Daimon, București

N-aveam ce căuta la Daimon (berea este caldă, serviciul - lent, prețurile sunt enorme, meniu-i sărăcuț), dar m-au luat pe sus foștii colegi de liceu: hai, că se fac 25 de ani, cum să nu vii?! M-am dus, lipsit de orice entuziasm (nu-mi place deloc să-mi amintească cineva de trecerea timpului), și nu m-am ales cu nimic, în afară de-acest text. De care n-am niciun motiv să fiu mândru!

M-am așezat într-un colț, mai la fereală, și m-am pus pe ascultat, ca omul care n-are nimic special de spus. Am constatat repede, foarte repede, că femeile vorbeau ca femeile și bărbații vorbeau ca femeile, ceea ce mi s-a părut cam ciudat. Știți cum vorbesc femeile: ”Eu... mie... îmi... soțul meu... cățelul, copilul, pisica etc”, detalii profund plictisitoare dintr-un etern univers casnic ce n-are cum să intereseze, un fel de pagină Facebook făcută din cuvinte (dar ajutată și cu imagini din telefonul mobil, ”Uite-o și pe Nectaria, prințesa lu’ mămica!”). Nimic nou, până aici. Nou era faptul că bărbații vorbeau exact la fel, ce-i drept nu chiar atât de repede, dar cu-aceeași plajă de subiecte. Mi-am băgat capu-ntre urechi, am băut cu forță bere după bere și m-am întrebat: ”De ce?”.

Primul răspuns care mi-a venit în minte e că foștii mei colegi nu-s consumatori. Numai niște consumatori veritabili se pot concentra juma’ de noapte pe subiecte ca ”Cine-i mai șmecher pe Siria, Khalid al-Walid ăl de-atunci sau Bakr al-Baghdadi ăsta de-acum?” sau ”Care-s mai înalți, Tatra sau Alpii Australieni?”; un om obișnuit, un neconsumator, nu vede cu ce-l privește pe el personal o chestie de-asta și se-ntoarce spre ce știe el mai bine, adică spre propria persoană. 

Al doilea răspuns a fost mult mai perfid: ”Ăștia-s băieți crescuți de mame!”. Și ce subiecte de interes ar putea să preia fiii de la mame, afară de ”Cine s-a certat cu cine” și ”A făcut copilul caca?”, chestii d-astea de interes personal imediat, sau, cum ar zice Konrad Lorenz (dar n-a zis!), preocupări din interiorul peșterii. Bărbații aveau alte priorități, preocupări de exterior: nu știau de unde apare următoarea pradă sau următorul prădător, așa că erau atenți la orice, îi interesa totul, nu existau mofturi ca ”Și ce mă interesează pe mine viața sexuală la rinocerul lânos?!”, că nu era de joacă, imediat te făcea rinocerul capră, sau mai rău, dacă nu-i plăcea cum te uiți la rinoceroaică fix când era în rut.

Da, îmi construisem o teorie pe cinste, eram foarte încântat de ea; din păcate, ajunsesem la a zecea bere, tot construind, și m-am apucat să-mi debitez teoria cu voce tare. Nu m-a ascultat nimeni, ceea ce-a fost cu noroc, că mi-o luam și după ceafă (”Adică ne faci mămăligi!”), dar norocul mi l-am stricat singur, când m-am împleticit până la cea mai blondă fostă colegă, ca să-i explic cum e cu peștera. M-a trimis la pădure. Cică să i-o spun la-ntâlnirea de 50 de ani.

text publicat în numărul 22/2015 al revistei Cațavencii

O amintire din copilarie: maram

Pentru ca sunt intr-un blocaj total, si nu-mi iese nici unul din cele trei texte pe care ar trebui sa le scriu / rescriu (“Traversarea Negru Voda”, “Valea Adanca”, “Muntii Capatanii”), m-am gandit sa mai frec blogul, asa de finger exercise. Necazul e ca n-am nimic concret de povestit, inspiratie nu mai zic, asa c-o sa va prindeti imediat ca scriu de disperare, nu de pofta. Da’ fiti si voi culanti, rogu-va!

Sa fi avut 10 sau 11 ani. Vara de vara ma intorceam in sat, in vacanta: pe vremea aia, Ghijasa de Sus era un fel de porto franco, cu copii veniti din toata Transilvania, si chiar din Banat si Maramures (numai sor-mea si cu mine eram din Bucuresti): mancarea incepuse sa lipseasca la orase, asa ca parintii erau fericiti sa scape de noi pentru 3 luni, stiind ca la tara ne hraneste cineva, chiar daca nu ne supravegheaza nimeni. Ei bine, in aceste conditii s-a sculat in mine daimonul filologiei, care nu m-a mai lasat de atunci: am auzit de “maram”.

Trebuie sa stiti ca eu vorbeam destul de bine subdialectul ardelenesc, dar, ca orice lucru viu, si limbajul evoluase de cand plecasem eu la Bucuresti (la cinci anisori, adica!). Intre timp, copii foloseau cuvantul maram, de care eu nu auzisem in viata mea – si pe care nici nu il puteam deduce din context. Ori de cate ori ii rugam pe copii sa mi-l explice, radeau de se spargeau, dar nu mi-l explicau; am crezut ca nu vor, dar pe urma mi-am dat seama ca nu pot, nu sunt capabili de a-l “traduce” in cuvinte sau perifraze uzuale.

Exemplificari (ca sa va prindeti de ce nu reuseam sa-l dibacesc): “No, si ne-am dus maram la film”; “Si ea zice, maram: Tu muto!”; “I-am zis, si ea m-a luat maram de mana”; “Aurelu’ Catanii s-o apucat maram de raliu!”.

Ce se intamplase? In primul rand, maram e un cuvant polisemantic, cam ca “I got it!” al americanilor; in al doilea rand, e un cuvant non-referential (sau “pragmatic” cum zice scoala americana, dar la noi nu s-a impus termenul), adica nu se refera la un obiect sau concept, ci doar da seama de starea de spirit a vorbitorului, sau de parerea lui asupra subiectului. Concret, asa s-ar traduce exemplele de mai sus:

“Ne-am dus la film, asa intr-o doara, nu foarte hotarati; daca gaseam ceva mai interesant pe drum, renuntam la film”.
“Si ea zice: Tu muto!”. Intentia vorbitoarei e de a arata cat de tembela era autoarea acestei injurii.
“Ea m-a luat de mana”. Vorbitorul isi exprima dispretul sau/si uimirea fata de tupeul cu care fata respectiva a indraznit sa-l ia de mana.
“Aurelu’ Catanii s-a apucat de raliu”. Vorbitorul isi exprima totalul dezacord fata de noua ocupatie a Aurelului Catanii.

Bref: maram putea insemna, in functie de context: cica, intr-o doara, auzi tupeu, ce idiot / idioata, incredibil, penibil, destul de, cam, nu foarte convins, la caterinca / la misto.
Si multe altele. Dar, repet, subtirimile limbajului ardelenesc nu-mi erau cunoscute atunci, cum nu-mi sunt cunsocute nici acum.

Am facut si eu ce-am putut!