Muntele vrăjit

Tăul Slăveiu; nume de lac glaciar, da? Mai găsim? Hai: tăul Ghimpele, tăurile Custurii, tăul Țapului, tăul Urât, tăul Răsucit, tăul Știrbu, tăul Negru, tăul Ascuns, tăul Agățat, tăul Porții, tăul Judele, tăul Galeșu, tăul Păpușii, tăul Mare, tăurile din Valea Rea, tăul Stânișoara, tăul Spurcat, tăurile Cârligului, tăul Ciomfu Mic, tăurile Pietricelele, tăul Dintre Brazi, tăul Peleguța, tăul Zănoaga, tăul Ștevia, tăul Gemenele, tăul Iezilor, tăul Turcelu - și gata, că m-am plictisit. Completați voi.

Și-acum: lacul Ana (o-pa!). Lacul Viorica (romantic!). Lacul Lia (poetic!). Lacul Florica (nu „Floarea”, nu „Virág”; „Florica”, mânca-o-ar mama pe ea!). Lacul Bucura, cel mai dubios („bukur” = „frumos” în albaneza cea mai pură, adică-n shqipja, cum îi spun albanezii limbii lor), care ne și aduce la întrebarea: de unde și până unde? Că dac-aș fi ungur, m-aș bate râzând pe umăr, a felicitare: vezi, bă, că românii-s albanezi, veniți în Bazinul Carpatic cu oile, mult după Aranybulla? Dar cum îs doar corcitură, mă văd silit să găsesc o explicație alternativă.

Fanny Szekulics. O știm din Craii („teozoafa Bucura Dumbravă”), dar era și autoare, a scris o carte în limba română (bunînțeles după ce-a-nvățat româna), bine vândută în epocă și dup-aia complet uitată („Cartea munților”, 1920); a mai fost și mamă de fete, zice-se (patru la număr, eu nu bag mâna-n foc); a mai fost și prietenă cu Alexandru Borza, omul de la care ne-a rămas nu numai Grădina Botanică din Cluj (mă rog, fosta grădină a contelui Imre Mikó, donată de el orașului tocmai în scopul ăsta. Vedeți? În Transilavnia nimic nu e simplu și clar, toate au minim două „variante de adevăr”, dacă nu trei sau patru!), dar și Parcul Național Retezat, primul din țară. După ce-a murit „teozoafa”, profesorul Borza s-a gândit să nu-i lase amintirea să moară. A botezat cele cinci tăuri cu numele ei și ale fiicelor. De-aia se potrivesc ca nuca-n perete cu restul lacurilor.

Da, la Bucura se campează: în noaptea dintre 25 și 26 august a fost o furtună teribilă, cu 11 ore de ploaie. S-a umflat lacul, a umplut corturile puse prea aproape (oameni disperați, plângeau, nenorocire). Eu beam vodcă. Al meu era uscat. 

***

Chestia a pornit, ca de obicei, de la bani: se stricase drumul ce duce de la barajul Gura Apelor la Poiana Pelegii, mai exact la așa-zisul „camping” de sub Poiană. Că s-a stricat, asta e, Dumnezeu să-l hodinească, poți să te pui cu voia Lui? C-așa se mai strică drumurile de munte, mai o aversă, mai un dezgheț, mai o furtună de vară, mai o avalanșă de primăvară, praful și pulberea se alege de ele (mai e și varianta când drumul respectiv e folosit de companiile hoațe de lemne, și atunci ele-s bine întreținute, ca să suporte camioanele grele, încărcate cu trunchiuri furate din rezervațiile naturale și din parcurile naționale). Anul trecut în toamnă se pusese cruce și drumului ăstuia, fusese anunțat public ca „drum închis”.

Dar totul până la bani. Pe valea Râului Mare s-au construit în anii din urmă zeci de pensiuni, nu știu câte, poate cincizeci, poate o sută, și pensiunile astea fac afaceri nu tocmai rele, dar doar vara. Șmecheria care e: vii cu mașina, o tragi în curtea pensiunii, te pui la masă, mănânci, bei, te-mbeți, bați copiii, bați nevasta, îi culci. Te scoli a doua zi cu ochii umflați, te sui la volan, șofezi până la baraj, acolo faci un pipi, mergi mai departe, urci 20 de kilometri în două ore, lași mașina în zisul „camping” de sub Poiană, pui în spinare rucsăcelul de tură, urci în Poiană, mergi mai departe, pădure-pădure-pădure, treci pe lângă lacul Lia, faci poze, urci iar, ajungi la lacul Bucura, faci un filmuleț cretinel pentru încărcat pe Fațăcarte, te uiți în dreapta și-n stânga în căutare de priviri admirative (nu te admiră nimeni), cobori spre Poiană, scoți mașina din „camping”, mai faci două ore la coborâre, de la baraj ai drum betonat, ajungi la pensiune și te-mbeți la loc, lăudându-te cu isprava ta de mare munțoman. Banii îi lași în buzunarul proprietarului pensiunii. Dar dacă nu e drum? Atunci n-ai ce căuta acolo. Deci oamenii care au investit în pensiuni pierd bani grei. Nu-și vor recupera investiția în veci, fără drumul ăla. Așa că toată iarna 2018-2019 s-au făcut presiuni pe consiliul județean Hunedoara și uite că s-au găsit fonduri în viteza cea mai scurtă, iar drumul a fost reparat. Urmarea? Noi, cei care chiar campăm în Poiana Pelegii (nu în parcarea zisă „camping”!), am avut parte de foarte multă socializare. Era una, o timișoreancă venită solo, cu niște teniși rozulii și pantalonași tot rozulii, mulați pe funduleață... passons. 

***

Acum mulți ani, la Pietrele se campa. În ziua de astăzi nimeni nu mai campează, toată lumea „se cazează”, și pe bună dreptate, că-i mai scump dar face. În cort se doarme rău, iar în paturile de la Pietrele, fie că-s în căsuțe, fie că-s în cabane, se doarme categoric mai bine. De ce? Pentru că „Pietrele”, d-aia. Terenul este plin de pietre. Nu fac pe istețul; dintotdeauna, spațiul de campare de acolo a fost presărat cu milioarde de pietre, uneori acoperite de-un buruian păcătos, alteori aflate la vedere. Coșmarul camperului: să pui cortul la Pietrele! Mai bine te-mbeți lemn și dormi sub un copac, tot aia e. Dimineața te trezești la fel de frânt.

Și măcar să merite efortul, dar când dă ghionionul peste om, e ca-n legile lui Murphy, adică ghinioanele vin în serii de câte trei, iar când se termină prima serie de trei, începe alta. Iată: acum niște ani (nu spui câți!) am făcut un Retezat la risc, în iunie (nimeni nu merge pe munte-n iunie), c-un amic (nu spui cine!). Vremea ne-o face p-aia greaua – este impecabilă preț de șase zile, exact cât am forfecat masivul în cruciș și-n curmeziș. Ar fi trebuit să fie expediția perfectă, numai c-a fost cea mai nasoală dintre toate, și când zic „nasoală” folosesc accepțiunea originară a cuvântului, cea din limba rromani („nasvalo” = „beteag”). Un coșmar. Noaptea mă omorau pietrele de la Pietrele, ziua mă omora tolocăneala amicului, căruia nu i-a tăcut gurița timp de șase zile, de la răsărit la apus (el ar fi vorbit și noaptea, că oricum nu putea dormi de pietre, dar mă făceam eu că sforăi). Poate sunteți curioși ce anume spunea, deși sper că nu, dar, dacă, totuși, iată: hai s-o luăm pe-aici. Hai s-o luăm pe dincoace. Hai pe traseul ăsta, că-l știu eu. Vino după mine, te duc eu. Fii atent la ce-ți spun, pe-aici e drumul. Pentru creastă urmăm marcajul ăsta. Apă găsim mai încolo, îți arăt eu unde. Ăsta nu e loc bun de poze, e unul mai încolo. Asta nu e viperă, e șarpe de casă, ascultă-mă pe mine, că te-nvăț de bine. Etc. Am înnebunit pur și simplu, m-am întors din concediu bolnav de nervi. Nici lui nu i-a plăcut: „Nu-nțeleg de ce nu-i asculți p-ăștia mai vechi ca tine, care chiar le au cu muntele!”. Asta era problema lui. Autopoziționarea, futu-i. 

***

Nu este nici picior de „spațiu” de campare la Zănoaga, pentru simplul motiv că n-ai voie să campezi la Zănoaga; punctum! În tot masivul sunt doar trei puncte de campare, mari și late: Pietrele, Bucura, Poiana Pelegii, Buta. Campare fără foc, se înțelege de la sine! Sau vorbim de un Parc Național, sau nu mai vorbim. Mă rog, noroc cu salvamontiștii și cu jandarmii montani, că altfel iar făcea lumea ca acum 30 de ani, când toți își băgau picioarele în ea de lege și comiteau ce le trăznea prin cap (am văzut cu ochii mei niște „turiști” care dăduseră foc jnepenișului „ca să vadă cum arde”. Nu le-am zis nimic, eram ciutan pe vremea aia, doar i-am întrebat cum au reușit, că jneapănul verde arde foarte greu, nu se-aprinde nici tăiat în bucăți, darămite așa, întreg, nedefrișat! Mi-au zis că-și aduseseră „hexa” – eu nu știu ce e aia). Dar, desigur, există și excepții.

Una din excepții o constituie ploaia. Dacă te-a prins ploaia (sau, și mai bine, furtuna cu fulgere) într-un loc în care n-ai voie să pui cortul, îl pui, că n-o să-ți taie nimeni capul pentru asta. La fel, dacă te prinde noaptea. Sau ceața. Cam astea sunt excepțiile de care știu eu, dar țineți seama că eu merg pe munte numai vara, așa că mă gândesc că iarna or fi și alte excepții. Deci ce faci, dacă vrei să pui cortul la Zănoaga, mort-copt, gaia-mațu? Ajungi pe înserat, aia faci.

Bine, eu am și plusat, am făcut pe ăla obositul, vai-vai-vai, ce nenorocire pe capul meu, nu pot să merg mai departe, nu pot să rămân aici, deși e interzis? Cei doi salvamontiști ne-au măsurat din priviri, pe mine și pe colegul de traseu, au mijit ochii și ne-au zis: „Hai, mă, lăsați-o dracu’, mai bine ziceți cinstit care-i planul. De unde veniți?”. Le-am zis că veneam de la Galeșu, ceea ce era adevărat, și că voiam s-ajungem la Gura Apelor, ceea ce era o minciună cât China, pe care au mirosit-o imediat: „Bine, rămâneți, dar nu vă primim în refugiul Salvamont. Vă arătăm un loc. Câte corturi aveți?”. S-au binedispus când le-am spus că unul singur, au stat cu noi seara la povești, ne-au zis de ursul care bântuie pe Valea Judele (între Zănoaga și Crucea Trăznitului), să nu cumva să ne băgăm pe-acolo, că Martin nu știe de glumă. Noi ne-am trezit de dimineață și fix pe-acolo ne-am băgat. Ăsta fusese planul de la bun început, ați prins ideea. Băieții, tot băieți. 

***

A îmbătrânit și Nea Bela! N-am crezut că se va întâmpla vreodată una ca asta. Pentru mine – și pentru mulți – Nea Bela era Nea Bela, dintotdeauna același, neschimbat și peren ca muntele, inevitabil ca iarna, voios ca viscolul și prietenos ca ploaia cea mai rece. Nea Bela nu era Nea Bela, era o instituție în sine. Bine, știam că nu-i nici el zeu, dar măcar sempitern tot îl vedeam, dacă nu nemuritor. Nea Bela, îmbătrânit, îmblânzit, domolit, zâmbitor, nemorocănos?! O imposibilitate. Iată, totuși, că. Panta rhei, dar mie parcă-mi vine să plâng.

„Nu pot, măi băieți”, ne-a zis. „Nu pot să-i prind”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Îi prindem noi, Nea Bela”, i-am zis, „numai să ne spuneți de unde să luăm plasa ceea, minciogul”. Nea Bela ne-a zâmbit, prima oară de când îl știm, adică din vara lui 1989: „Nu de aia, mă. De prins, i-aș putea prinde eu. Dar nu mai am putere să vi-i curăț și să vi-i fac. Mai bine luați o ciorbă; azi am de legume și de fasole”. Pe mine oricum mă luase frica din clipa când l-am văzut pe Nea Bela zâmbind, nici n-am mai auzit ce-a zis dup-aia, mi-a povestit colegul meu de drum. Nu l-am mai necăjit cu ciorba, măcar că era gata făcută, nici nu trebuia s-o-ncălzească, era deja fierbinte, pe foc, dar dacă am văzut așa, am băut câte două beri de căciulă și ne-am văzut de drum. Bonjour, tristesse! Nea Bela, the ogre of our twenties... uf.

Da, se campează la Buta; chiar dacă este dincolo de valea Lăpușnicului Mare, Retezatul Mic este în interiorul Parcului Național, deși e cumva „rupt” de atracțiile principale, cele pe care vrea lumea (Căldarea Bucurei, în primul rând). De obicei, turiștii ajung la Buta urcând în amonte pe valea Jiului de Vest, pe jos pe vremuri, cu SUV-urile de vreo câțiva ani. Au la Nea Bela locuri de cort, căsuțe de lemn (foarte bine întreținute), camere în cabana mare, toaletă, mâncare gătită, apă potabilă și un mic bazin cu păstrăvi, din care obișnuiam să ne-nfruptăm an de an (era unul dintre șpilurile Retezatului Mic: „Hai pe la Nea Bela, la un păstrăv!”). Față de alte locuri de campare din Parc, aici e liniște și pace. Îi mai aduceam p-ăștia tineri ca să-i sperie Nea Bela, să le bage mințile-n cap (tineretul se crede foarte deștept pe munte, și chiar e, că are mai multe resurse fizice. Până se strică vremea, și atunci se-ntoarce roata), dar de anul ăsta, gata. A-nțărcat bălaia. 

***

„Ești laș, micule!”, perorează Dottore, îngripat de fericire. „Mămăligos, bă! Mă-mă-li-gos! Berzei proaste îi face Dumnezeu cuib; așa o fi, dar ție degeaba ți-a făcut!”. Precizez, sec: „Chioare, nu proaste”, dar el nu se lasă: „Ai rubrica asta pe mână, aur, bă, a-ur, fir-ai al dracului, c-așa noroc se cuvenea mai degrabă altuia! Și tu ce faci? Îți bați joc! Îți pierzi cititorii, că nu ești creativ! Inovează, bă, inovează, fii combinagiu, că lumea s-a sastisit de plați și de previzibili!”.

Deci nu-s creativ la Spații. Bine! Păi hai să inovăm, hai să combinăm, hai dezanchilozăm rubrica: am fost la Baleia? Am. Am campat la Baleia? N-am. Să scriu despre Baleia? Să. Mă veți citi? Mă. Dar plăcea-mă-veți, oare?!

Baleia a fost o cabană ce a-nceput să moară prin anii ’80, nu știu de ce. Am trecut pe-acolo în 2015 (tot cu Dottore eram), și n-am văzut decât refugiul Salvamont, care tocmai rămăsese fără apă. Am mers mai departe, ce era să facem?

Am sunat la Nocrih, la vărul Liviu, cel ce mi-a fost model (era student în anii ’70, bătea munții c-o gașcă foarte unită, și azi i se umezesc ochii): „Salut, Liviu! Auzi, tu ai fost la Baleia? Cum era acolo, pe vremea ta?”. El: „Baleia? O, Doamne…”.

Am sunat la Hunedoara, la Avel Ritișan: „Bună ziua, domnu’ Ritișan! Mă scuzați că vă deranjez; scriu un text despre Baleia și nu prea mă descurc. Mă ajutați cu ceva info?”. El a oftat: „Baleia? Măi, Mihăiță, măi…”.

Am sunat la Praga, la omul meu de-acolo: „Hi, Zdeněk! Tell me, have you ever camped out at Baleia, in Retezat mountains?”. Ca un porumbel a gângurit Zdeněk: „Baleia? Ugh, Meehi…”.

Deduc că Baleia a fost un adevărat Zauberberg pentru o-ntreagă generație și c-acolo s-a făcut sex. La greu. Îmi și imaginez spațiul de campare de lângă cabană viermuind de Chauchat-iste care săreau pe turiști și-i hrăpeau la ele-n corturi, dar admit că eu sunt și bolnav. Dar nu asta vreau să spun cititorilor. Ci să se bucure de munte și de viață cât mai pot; așa cum tinerețea și puterea s-a scurs din alții, așa se va scurge și din noi. 

***

Chiar-chiar la limita Parcului Național se află cabana Gura Zlata, pe care am ezitat foarte mult s-o bag în seamă, din următoarele motive: nu i-am fost niciodată oaspete (1), deși-i la limită, este totuși în afara Parcului (2), nu-i o poartă de acces spre masivul Retezat (3), e prea ușor de accesat cu mașina și deci munțomanii ar putea strâmba din nas (4), toate poveștile pe care le-am adunat despre Gura Zlata se încheie c-o beție (5) iar în cele mai multe cazuri cu asta și încep (6), când am cerut informații despre istoricul cabanei, pe messengerul paginii de facebook „Cabana Gura Zlata”, am primit următorul răspuns (iau cu copy/paste): „Doriti sa stiti ceva anume sau aveti chef de vrajeala ?” – n-am editat mesajul! (7).

Dar eram într-o vară cu Dottore pe creastă și ne-am întâlnit cu doi salvamontiști și-un măgar. Măgarul păștea, descărcat de materiale, iar băieții munceau spornic la montatul unor marcaje de creastă (din cele așezate pe stâlpi metalici betonați la bază). Nu e ușor! Trebuie cărate până sus în creastă apa, cimentul, stâlpii, plăcuțele și vopseaua, treabă lungă și grea, dar față de alți munți, tot e bine: pietre sunt din belșug sus pe creastă (nu râdeți, că-n alte masive trebuie să le cari și p-alea, de mai jos, dintr-un loc cu pietre!). Ne-am tânguit salvamontiștilor cât de greu ne este nouă, an de an, să ajungem în rezervația științifică pornind de la Bucura, măcar că cerem de prin februarie autorizație de acces de la Academie, să fim siguri că primim. Băieții ne-au întrebat de ce n-o luăm pe la Tăul Știrbu, cum o ia toată lumea, dup-aia să coborâm pe la Casa Laborator și să ne lăsăm de-acolo devale, spre Gura Zlata. Noi am zis că nu ne-a dat ever prin cap să facem ce face „toată lumea”, că noi obișnuim să traversăm creasta de la Tăul Judele, iar salvamontiștii au pufnit în râs: „Bravo, mă! Pe unde-i mai greu și nu vedeți nimic! Nu v-ați necăjit prin jnepeni?”. Ne-am foit, dar am recunoscut că, an de an, exact asta pățim. Nu-nțelegem nimic din rezervație, afară de faptul că nu-s gunoaie.

Ne-au învățat ei cum să nu fim proști. Dac-avem autorizație, de ce să nu intrăm în masiv pe la Gura Zlata?! Tot nu intră nimeni pe-acolo, că e interzis. Vrem să fim altfel? Iaca! Ne-am uitat unul la altul și amândoi la măgar. 

articole publicate în numerele 38, 39, 40, 41, 42, 45, 46 din 2019 ale revistei Cațavencii

Retezatul lui Dottore

Nu există! NU EXISTĂ! Nu există loc de campare mai idiot decât Tăul Dintre Brazi, iar când spun „idiot” sunt o dulce fecioară sfioasă: Tăul Dintre Brazi este, de foarte-foarte departe, cel mai urât lac glaciar din România, iar asta nu e puțin lucru. Țara are multe lacuri glaciare, poate 200, poate mai puține, iar cele mai multe – vreo 70 – sunt în Retezat, cele de aici fiind cu „cel mai”: cel mai întins (Bucura), cel mai adânc (Zănoaga), cel mai frumos (completați după dorință), cel mai ascuns (Tăul Ascuns). Tăul Dintre Brazi nu e nimic: un lac colmatat, de 10-20 de centimetri adâncime, folosit de mistreți ca scăldătoare. Am văzut eu multe lacuri, dar așa ceva... pe scurt, o cloacă. Din el ies gaze, pur și simplu: stratul de noroi de sub pânza subțire de apă fermentează și aruncă la suprafață bolboroace pestilențiale. Lipsit de orice urmă de viață, evident, nici mama mamei peștilor n-ar putea trăi acolo. 

Lasă că oricum e interzis ca loc de campare (dintre toate masivele, Retezatul are un regim special), dar numai un om foarte nebun, cu mințile duse pe pustii, s-ar putea gândi să-și pună cortul acolo: mai jos este cabana Pietrele (confort, bere etc), mai sus e cabana Gențiana (doamna Jeni, bere etc), sus de tot e lacul Bucura, unde orice om normal își pune cortul și face trasee. Dar ce, Dottore-i normal? „Campăm la Tăul Dintre Brazi, unde nu campează nimeni, ca să nu stăm cu toți pigmeii” – iar eu, ultimul om, în loc să-i dau patruzeci de mii de pumni în cap, m-am luat după el. Când am ajuns și-am văzut mizeria, mi s-au încleștat fălcile de furie, mi-au dat lacrimile de ciudă pentru propria mea prostie și nevolnicie (să mă iau după dobitoc!), l-am lăsat pe tembel să-și admire opera (lacul + decizia de-a campa acolo), m-am dus la râu să aduc apă, mi-am făcut de lucru încercând să nu sugrum ipochimenul, să scap specia de-un asemenea exemplar. Numai ce-l aud zbierând: „Vino, bă, încoace, să vezi ceva!”. 

Un dans nupțial al libelulelor. Există viață în lac, chit că nu e vorba de păstrăvi, lipani sau zgăvloace, ci de insecte și larvele lor, care prosperă în mediul ăla dantesc de zici că Doamne ce-i. Perechea de libelule „dansa” la rasul apei și trebuie să admit că era un spectacol de admirat, un spectacol rar: neavând genă pentru poezie, eu i-aș spune „frumos”. Dottore era de altă părere, trâmbița ca apucatul, dându-i masculului sfaturi sexuale pe care hârtia nu le suportă, iar la sfârșit și-a scos râtul din sticla de vodcă doar ca să ofteze: „Fute lumea, fute...”. 

***

Dacă ajungi la Bucura pe traseul Galeșu – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga, te poți numi bărbat: nu e ușor să parcurgi toate astea cu rucsac mare și să nu mori de oboseală sau de prăpastie. Felicitări! Evident, eu nu mă pot numi bărbat pentru că n-am luat-o pe-acolo, era prea greu iar eu prea fricos, așa c-am ajuns la Bucura pe unde ajunge toată lumea, pe la Curmătura Bucurei; de Dottore ce să mai zic, ăstuia îi tremură carbonul și dacă vede-un șoarece, dar dacă vede Porțile Închise! E vorba de-o custură cam dată naibii, de-aia. 

Întind cortul, începe ploaia. Începe ploaia, începe Dottore să orăcăie: „Oliu, că intră apa-n cort! Oliu, ce mă fac eu, îmi udă lucrușoarele! Oliu, pișa-m-aș pe Kelty Gunnison-ul tău, că nu face doi bani, fir-ar al dracului de cort!”. Până aici! Sunt eu un monument de toleranță, sunt bleg, sunt prost de bun, dar totul până la Kelty Gunninson! Care este un cort excepțional, un cort de foarte mare valoare, cel mai bun cort care există – bine, pe ieftinache, că de unde bani pentru un Jack Wolfskin model Yellowstone II?! Faptul că două-trei picături din potopul de-afară s-au strecurat ca sprintenele și l-au stropăcit pe neghiniț pe chelie nu înseamnă că-n Kelty Gunninson intră apa; poate doar un picuț, un piculeț, cât să mă simt eu răzbunat pentru ce mi-a făcut nenorocitul la Tăul Dintre Brazi, cu fanteziile lui bolnave de campare – n-o să-l iert în veci, ploicica de la Bucura e doar începutul. Îi rumeg eu japiței una di granda, lasă! 

Să-l fi auzit cum zbiera, Doamne Cristoase Isuse: „Oliu, că pică! Oliu, că intră! Uite-uite, am o băltoacă la picioare! Oliu, că am una și la cap! Mi se udă sacul de dormit, unde mai dorm eu? Oliu, că răcesc, oliu, că fac gâlci, oliu că mă ia și rânza! Ce-o fi fost în capul meu să am încredere în tine și în căcatul ăsta de Kelty Gunnison – prost, eu, că trebuia să-mi fi cărat dracu’ cortul meu, vechi, dar bun!” (nefericitul are un Cerna II), „Săracul Nea Nicu, ce corturi se făceau la Urziceni pe vremea lui, corturi de corturi, nu porcării d-astea americane, fir-ați ai dracu’ de capitaliști!” etc. 

Nu știu cine-a zis că răzbunarea e arma prostului, pentru mine e plăcerea zeilor: l-am lăsat pe mărunt să se zvârcolească în propriile tânguieli vreo patru ore, râzând cum n-am mai râs eu demult, cred de pe vremea lui Moș Ghinion Iliescu, apoi am ieșit afară-n ploaie și-am întins lateralele cortului cu niște șireturi de bocanci, pe care le-aveam eu de rezervă (îmi cunosc prea bine cortul). N-a mai intrat niciun strop. Înăuntru, Dottore broscăia năuc, storcând o pereche de șosete: „Mai și râzi ca vaca!”.

***

Cum se ajunge de la lacul Bucura la București*? Simplu. Se scoală omul de dimineață, își strânge catrafusele, așteaptă să usuce soarele roua de pe cort, îl strânge și pleacă. Bagă pas ceva mai spornic decât de obicei, urcă în Curmătura Bucurei, coboară în Valea Pietrele, trece pe lângă Cabana Gențiana, ține traseul de triunghi albastru, lasă pe mâna dreaptă cascadele Maria Magdalena și Lolaia (evitând astfel cu măiestrie Cabana Pietrele), ia microbuzul de la Poiana Cârnic până la Ohaba de sub Piatră, de acolo se suie în trenul de Petroșani, la Petroșani se suie în trenul de București și aia e. O zi, una. Cu noroc, prinde și metroul.

Cât am făcut noi, Dottore și cu mine, de la Bucura la București? Cinci zile, da. Nu este o glumă, chit că asta-i revistă de umor: am dormit la Gențiana, am dormit la Pietrele, am dormit la Cârnic (Cabana Cascada), am dormit la Arxavia (pe Valea Oltului, exact!) și abia în după-amiaza târzie a celei de cincea zile am apucat să-mi văd și eu copilul și să mă cert cu nevasta, serios, productiv, tinerește („Fir-ai al dracu’ de bețiv, e ultima oară când te mai las pe munte cu psihopatul ăla etc”). Avea și ea dreptatea ei: de ce se oprea Dottore peste tot? Ca să bea bere, de-aia. De ce mă opream și eu cu el, în loc să-mi văd de drum? Pentru că-s prea sărac ca să merg pe munte fără el, de-aia. Da, îl atârn! Ce altceva aș putea să fac?! Dați-mi voi o soluție, dacă sunteți așa deștepți!

Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.

Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?

                                                 *da, au aceeași rădăcină, cuvântul albanez „bukur” (frumos) 

***

Iată faptele: coborâm de la Gențiana la Pietrele, dimineața (până-n prânz, adică), Dottore și cu mine. Nu eram beți! Aduc mărturie. Eu, treaz bec, el, ușor mahmur (foarte puțin, l-am văzut eu în niște stări cu totul neverosimile). Cerem cazare la Pietrele, tanti ne întreabă câți suntem, eu îi zic că doi, ea întinde mâna și ne dă o cheie: „Vila Stânișoara, camera trei”. Iau cheia și dau să plec, dar Dottore de colo: „Mai dați-ne o cameră”. Eu mă uit la tanti, tanti se uită la mine: „Camerele sunt cu două paturi”, zice ea, dar nu știa cu cine are de-a face: „Mai dați-ne o cameră, tot de-asta cu două paturi. Plătim!” (voia să spună că plătea el, ceea ce nu face parte din firul epic). Tanti se uită bolând la Dottore, care se simte dator să explice: „Din cauza lu’ ăsta” (eu, adică). „Sforăie!”. Tanti se uită foarte urât la el, dar îi dă și-a doua cheie, iar de-aici începe fantasticul.

„Unde e vila Stânișoara?”, întreb eu. „Cum ieșiți în stânga și pe urmă încă o dată la stânga, pe după tractor”. Îmi ridic rucsacul, dau să plec, iar Dottore de colo: „Ia-l și pe-al meu, că mai stau puțin pe-aici” (voia să fumeze). M-am uitat și eu urât la el, m-am încărcat ca măgarul de aur și m-am dus. Mi-am ales camera mai bună (ce?!), am lăsat rucsacul lui în cealaltă cameră, am făcut un duș că se impunea, după atâtea zile, m-am schimbat în ceva mai lejer și-am bătut la ușa camerei celeilalte, să văd ce face colegul. 

Nu era acolo. Rucsacul în aceeași poziție în care-l pusesem eu, de Dottore niciun semn. Mă duc în sala de mese, mă uit după el („Poate-o fi trecut pe bere...”), nu era. Ies în fața cabanei, mă fac că mă plimb pe-acolo – doi pași înainte, doi pași înapoi, cât spațiu credeți că-i în față la Pietrele?! – dau cu șutul în niște gunoaie, îl sun, nimic (nu e semnal). Dup-o oră de așteptare mi-am călcat pe mândrie și m-am dus la tanti s-o întreb dacă nu l-a văzut pe colegul cu care venisem; desigur că s-a uitat la mine ca la un picat din lună. I-am explicat că nu-l găsesc, mi-a zis că poate e-n pădure, unde există semnal de mobil, m-am dus acolo (știam că avea telefonul la el), multă lume care vorbea cu cei de-acasă, Dottore nicăieri. Trecuseră aproape două ore, începeam să intru la idei. Avea pe el un tricou, șort, parazăpezi și bocanci, nici măcar șapcă; unde putea să fi dispărut? Bine, portofelul lui era la mine, dar oricum. 

A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.

***

Am plecat de la Pietrele într-o stare de perplexitate pe deplin comparabilă cu cea a lui Gelu Voican-Voiculescu: eu mă grăbeam, Dottore nu. Inexact: eu trăgeam s-ajungem cât mai repede, el se scremea să mergem cât mai încet (n-am văzut așa ceva!). Îl rugam, pledam, peroram, nimic: putoarea abia-și târșâia picioarele. Toată lumea știe că de la Poiana Cârnic pleacă două microbuze pe zi spre Ohaba de sub Piatră, așa că orice om se zorește să-l prindă pe primul; dacă totuși îl ratează are back-up, microbuzul numărul doi, și tot nu rămâne fiul ploii. Sună logic ce spun? Sună! Cu toate astea, Dottore voia în mod explicit să pierdem primul microbuz, altă explicație nu exista pentru viteza lui de deplasare („Mai încet, Dottore, că te ia radaru’!”); am încercat și șaga, dar tot nimic. Zero! Ajungem la Cârnic. Mut, am rămas mut. Mai fusesem acolo în 2003, într-un an foarte nenorocit pentru mine (murise maică-mea, mă părăsise iubita etc) și-mi amintesc perfect că nu era decât un canton silvic (da, aveau și de mâncare, niște virșli, parcă), în fața căruia trăgea microbuzul. Atât. Acum am numărat cabanele: Lolaia, Codrin, Cârnic, Popas Cârnic (!), încă una al cărei nume l-am uitat și Cabana Cascada. Cât căscam eu gura pe acolo, Dottore iar dispare ca măgaru-n ceață; mă uit mai bine, era instalat ca boierii în cerdacul înalt de la Cascada, cu berea pe masă, scrumiera lângă, plus o chelneriță tinerică ce se sprintenea pe lângă el: „Ce faci, mă, nebunule?”. El scrumează tacticos: „Stai calm, micule. Ia loc, dă comanda, simte-te bine. Am totul sub control”. Iar aveam senzația că joc într-un film prost: „Păi, microbuzul? Crezi că stă după noi, să bere și să astea?” (dialogul era pur mungian, el sus, pe terasă, eu jos, pe drum, ferindu-mă de mașinile care treceau ca-n Piața Presei). El suflă fumul cu voluptate: „Ți-am zis că am totul sub control. Care parte n-ai înțeles-o?”. 

Bref: c-o zi înainte, când alerga ca o găină cu capul tăiat, Dottore ajunsese până la Poiana Cârnic și-și făcuse un plan machiavelic, despre existența căruia fusese destul de inteligent ca să nu mă informeze. Microbuzul a venit și-a plecat, noi am dormit la Cabana Cascada (oleacă fiță pentru gustul meu barbar) după ce-am băut și-am mâncat ca porcii negri. A doua zi, gipul lui Dottore a tras în fața cabanei, marele montagnard a coborât pe scări (eu căram bagajele), s-a instalat pe locul mortului și i-a zis șoferului (un zdrahon pe nume Călinmice): „Calc-o! Mergem la Nea Tomiță, la Arxavia. Am vorbit, ne-așteaptă cu beri”.

articole publicate în numerele 37, 38, 40, 41, 42 ale revistei Cațavencii

Retezat, 1996-2017

Unde e cabana Rotunda: la 1100 de metri altitudine, pe valea Lăpușnicului Mare, cam la 50 km de orașul Hațeg. Drum asfaltat până aproape de barajul Gura Apei, apoi drum forestier, mai mult sau mai puțin rupt (depinde când au trecut pe-acolo camioanele grele, încărcate cu bușteni furați), încă vreo 7-8 kilometri. Cabana e pe mâna stângă, dar nu-i singură: tot acolo, în mica luncă pe care o formează râul, mai sunt Cantonul Silvic Rotunda și Casa de Vânătoare Rotunda.

Când: în 1996, pe vremea când funcționa „cu circuit închis” (orice va fi însemnat asta). După 2001, Academia Română a cedat (împrumutat, închiriat etc) cabana unei firme particulare, care s-o renoveze și s-o bage pe profit, pe motiv că „statul e prost administrator” (nu zic că nu-i!). Firma n-a renovat nimic, a frecat profit din vechea clientelă a cabanei (niște moși, niște regretnici, niște securiști), pân-au murit toți și s-a ales praful, apoi a zidit ușa, a bătut ferestrele în scânduri și-a plecat. După 21 de ani, am trecut chiar prin fața ei (25 august 2017, aproximativ orele 17:30) și-am plâns. Nu mult, doar așa, bărbătește, de fiță, câteva suspine: în august 1996, acolo am trăit chestii.

Miscellaneous: cabana asta s-a născut odată cu mine, în 1971, la ordinul lui Nea Nicu, să aibă unde sta când venea la vânătoare în Parcul Național Retezat (unde vânătoarea era interzisă, ca și-acum). Nea Nicu a vânat ce-a vânat, apoi l-au vânat alții pe el, numai bine ca să se-ncuibe apoi și-n cabana lui (și eu pe lângă ei, dar asta-i altă poveste), și-n final s-o facă moloz.

Important: din pasul Rotunda faci o oră până la Poiana Pelegii, cu mașina, și încă două până la Lacul Bucura, pe jos. Este inutil să precizez că Retezatul este unul dintre cele mai frumoase masive din România (are destui aficionados care, dacă m-ar prinde, m-ar cafti ca la Galați, din cauză că n-am scris „cel mai frumos” în loc de „unul dintre cele mai frumoase”. Și-ar avea perfectă dreptate să mi-o dea p-aia greaua, că Retezatul e-un miracol).

Va urma: suspinele le-am scos la coborâre. La urcare n-am văzut nimic, era deja întuneric; am mas la Refugiul Stănuleți, în amonte.

***

Undeva mult sub Poiana Pelegii se află enigmaticul refugiu Stănuleți. „Enigmatic”?! Da. Pentru că e la distanță total neconvenabilă atât față de barajul de pe Râul Mare (unde, teoretic, ți-ai putea pune cortul, deși nimeni nu mai face asta de ani buni, în afară de undițarii veniți la păstrăvi), cât și față de Poiană, punctul terminus al oricui atacă Retezatul dinspre sud, folosind ca armă doar o pereche de picioare. Pur și simplu, pare plantat în mijlocul a nimic, așa degeaba.

Pare. Doar pare, pentru că adevărul care-i: cândva, acolo forfoteau securiștii, dormeau, mâncau, jucau cărți, mă rog, ce-or fi obișnuit securiștii să facă atunci când erau în misiune (dar în afara programului), n-am de unde să știu. Nea Nicu, locatarul cabanei Rotunda de care ați aflat în numărul trecut, era foarte fricos, zice-se: când umbla la vânătoare era păzit pe trei cercuri concentrice, cum ar veni. Primul cerc era ăla (sau ăia) care umblau lângă el, la un metru-doi (se spune că ăstora nu le dădea muniție, de frică să nu-l omoare chiar ei). Al treilea cerc era compus din câteva sute de „ciobani”, „mineri”, „geologi”, „salvamontiști”, „pădurari”, „meteorologi”, dar mai ales „turiști”, care umpleau toate localitățile învecinate zonei de vânătoare, plus, evident, toate traseele montane; ei fie campau, fie dormeau prin localități, cum puteau. Și-n ziua de azi mai găsești bătrâni care-ți povestesc despre travestiții ăștia de tot râsul.

Al doilea cerc, însă, avea de făcut treaba cea mai grea, adică trebuia să-l păzească pe Nea Nicu fără să-i simtă Nea Nicu, că făcea urât de tot, zicea că-i sperie urșii din cătare, sau ce vâna el. Așa că nenorociții aștia de securiști din „cercul doi” se pitulau cum puteau prin boscheți, în așa fel încât să nu-i vadă Nea Nicu, dar nici dihăniile. Credeți că-i ușor? Eu n-aș putea. Și doar sunt obișnuit cu muntele, oarecum, dar la ani-lumină de asemenea performanță! Totuși, erau și ei oameni, nu duhuri, aveau deci nevoie de momente de somn, de masă, de spălat, mă rog, de minimă refacere. Pentru ei a fost construit refugiul Stănuleți, nu la drum, cum e Rotunda, ci mai acana, mai lăturiș. Îl găsești acum ușor, că nu mai există perdeaua de protecție: brazii care-l mascau au fost tăiați demult, poți să intri și cu camionul de furat copaci din parcul național.

Ceea ce se și-ntâmplă. Șoferii și drujbarii unde credeți că trag peste noapte?

***

Refugiul Poiana Pelegii: atenție, este vorba de un refugiu salvamont, adică acolo nu ne cazăm așa, când ne vine nouă pe chelie! Un astfel de refugiu este gândit pentru situații de necesitate, pentru cineva mai tâmpit care are nevoie urgentă de ajutor, altfel riscă să dea colțul (eu am fost odată cinevaul mai tâmpit!). Din păcate, prea mulți oameni ajung acolo fără să știe chestii, ba chiar fără să aibă cea mai vagă idee că nu e bine să deschizi ușa și să te rățoiești la Nea Sandu Piratu: „’Ai noroc, bă. Câte paturi ai acilea? Nu te uita, bă, așa urât: ’ai, că-ți dau țuică”.

În ceea ce mă privește, eu mi-am lăsat rucsacul și companionul în poiană și am urcat să dau „bună seara”, la care Nea Sandu a răspuns politicos, dar fără niciun chef (simțise imediat accentul miticist). Am mai întrebat una, am mai întrebat alta, de trasee, de vreme, de cabanierul de la Buta (cunoștință veche...), de dihănii, de cine-i în tură la Bucura și cine la Zănoaga, și, treptat, Nea Sandu s-a îmblânzit. De unde până atunci nu știa cum să scape mai repede de noi („Duce-vă-ți, domnule, la Buta! Într-o oră ați ajuns! Aveți acolo mâncărică, băuturică, camere faine, faceți un grătărel, treaba voastră!”). A venit și tovarășul meu (întinsese cortul între timp), și-a prezentat și el résumé-ul de munțoman (a „prezenta” așa ceva e o artă în sine), iar Nea Sandu s-a domesticit definitiv, a devenit prietenul nostru, iar noi prietenii lui. L-am rugat să ia o bere din provizia noastră, dar ne-a refuzat net („Sunt de serviciu! Dacă se rătăcește careva prin ceața asta?”), așa c-am băut singuri, ceea ce ne-a priit de minune, că veniserăm nebăuți tocmai de la București: 11 ore în mașină, asta usucă rău beregușurile! Nea Sandu și-a făcut un ceai tare și s-a așternut la povești, că simțea el c-o să fie o noapte lungă; n-a fost, și nici următoarele, că veneam mereu obosiți de pe traseu, dar dacă e să pun cap la cap toate serile de povești cu Piratu, atunci da, iese o noapte foarte lungă!

Pot dezvălui doar următoarele: de la nimeni nu înveți mai mult despre munte decât de la cineva care-l cunoaște bine de tot, și pe față, și pe dos (la propriu, că înainte de a fi salvamontist, Nea Sandu fusese salvator minier, adică știe munții și pe dinafară, și pe dinăutru). E unul dintre oamenii în fața căruia ne-am simțit foarte mici, chit că de peste trei decenii ne flendurim încoace și-ncolo prin Carpații ăștia de la noi; la slovaci n-am ieșit, la ucrainieni nici atât.

articole publicate în numerele 39, 40, 41 ale revistei Cațavencii