, iar îndemnul „hai la...” a devenit „ghi...” (spre exemplu, „Ghi la lo’!” înseamnă atât „Du-te la loc!” cât și „Stai liniștit !”). Fraza „Ce zici, mergem până la sasul ăla, să bem o răchie?” s-a prescurtat „Ghi sas!”; Ghijasa! Uite-așa se nasc toponimele, din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite. 

Pe cât de deștepți au fost acei întemeitori ai satului meu, pe atât au ieșit și urmașii lor. Desigur, printre ei mă număr și eu, doar că eu sunt o greșeală, din moment ce cunosc mai mult de 300 de cuvinte în română (pentru un ghijăsean asta e limita maximă, media fiind undeva pe la 150 – 200, din care 90% sunt denumiri gospodărești: felderă, pălan, șop, corfă, boacăză, creplă, delniță, hurduzău, loitre, tristăr, crihină... numai cuvinte de circulație, ce să mai vorbim). Necazul n-a fost că eram o greșeală; necazul a fost că n-am putut să mă ascund. Cu instinctul lor fără greș, țăranii m-au dibuit și m-au însemnat cu litera stacojie. Ani în șir am fost oaia neagră a turmei, până la expulzare...

Ce mă izbea în primul rând, la ei, era siguranța absolută, iar în al doilea rând, intoleranța. Nici unul nu citise vreodată o carte, nici măcar nu aveau cărți în casă, școala o făcuseră în sistemul „duc mielul, trec clasa”, cu toate astea ghijăsenii aveau păreri despre orice. Agricultură, economie, politică, sport, istorie, pescuit, apicultură, speologie, raliuri, turism, pictură, pronosport, nutrii, religie. Religie! Incredibil. Îmi amintesc perfect o discuție de-o seară întreagă, pe subiectul „Noi ne tragem din Adam sau din Noe?”, discuție la care am asistat ca de obicei în tăcere, că mă săturasem să iau bătaie (ăsta era argumentul cu care unchii mei mă convingeau întotdeauna că n-am dreptate). O altă dezbatere pasională aveau femeile, la colocviile cărora n-aveam acces (dar îmi povestea soră-mea), și anume ”Oar’ cine-o fi tată-so lu’ domnu’ nostru Isus?!” – nu vreau să insist, dar ipotezele de lucru pe care le înșirau muierile încălcau orice limită a decenței. 

Cu toate astea, Predica de pe Munte era marea sursă de inspirație a dezbaterilor. Nu a trecut nimănui prin cap să deschidă o Biblie și să citească textul evanghelic, dar când popa alegea să vorbească la sfârșitul slujbei despre învățăturile din Predică, ghijăsenii se foiau încântați: urmau să aibă ce povesti.

Iar când se-ntâmpla ca popa să le-o zică p-aia după Matei, aia cu „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”, simțeam pur și simplu cum în biserică se petrecere miracolul comuniunii: pentru o clipă, doar pentru o clipă, sătenii uitau de urile, pârele și intrigile lor reciproce și se aflau, toți împreună, printre aleși. Erau alături, erau o gașcă, erau Acolo. Erau iubiți de Cineva. Cam asta simt și cei dintr-o galerie de fotbal, când echipa lor bate-n deplasare: dulcea confirmare a elecțiunii. 

Bunînțeles, cum trecea momentul, cum o luau de la capăt cu dihoniile lor nesfârșite (și complet de neînțeles pentru mine: „A lu’ cutare o zîs că... da’ io i-am zîs că... da’ el, numa’:... ”, etc). Odată, de un Paște, când mă făcusem mai mărișor (adică student), mi-au dat și mie să beau răchie și mi s-a dezlegat limba, taman în timpul uneia dintre intelegentele lor concilii. Am început să pun întrebări. De unde știți de chestia cu săracii cu duhul? Păi, așa o zîs domnu’ Isus. Dar de unde știți voi, cum v-a parvenit informația? Păi, scrie-n Biblia lu’ domnu’ părinte. Aici ar fi trebuit să mă opresc și să tac, dar mă luase flama și adunasem ani de zile tăcere-n mine, dacă nu le spuneam câteva, plesneam. Biblia domnului părinte e în limba română; ce, Isus vorbea românește? Silentium: ghijăsenii nu erau siguri dacă Isus era sau nu era fluent în română. Am continuat, ca fraierul, săpându-mi singur groapa : băi, țăranilor, intre-vă bine în capetele astea seci: Isus a predicat în aramaică, Matei a scris în greacă, la vreo sută de ani dup-aia, deci Matei n-a auzit Predica de pe Munte în direct, ci i-au povestit-o alții care-o știau de la alții care-o știau de la alții care-o auziseră. Iar „ ptochoί to pneumatic” nu înseamnă „cei săraci cu duhul”, înseamnă „cei care cerșesc cu duhul”, adică ăia care vor să afle, să se facă deștepți la cap, mă, nu ăia care stau și rumegă ca vaca, cum faceți voi, siguri c-o s-ajungă în împărăția cerurilor fiindcă sunt tâmpiți. Mai puneți dracu’ mâna pe-o carte. 

A fost ultima mea vizită pe tărâmurile sus-ghijăsene.

Un ultim amănunt interesant: la întemeiere, satul era de confesiune greco-catolică (uniată). Prin anii ’50, în fața bisericii s-a oprit un GAZ din care-au coborât patru băieți în haine de piele. I-au pus popii în vedere să abjure și să treacă pe loc la ortodoxism, cu toată congregația. Popa a refuzat, ei l-au băgat într-o curte și l-au bătut până l-au omorât (popa era foarte bătrân, nici nu l-au bătut mult). Familia popii a fost urcată într-un camion și dusă la Canal, iar în casa parohială s-a instalat un popă tânăr, cu ochi albaștri. Nimeni din Ghijasa n-a avut nimic de spus, nici atunci, nici mai târziu.

De-atunci satul e ortodox sută la sută.

text apărut în Almanahul Fericirii din 2011

O amintire din copilarie: maram

Pentru ca sunt intr-un blocaj total, si nu-mi iese nici unul din cele trei texte pe care ar trebui sa le scriu / rescriu (“Traversarea Negru Voda”, “Valea Adanca”, “Muntii Capatanii”), m-am gandit sa mai frec blogul, asa de finger exercise. Necazul e ca n-am nimic concret de povestit, inspiratie nu mai zic, asa c-o sa va prindeti imediat ca scriu de disperare, nu de pofta. Da’ fiti si voi culanti, rogu-va!

Sa fi avut 10 sau 11 ani. Vara de vara ma intorceam in sat, in vacanta: pe vremea aia, Ghijasa de Sus era un fel de porto franco, cu copii veniti din toata Transilvania, si chiar din Banat si Maramures (numai sor-mea si cu mine eram din Bucuresti): mancarea incepuse sa lipseasca la orase, asa ca parintii erau fericiti sa scape de noi pentru 3 luni, stiind ca la tara ne hraneste cineva, chiar daca nu ne supravegheaza nimeni. Ei bine, in aceste conditii s-a sculat in mine daimonul filologiei, care nu m-a mai lasat de atunci: am auzit de “maram”.

Trebuie sa stiti ca eu vorbeam destul de bine subdialectul ardelenesc, dar, ca orice lucru viu, si limbajul evoluase de cand plecasem eu la Bucuresti (la cinci anisori, adica!). Intre timp, copii foloseau cuvantul maram, de care eu nu auzisem in viata mea – si pe care nici nu il puteam deduce din context. Ori de cate ori ii rugam pe copii sa mi-l explice, radeau de se spargeau, dar nu mi-l explicau; am crezut ca nu vor, dar pe urma mi-am dat seama ca nu pot, nu sunt capabili de a-l “traduce” in cuvinte sau perifraze uzuale.

Exemplificari (ca sa va prindeti de ce nu reuseam sa-l dibacesc): “No, si ne-am dus maram la film”; “Si ea zice, maram: Tu muto!”; “I-am zis, si ea m-a luat maram de mana”; “Aurelu’ Catanii s-o apucat maram de raliu!”.

Ce se intamplase? In primul rand, maram e un cuvant polisemantic, cam ca “I got it!” al americanilor; in al doilea rand, e un cuvant non-referential (sau “pragmatic” cum zice scoala americana, dar la noi nu s-a impus termenul), adica nu se refera la un obiect sau concept, ci doar da seama de starea de spirit a vorbitorului, sau de parerea lui asupra subiectului. Concret, asa s-ar traduce exemplele de mai sus:

“Ne-am dus la film, asa intr-o doara, nu foarte hotarati; daca gaseam ceva mai interesant pe drum, renuntam la film”.
“Si ea zice: Tu muto!”. Intentia vorbitoarei e de a arata cat de tembela era autoarea acestei injurii.
“Ea m-a luat de mana”. Vorbitorul isi exprima dispretul sau/si uimirea fata de tupeul cu care fata respectiva a indraznit sa-l ia de mana.
“Aurelu’ Catanii s-a apucat de raliu”. Vorbitorul isi exprima totalul dezacord fata de noua ocupatie a Aurelului Catanii.

Bref: maram putea insemna, in functie de context: cica, intr-o doara, auzi tupeu, ce idiot / idioata, incredibil, penibil, destul de, cam, nu foarte convins, la caterinca / la misto.
Si multe altele. Dar, repet, subtirimile limbajului ardelenesc nu-mi erau cunoscute atunci, cum nu-mi sunt cunsocute nici acum.

Am facut si eu ce-am putut!

Destinatii prin Romania

Recomand celor interesati de turism meserias (adica fara prosteala gen Mamaia, Valea Prahovei, Poiana Brasov, Ghijasa de Sus, etc) trei sate descoperite mai nou (de mine, nu de adevarati!): Greci (sat), Muscel (catun), Poiana Marului (sat in curs de cocalarizare, dar inca bun).

Vin imediat si cu povesti din fiecare, numai sa-mi trag sufletul, ca-n vorba lui taica-meu: ma scol, mi-e foame; mananc, ma ia somnul!