Lasă că oricum e interzis ca loc de campare (dintre toate masivele, Retezatul are un regim special), dar numai un om foarte nebun, cu mințile duse pe pustii, s-ar putea gândi să-și pună cortul acolo: mai jos este cabana Pietrele (confort, bere etc), mai sus e cabana Gențiana (doamna Jeni, bere etc), sus de tot e lacul Bucura, unde orice om normal își pune cortul și face trasee. Dar ce, Dottore-i normal? „Campăm la Tăul Dintre Brazi, unde nu campează nimeni, ca să nu stăm cu toți pigmeii” – iar eu, ultimul om, în loc să-i dau patruzeci de mii de pumni în cap, m-am luat după el. Când am ajuns și-am văzut mizeria, mi s-au încleștat fălcile de furie, mi-au dat lacrimile de ciudă pentru propria mea prostie și nevolnicie (să mă iau după dobitoc!), l-am lăsat pe tembel să-și admire opera (lacul + decizia de-a campa acolo), m-am dus la râu să aduc apă, mi-am făcut de lucru încercând să nu sugrum ipochimenul, să scap specia de-un asemenea exemplar. Numai ce-l aud zbierând: „Vino, bă, încoace, să vezi ceva!”.
Un dans nupțial al libelulelor. Există viață în lac, chit că nu e vorba de păstrăvi, lipani sau zgăvloace, ci de insecte și larvele lor, care prosperă în mediul ăla dantesc de zici că Doamne ce-i. Perechea de libelule „dansa” la rasul apei și trebuie să admit că era un spectacol de admirat, un spectacol rar: neavând genă pentru poezie, eu i-aș spune „frumos”. Dottore era de altă părere, trâmbița ca apucatul, dându-i masculului sfaturi sexuale pe care hârtia nu le suportă, iar la sfârșit și-a scos râtul din sticla de vodcă doar ca să ofteze: „Fute lumea, fute...”.
***
Dacă ajungi la Bucura pe traseul Galeșu – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga, te poți numi bărbat: nu e ușor să parcurgi toate astea cu rucsac mare și să nu mori de oboseală sau de prăpastie. Felicitări! Evident, eu nu mă pot numi bărbat pentru că n-am luat-o pe-acolo, era prea greu iar eu prea fricos, așa c-am ajuns la Bucura pe unde ajunge toată lumea, pe la Curmătura Bucurei; de Dottore ce să mai zic, ăstuia îi tremură carbonul și dacă vede-un șoarece, dar dacă vede Porțile Închise! E vorba de-o custură cam dată naibii, de-aia. 
Întind cortul, începe ploaia. Începe ploaia, începe Dottore să orăcăie: „Oliu, că intră apa-n cort! Oliu, ce mă fac eu, îmi udă lucrușoarele! Oliu, pișa-m-aș pe Kelty Gunnison-ul tău, că nu face doi bani, fir-ar al dracului de cort!”. Până aici! Sunt eu un monument de toleranță, sunt bleg, sunt prost de bun, dar totul până la Kelty Gunninson! Care este un cort excepțional, un cort de foarte mare valoare, cel mai bun cort care există – bine, pe ieftinache, că de unde bani pentru un Jack Wolfskin model Yellowstone II?! Faptul că două-trei picături din potopul de-afară s-au strecurat ca sprintenele și l-au stropăcit pe neghiniț pe chelie nu înseamnă că-n Kelty Gunninson intră apa; poate doar un picuț, un piculeț, cât să mă simt eu răzbunat pentru ce mi-a făcut nenorocitul la Tăul Dintre Brazi, cu fanteziile lui bolnave de campare – n-o să-l iert în veci, ploicica de la Bucura e doar începutul. Îi rumeg eu japiței una di granda, lasă!
Să-l fi auzit cum zbiera, Doamne Cristoase Isuse: „Oliu, că pică! Oliu, că intră! Uite-uite, am o băltoacă la picioare! Oliu, că am una și la cap! Mi se udă sacul de dormit, unde mai dorm eu? Oliu, că răcesc, oliu, că fac gâlci, oliu că mă ia și rânza! Ce-o fi fost în capul meu să am încredere în tine și în căcatul ăsta de Kelty Gunnison – prost, eu, că trebuia să-mi fi cărat dracu’ cortul meu, vechi, dar bun!” (nefericitul are un Cerna II), „Săracul Nea Nicu, ce corturi se făceau la Urziceni pe vremea lui, corturi de corturi, nu porcării d-astea americane, fir-ați ai dracu’ de capitaliști!” etc.
Nu știu cine-a zis că răzbunarea e arma prostului, pentru mine e plăcerea zeilor: l-am lăsat pe mărunt să se zvârcolească în propriile tânguieli vreo patru ore, râzând cum n-am mai râs eu demult, cred de pe vremea lui Moș Ghinion Iliescu, apoi am ieșit afară-n ploaie și-am întins lateralele cortului cu niște șireturi de bocanci, pe care le-aveam eu de rezervă (îmi cunosc prea bine cortul). N-a mai intrat niciun strop. Înăuntru, Dottore broscăia năuc, storcând o pereche de șosete: „Mai și râzi ca vaca!”.
***
Cum se ajunge de la lacul Bucura la București*? Simplu. Se scoală omul de dimineață, își strânge catrafusele, așteaptă să usuce soarele roua de pe cort, îl strânge și pleacă. Bagă pas ceva mai spornic decât de obicei, urcă în Curmătura Bucurei, coboară în Valea Pietrele, trece pe lângă Cabana Gențiana, ține traseul de triunghi albastru, lasă pe mâna dreaptă cascadele Maria Magdalena și Lolaia (evitând astfel cu măiestrie Cabana Pietrele), ia microbuzul de la Poiana Cârnic până la Ohaba de sub Piatră, de acolo se suie în trenul de Petroșani, la Petroșani se suie în trenul de București și aia e. O zi, una. Cu noroc, prinde și metroul. 
Cât am făcut noi, Dottore și cu mine, de la Bucura la București? Cinci zile, da. Nu este o glumă, chit că asta-i revistă de umor: am dormit la Gențiana, am dormit la Pietrele, am dormit la Cârnic (Cabana Cascada), am dormit la Arxavia (pe Valea Oltului, exact!) și abia în după-amiaza târzie a celei de cincea zile am apucat să-mi văd și eu copilul și să mă cert cu nevasta, serios, productiv, tinerește („Fir-ai al dracu’ de bețiv, e ultima oară când te mai las pe munte cu psihopatul ăla etc”). Avea și ea dreptatea ei: de ce se oprea Dottore peste tot? Ca să bea bere, de-aia. De ce mă opream și eu cu el, în loc să-mi văd de drum? Pentru că-s prea sărac ca să merg pe munte fără el, de-aia. Da, îl atârn! Ce altceva aș putea să fac?! Dați-mi voi o soluție, dacă sunteți așa deștepți!
Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.
Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?
Nu era acolo. Rucsacul în aceeași poziție în care-l pusesem eu, de Dottore niciun semn. Mă duc în sala de mese, mă uit după el („Poate-o fi trecut pe bere...”), nu era. Ies în fața cabanei, mă fac că mă plimb pe-acolo – doi pași înainte, doi pași înapoi, cât spațiu credeți că-i în față la Pietrele?! – dau cu șutul în niște gunoaie, îl sun, nimic (nu e semnal). Dup-o oră de așteptare mi-am călcat pe mândrie și m-am dus la tanti s-o întreb dacă nu l-a văzut pe colegul cu care venisem; desigur că s-a uitat la mine ca la un picat din lună. I-am explicat că nu-l găsesc, mi-a zis că poate e-n pădure, unde există semnal de mobil, m-am dus acolo (știam că avea telefonul la el), multă lume care vorbea cu cei de-acasă, Dottore nicăieri. Trecuseră aproape două ore, începeam să intru la idei. Avea pe el un tricou, șort, parazăpezi și bocanci, nici măcar șapcă; unde putea să fi dispărut? Bine, portofelul lui era la mine, dar oricum.
A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.
Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.
Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?
*da, au aceeași rădăcină, cuvântul albanez „bukur” (frumos)
***
Iată faptele: coborâm de la Gențiana la Pietrele, dimineața (până-n prânz, adică), Dottore și cu mine. Nu eram beți! Aduc mărturie. Eu, treaz bec, el, ușor mahmur (foarte puțin, l-am văzut eu în niște stări cu totul neverosimile). Cerem cazare la Pietrele, tanti ne întreabă câți suntem, eu îi zic că doi, ea întinde mâna și ne dă o cheie: „Vila Stânișoara, camera trei”. Iau cheia și dau să plec, dar Dottore de colo: „Mai dați-ne o cameră”. Eu mă uit la tanti, tanti se uită la mine: „Camerele sunt cu două paturi”, zice ea, dar nu știa cu cine are de-a face: „Mai dați-ne o cameră, tot de-asta cu două paturi. Plătim!” (voia să spună că plătea el, ceea ce nu face parte din firul epic). Tanti se uită bolând la Dottore, care se simte dator să explice: „Din cauza lu’ ăsta” (eu, adică). „Sforăie!”. Tanti se uită foarte urât la el, dar îi dă și-a doua cheie, iar de-aici începe fantasticul.
„Unde e vila Stânișoara?”, întreb eu. „Cum ieșiți în stânga și pe urmă încă o dată la stânga, pe după tractor”. Îmi ridic rucsacul, dau să plec, iar Dottore de colo: „Ia-l și pe-al meu, că mai stau puțin pe-aici” (voia să fumeze). M-am uitat și eu urât la el, m-am încărcat ca măgarul de aur și m-am dus. Mi-am ales camera mai bună (ce?!), am lăsat rucsacul lui în cealaltă cameră, am făcut un duș că se impunea, după atâtea zile, m-am schimbat în ceva mai lejer și-am bătut la ușa camerei celeilalte, să văd ce face colegul.
A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.
***
Am plecat de la Pietrele într-o stare de perplexitate pe deplin comparabilă cu cea a lui Gelu Voican-Voiculescu: eu mă grăbeam, Dottore nu. Inexact: eu trăgeam s-ajungem cât mai repede, el se scremea să mergem cât mai încet (n-am văzut așa ceva!). Îl rugam, pledam, peroram, nimic: putoarea abia-și târșâia picioarele. Toată lumea știe că de la Poiana Cârnic pleacă două microbuze pe zi spre Ohaba de sub Piatră, așa că orice om se zorește să-l prindă pe primul; dacă totuși îl ratează are back-up, microbuzul numărul doi, și tot nu rămâne fiul ploii. Sună logic ce spun? Sună! Cu toate astea, Dottore voia în mod explicit să pierdem primul microbuz, altă explicație nu exista pentru viteza lui de deplasare („Mai încet, Dottore, că te ia radaru’!”); am încercat și șaga, dar tot nimic. Zero! Ajungem la Cârnic. Mut, am rămas mut. Mai fusesem acolo în 2003, într-un an foarte nenorocit pentru mine (murise maică-mea, mă părăsise iubita etc) și-mi amintesc perfect că nu era decât un canton silvic (da, aveau și de mâncare, niște virșli, parcă), în fața căruia trăgea microbuzul. Atât. Acum am numărat cabanele: Lolaia, Codrin, Cârnic, Popas Cârnic (!), încă una al cărei nume l-am uitat și Cabana Cascada. Cât căscam eu gura pe acolo, Dottore iar dispare ca măgaru-n ceață; mă uit mai bine, era instalat ca boierii în cerdacul înalt de la Cascada, cu berea pe masă, scrumiera lângă, plus o chelneriță tinerică ce se sprintenea pe lângă el: „Ce faci, mă, nebunule?”. El scrumează tacticos: „Stai calm, micule. Ia loc, dă comanda, simte-te bine. Am totul sub control”. Iar aveam senzația că joc într-un film prost: „Păi, microbuzul? Crezi că stă după noi, să bere și să astea?” (dialogul era pur mungian, el sus, pe terasă, eu jos, pe drum, ferindu-mă de mașinile care treceau ca-n Piața Presei). El suflă fumul cu voluptate: „Ți-am zis că am totul sub control. Care parte n-ai înțeles-o?”. 
Bref: c-o zi înainte, când alerga ca o găină cu capul tăiat, Dottore ajunsese până la Poiana Cârnic și-și făcuse un plan machiavelic, despre existența căruia fusese destul de inteligent ca să nu mă informeze. Microbuzul a venit și-a plecat, noi am dormit la Cabana Cascada (oleacă fiță pentru gustul meu barbar) după ce-am băut și-am mâncat ca porcii negri. A doua zi, gipul lui Dottore a tras în fața cabanei, marele montagnard a coborât pe scări (eu căram bagajele), s-a instalat pe locul mortului și i-a zis șoferului (un zdrahon pe nume Călinmice): „Calc-o! Mergem la Nea Tomiță, la Arxavia. Am vorbit, ne-așteaptă cu beri”.
articole publicate în numerele 37, 38, 40, 41, 42 ale revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu