Ptochoί to pneumati

Colegul Radu Alexandru susține că nu există oameni mai proști decât cei din satul lui. Habar n-am unde e satul de care vorbește, dar îl contrazic cu convingere: ba există. Cei din satul meu sunt de departe cei mai proști din lume, sunt o frontieră a prostiei. Treci de ei și cazi în gol, nu dincolo de specie, ci dincolo de regn – deși nu garantez că regnul mineral e mai prost decât regnul ghijăsean.

Întâmplarea (sau nenorocul, sau poate chiar un complot universal) a făcut să-mi petrec anii de preșcolar, plus toate vacanțele de școlar (până, hăt, în studenție) în superba localitate Ghijasa de Sus. Da, știu că nu există pe nici o hartă; au și cartografii demnitatea lor. Dar fiți convinși că undeva prin Podișul Hârtibaciului, între niște păduri nesfârșite, se află (sau se afla, mai exact, că acum e aproape părăsit) un sat, un sătuc, un cătun cu acest nume. Sună poate caraghios pentru niște urechi urbane, ca și alte nume de sate din zonă (Merghindeal, Moardăș, Alțîna, Micăsasa, Răvășel, Nocrih), cu toate că are o etimologie foarte clară, în conformitate cu firea locuitorilor. „Hai la sas!”, obișnuiau să spună ciobanii și lemnarii dimprejur, referindu-se la ferma singuratică pe care un colonist saxon și-o durase mai la dos, peste deal de lunca Hârtibaciului, de vatra Alțînei. Un renegat, un ostracizat sau un dizident (Alle Zehn, Alzen pe săsește, Alțîna pe românește, înseamnă „Satul celor zece”; evident, pentru cel de-al 11-lea n-a mai fost loc, a trebuit s-o-ntindă și să se descurce pe cont propriu). Cum ciobanii stăteau cam mult cu oile, vocabularul le era pe măsură, iar îndemnul „hai la...” a devenit „ghi...” (spre exemplu, „Ghi la lo’!” înseamnă atât „Du-te la loc!” cât și „Stai liniștit !”). Fraza „Ce zici, mergem până la sasul ăla, să bem o răchie?” s-a prescurtat „Ghi sas!”; Ghijasa! Uite-așa se nasc toponimele, din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite. 

Pe cât de deștepți au fost acei întemeitori ai satului meu, pe atât au ieșit și urmașii lor. Desigur, printre ei mă număr și eu, doar că eu sunt o greșeală, din moment ce cunosc mai mult de 300 de cuvinte în română (pentru un ghijăsean asta e limita maximă, media fiind undeva pe la 150 – 200, din care 90% sunt denumiri gospodărești: felderă, pălan, șop, corfă, boacăză, creplă, delniță, hurduzău, loitre, tristăr, crihină... numai cuvinte de circulație, ce să mai vorbim). Necazul n-a fost că eram o greșeală; necazul a fost că n-am putut să mă ascund. Cu instinctul lor fără greș, țăranii m-au dibuit și m-au însemnat cu litera stacojie. Ani în șir am fost oaia neagră a turmei, până la expulzare...

Ce mă izbea în primul rând, la ei, era siguranța absolută, iar în al doilea rând, intoleranța. Nici unul nu citise vreodată o carte, nici măcar nu aveau cărți în casă, școala o făcuseră în sistemul „duc mielul, trec clasa”, cu toate astea ghijăsenii aveau păreri despre orice. Agricultură, economie, politică, sport, istorie, pescuit, apicultură, speologie, raliuri, turism, pictură, pronosport, nutrii, religie. Religie! Incredibil. Îmi amintesc perfect o discuție de-o seară întreagă, pe subiectul „Noi ne tragem din Adam sau din Noe?”, discuție la care am asistat ca de obicei în tăcere, că mă săturasem să iau bătaie (ăsta era argumentul cu care unchii mei mă convingeau întotdeauna că n-am dreptate). O altă dezbatere pasională aveau femeile, la colocviile cărora n-aveam acces (dar îmi povestea soră-mea), și anume ”Oar’ cine-o fi tată-so lu’ domnu’ nostru Isus?!” – nu vreau să insist, dar ipotezele de lucru pe care le înșirau muierile încălcau orice limită a decenței. 

Cu toate astea, Predica de pe Munte era marea sursă de inspirație a dezbaterilor. Nu a trecut nimănui prin cap să deschidă o Biblie și să citească textul evanghelic, dar când popa alegea să vorbească la sfârșitul slujbei despre învățăturile din Predică, ghijăsenii se foiau încântați: urmau să aibă ce povesti.

Iar când se-ntâmpla ca popa să le-o zică p-aia după Matei, aia cu „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”, simțeam pur și simplu cum în biserică se petrecere miracolul comuniunii: pentru o clipă, doar pentru o clipă, sătenii uitau de urile, pârele și intrigile lor reciproce și se aflau, toți împreună, printre aleși. Erau alături, erau o gașcă, erau Acolo. Erau iubiți de Cineva. Cam asta simt și cei dintr-o galerie de fotbal, când echipa lor bate-n deplasare: dulcea confirmare a elecțiunii. 

Bunînțeles, cum trecea momentul, cum o luau de la capăt cu dihoniile lor nesfârșite (și complet de neînțeles pentru mine: „A lu’ cutare o zîs că... da’ io i-am zîs că... da’ el, numa’:... ”, etc). Odată, de un Paște, când mă făcusem mai mărișor (adică student), mi-au dat și mie să beau răchie și mi s-a dezlegat limba, taman în timpul uneia dintre intelegentele lor concilii. Am început să pun întrebări. De unde știți de chestia cu săracii cu duhul? Păi, așa o zîs domnu’ Isus. Dar de unde știți voi, cum v-a parvenit informația? Păi, scrie-n Biblia lu’ domnu’ părinte. Aici ar fi trebuit să mă opresc și să tac, dar mă luase flama și adunasem ani de zile tăcere-n mine, dacă nu le spuneam câteva, plesneam. Biblia domnului părinte e în limba română; ce, Isus vorbea românește? Silentium: ghijăsenii nu erau siguri dacă Isus era sau nu era fluent în română. Am continuat, ca fraierul, săpându-mi singur groapa : băi, țăranilor, intre-vă bine în capetele astea seci: Isus a predicat în aramaică, Matei a scris în greacă, la vreo sută de ani dup-aia, deci Matei n-a auzit Predica de pe Munte în direct, ci i-au povestit-o alții care-o știau de la alții care-o știau de la alții care-o auziseră. Iar „ ptochoί to pneumatic” nu înseamnă „cei săraci cu duhul”, înseamnă „cei care cerșesc cu duhul”, adică ăia care vor să afle, să se facă deștepți la cap, mă, nu ăia care stau și rumegă ca vaca, cum faceți voi, siguri c-o s-ajungă în împărăția cerurilor fiindcă sunt tâmpiți. Mai puneți dracu’ mâna pe-o carte. 

A fost ultima mea vizită pe tărâmurile sus-ghijăsene.

Un ultim amănunt interesant: la întemeiere, satul era de confesiune greco-catolică (uniată). Prin anii ’50, în fața bisericii s-a oprit un GAZ din care-au coborât patru băieți în haine de piele. I-au pus popii în vedere să abjure și să treacă pe loc la ortodoxism, cu toată congregația. Popa a refuzat, ei l-au băgat într-o curte și l-au bătut până l-au omorât (popa era foarte bătrân, nici nu l-au bătut mult). Familia popii a fost urcată într-un camion și dusă la Canal, iar în casa parohială s-a instalat un popă tânăr, cu ochi albaștri. Nimeni din Ghijasa n-a avut nimic de spus, nici atunci, nici mai târziu.

De-atunci satul e ortodox sută la sută.

text apărut în Almanahul Fericirii din 2011

Palatul Brukenthal din Avrig

Cum să fac să nu plictisesc? În epoca vitezei, eu sunt un anacronism, un fel de Carul cu boi; aşa c-ă-ncerc cu disperare să fiu scurt, măcar de data asta. Ergo:

În urma Baronului (vorbesc de Samuel von Brukenthal) n-au rămas numai muzeul şi liceul din Sibiu (astea sunt cele mai cunoscute), ci şi casa lui natală din Nocrih (actualmente ”bar sătesc”) şi reşedinţa lui de vară din Avrig, care în vremea Baronului se numea ”Freck” (saşii murind sau expatriindu-se, nimeni nu-i mai spune aşa). Reşedinţa de vară este de fapt un domeniu, compus din palatul propriu-zis, curte, grădină, pajişte, lac şi dependinţe, totul înconjurat cu un zid temeinic, care pe alocuri s-a şi păstrat, dovadă că domnul Radu Vasile (fost, din păcate, prim-ministru al României), a greşit când a spus că ”În ţara asta n-a mai rămas nimic de furat”.

După moartea Baronului, în 1803, domeniul a fost în continuare bine îngrijit, dar după 1918 a început părăginirea, la început cu paşi foarte mici (saşii erau încă majoritari în Avrig şi aveau grijă de moştenirea lui), apoi tot mai accelerat: după 1947 de domeniu şi-au bătut joc comuniştii, iar după 1989 locuitorii din Avrig (urmaşii foştilor ţărani, aduşi să lucreze în fabricile locale). Totuşi, nu se ştie cum, o bună parte a domeniului s-a păstrat, deşi parcul a fost transformat în păşune, pajiştea în loc de coasă, lacul s-a colmatat şi a devenit o mlaştină fetidă, palatul a fost jefuit de orice urmă de mobilier (inclusiv parchetul a fost furat), iar zidul exterior a fost folosit de localnici ca sursă de cărămidă pentru casele lor de parveniţi. Uimitor, poate şi cu sprijinul Germaniei (nu ştiu sigur), în 2012 domeniul a început să funcţioneze ca boutique hotel, deocamdată cu rezultate modeste, dar promiţătoare: fostul corp de casă pentru servitori a fost corect renovat şi poate găzdui turişti, bucătăria e funcţională şi se mănâncă bine, iar cele două săli (de mese şi de bal) îşi fac treaba foarte bine, când au clienţi. Se poate mânca afară în curtea mică (ei îi zic ”orangerie”, nu ştiu de ce) şi poţi face plimbări pe domeniu, unde o parte din pinii, tisele şi tuiele plantate de Baron au scăpat de secure şi au acum aproape un sfert de mileniu, ceea ce, pentru o ţară fără istorie ca România, e ceva! Ai voie să te joci cu câinii, mieii, iepurii, purceii, raţele şi fazanii din padocuri, dar nu şi cu poneii; ăia-s tabu, intouchable. Iar, nu ştiu de ce.

Ne-am simţit excelent la domeniul Brukenthal, admit. A fost o ultimă oprire transilvană perfectă, suspect de perfectă: ne venea să mai stăm încă o noapte! Nu e bine când te-apucă melancolii de-astea dincolo de munţi, că ţi se ia de Bucureşti şi dai în dambla; câți n-au pățit-o! Acum cresc reni, struți, păstrăvi sau ciuperci prin cine știe ce cotlon idilic de Banat sau Transilvanie, de te-apucă și mila când te gândești la săracii nenorociți, nefutuți de șefi sau de dead-line-uri. Ferească D-zeu!

Am lăsat-o pe doamna să citească în orangerie, la umbra unei tuie, în dimineața de dinainte de plecare, și-am ieșit să fac o tură, să văd ce-i în mintea avrigenilor. M-am lămurit ce e: bășini. S-au apucat să-și marcheze teritoriul, exact ca niște maidanezi care se pișă pe gardurile pe lângă care au trecut alți câini înainte.

Au interzis vizitarea bisericii ridicată de sași în secolul XIII (!), măcar că aia a adunat aproape trei sferturi de mileniu între zidurile ei, inclusiv trecerea de la catolicism la luteranism, ceea ce e ceva (o dovadă că Războiul de 30 de Ani a trecut și prin Transilvania, la vremea lui).

 

Dar dacă vrei să vizitezi biserici, de ce să nu mergi să vezi monstruozitatea ortodoxă care e ca și terminată și care se ridică, mândră ca soarele de pe cer, printre blocurile confort doi ale cartierului industrial, ridicat de comuniști de la zero și populat de neoromânii aduși de la coada vacii, să devină oameni ai muncii, oameni noi? Vizitare plăcută, domnule turist!

M-am întors din plimbare cu următoarea convingere: nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Românismul produce oameni noi pe bandă rulantă, iar eu, în ochii oricui, tot un român sunt, tot un om nou. De ce să fug de ei, oare, dacă locul meu e printre aceștia?! Și să vreau, cum aș putea să fug de umbra mea pe această lume?