Muntele vrăjit

Tăul Slăveiu; nume de lac glaciar, da? Mai găsim? Hai: tăul Ghimpele, tăurile Custurii, tăul Țapului, tăul Urât, tăul Răsucit, tăul Știrbu, tăul Negru, tăul Ascuns, tăul Agățat, tăul Porții, tăul Judele, tăul Galeșu, tăul Păpușii, tăul Mare, tăurile din Valea Rea, tăul Stânișoara, tăul Spurcat, tăurile Cârligului, tăul Ciomfu Mic, tăurile Pietricelele, tăul Dintre Brazi, tăul Peleguța, tăul Zănoaga, tăul Ștevia, tăul Gemenele, tăul Iezilor, tăul Turcelu - și gata, că m-am plictisit. Completați voi.

Și-acum: lacul Ana (o-pa!). Lacul Viorica (romantic!). Lacul Lia (poetic!). Lacul Florica (nu „Floarea”, nu „Virág”; „Florica”, mânca-o-ar mama pe ea!). Lacul Bucura, cel mai dubios („bukur” = „frumos” în albaneza cea mai pură, adică-n shqipja, cum îi spun albanezii limbii lor), care ne și aduce la întrebarea: de unde și până unde? Că dac-aș fi ungur, m-aș bate râzând pe umăr, a felicitare: vezi, bă, că românii-s albanezi, veniți în Bazinul Carpatic cu oile, mult după Aranybulla? Dar cum îs doar corcitură, mă văd silit să găsesc o explicație alternativă.

Fanny Szekulics. O știm din Craii („teozoafa Bucura Dumbravă”), dar era și autoare, a scris o carte în limba română (bunînțeles după ce-a-nvățat româna), bine vândută în epocă și dup-aia complet uitată („Cartea munților”, 1920); a mai fost și mamă de fete, zice-se (patru la număr, eu nu bag mâna-n foc); a mai fost și prietenă cu Alexandru Borza, omul de la care ne-a rămas nu numai Grădina Botanică din Cluj (mă rog, fosta grădină a contelui Imre Mikó, donată de el orașului tocmai în scopul ăsta. Vedeți? În Transilavnia nimic nu e simplu și clar, toate au minim două „variante de adevăr”, dacă nu trei sau patru!), dar și Parcul Național Retezat, primul din țară. După ce-a murit „teozoafa”, profesorul Borza s-a gândit să nu-i lase amintirea să moară. A botezat cele cinci tăuri cu numele ei și ale fiicelor. De-aia se potrivesc ca nuca-n perete cu restul lacurilor.

Da, la Bucura se campează: în noaptea dintre 25 și 26 august a fost o furtună teribilă, cu 11 ore de ploaie. S-a umflat lacul, a umplut corturile puse prea aproape (oameni disperați, plângeau, nenorocire). Eu beam vodcă. Al meu era uscat. 

***

Chestia a pornit, ca de obicei, de la bani: se stricase drumul ce duce de la barajul Gura Apelor la Poiana Pelegii, mai exact la așa-zisul „camping” de sub Poiană. Că s-a stricat, asta e, Dumnezeu să-l hodinească, poți să te pui cu voia Lui? C-așa se mai strică drumurile de munte, mai o aversă, mai un dezgheț, mai o furtună de vară, mai o avalanșă de primăvară, praful și pulberea se alege de ele (mai e și varianta când drumul respectiv e folosit de companiile hoațe de lemne, și atunci ele-s bine întreținute, ca să suporte camioanele grele, încărcate cu trunchiuri furate din rezervațiile naturale și din parcurile naționale). Anul trecut în toamnă se pusese cruce și drumului ăstuia, fusese anunțat public ca „drum închis”.

Dar totul până la bani. Pe valea Râului Mare s-au construit în anii din urmă zeci de pensiuni, nu știu câte, poate cincizeci, poate o sută, și pensiunile astea fac afaceri nu tocmai rele, dar doar vara. Șmecheria care e: vii cu mașina, o tragi în curtea pensiunii, te pui la masă, mănânci, bei, te-mbeți, bați copiii, bați nevasta, îi culci. Te scoli a doua zi cu ochii umflați, te sui la volan, șofezi până la baraj, acolo faci un pipi, mergi mai departe, urci 20 de kilometri în două ore, lași mașina în zisul „camping” de sub Poiană, pui în spinare rucsăcelul de tură, urci în Poiană, mergi mai departe, pădure-pădure-pădure, treci pe lângă lacul Lia, faci poze, urci iar, ajungi la lacul Bucura, faci un filmuleț cretinel pentru încărcat pe Fațăcarte, te uiți în dreapta și-n stânga în căutare de priviri admirative (nu te admiră nimeni), cobori spre Poiană, scoți mașina din „camping”, mai faci două ore la coborâre, de la baraj ai drum betonat, ajungi la pensiune și te-mbeți la loc, lăudându-te cu isprava ta de mare munțoman. Banii îi lași în buzunarul proprietarului pensiunii. Dar dacă nu e drum? Atunci n-ai ce căuta acolo. Deci oamenii care au investit în pensiuni pierd bani grei. Nu-și vor recupera investiția în veci, fără drumul ăla. Așa că toată iarna 2018-2019 s-au făcut presiuni pe consiliul județean Hunedoara și uite că s-au găsit fonduri în viteza cea mai scurtă, iar drumul a fost reparat. Urmarea? Noi, cei care chiar campăm în Poiana Pelegii (nu în parcarea zisă „camping”!), am avut parte de foarte multă socializare. Era una, o timișoreancă venită solo, cu niște teniși rozulii și pantalonași tot rozulii, mulați pe funduleață... passons. 

***

Acum mulți ani, la Pietrele se campa. În ziua de astăzi nimeni nu mai campează, toată lumea „se cazează”, și pe bună dreptate, că-i mai scump dar face. În cort se doarme rău, iar în paturile de la Pietrele, fie că-s în căsuțe, fie că-s în cabane, se doarme categoric mai bine. De ce? Pentru că „Pietrele”, d-aia. Terenul este plin de pietre. Nu fac pe istețul; dintotdeauna, spațiul de campare de acolo a fost presărat cu milioarde de pietre, uneori acoperite de-un buruian păcătos, alteori aflate la vedere. Coșmarul camperului: să pui cortul la Pietrele! Mai bine te-mbeți lemn și dormi sub un copac, tot aia e. Dimineața te trezești la fel de frânt.

Și măcar să merite efortul, dar când dă ghionionul peste om, e ca-n legile lui Murphy, adică ghinioanele vin în serii de câte trei, iar când se termină prima serie de trei, începe alta. Iată: acum niște ani (nu spui câți!) am făcut un Retezat la risc, în iunie (nimeni nu merge pe munte-n iunie), c-un amic (nu spui cine!). Vremea ne-o face p-aia greaua – este impecabilă preț de șase zile, exact cât am forfecat masivul în cruciș și-n curmeziș. Ar fi trebuit să fie expediția perfectă, numai c-a fost cea mai nasoală dintre toate, și când zic „nasoală” folosesc accepțiunea originară a cuvântului, cea din limba rromani („nasvalo” = „beteag”). Un coșmar. Noaptea mă omorau pietrele de la Pietrele, ziua mă omora tolocăneala amicului, căruia nu i-a tăcut gurița timp de șase zile, de la răsărit la apus (el ar fi vorbit și noaptea, că oricum nu putea dormi de pietre, dar mă făceam eu că sforăi). Poate sunteți curioși ce anume spunea, deși sper că nu, dar, dacă, totuși, iată: hai s-o luăm pe-aici. Hai s-o luăm pe dincoace. Hai pe traseul ăsta, că-l știu eu. Vino după mine, te duc eu. Fii atent la ce-ți spun, pe-aici e drumul. Pentru creastă urmăm marcajul ăsta. Apă găsim mai încolo, îți arăt eu unde. Ăsta nu e loc bun de poze, e unul mai încolo. Asta nu e viperă, e șarpe de casă, ascultă-mă pe mine, că te-nvăț de bine. Etc. Am înnebunit pur și simplu, m-am întors din concediu bolnav de nervi. Nici lui nu i-a plăcut: „Nu-nțeleg de ce nu-i asculți p-ăștia mai vechi ca tine, care chiar le au cu muntele!”. Asta era problema lui. Autopoziționarea, futu-i. 

***

Nu este nici picior de „spațiu” de campare la Zănoaga, pentru simplul motiv că n-ai voie să campezi la Zănoaga; punctum! În tot masivul sunt doar trei puncte de campare, mari și late: Pietrele, Bucura, Poiana Pelegii, Buta. Campare fără foc, se înțelege de la sine! Sau vorbim de un Parc Național, sau nu mai vorbim. Mă rog, noroc cu salvamontiștii și cu jandarmii montani, că altfel iar făcea lumea ca acum 30 de ani, când toți își băgau picioarele în ea de lege și comiteau ce le trăznea prin cap (am văzut cu ochii mei niște „turiști” care dăduseră foc jnepenișului „ca să vadă cum arde”. Nu le-am zis nimic, eram ciutan pe vremea aia, doar i-am întrebat cum au reușit, că jneapănul verde arde foarte greu, nu se-aprinde nici tăiat în bucăți, darămite așa, întreg, nedefrișat! Mi-au zis că-și aduseseră „hexa” – eu nu știu ce e aia). Dar, desigur, există și excepții.

Una din excepții o constituie ploaia. Dacă te-a prins ploaia (sau, și mai bine, furtuna cu fulgere) într-un loc în care n-ai voie să pui cortul, îl pui, că n-o să-ți taie nimeni capul pentru asta. La fel, dacă te prinde noaptea. Sau ceața. Cam astea sunt excepțiile de care știu eu, dar țineți seama că eu merg pe munte numai vara, așa că mă gândesc că iarna or fi și alte excepții. Deci ce faci, dacă vrei să pui cortul la Zănoaga, mort-copt, gaia-mațu? Ajungi pe înserat, aia faci.

Bine, eu am și plusat, am făcut pe ăla obositul, vai-vai-vai, ce nenorocire pe capul meu, nu pot să merg mai departe, nu pot să rămân aici, deși e interzis? Cei doi salvamontiști ne-au măsurat din priviri, pe mine și pe colegul de traseu, au mijit ochii și ne-au zis: „Hai, mă, lăsați-o dracu’, mai bine ziceți cinstit care-i planul. De unde veniți?”. Le-am zis că veneam de la Galeșu, ceea ce era adevărat, și că voiam s-ajungem la Gura Apelor, ceea ce era o minciună cât China, pe care au mirosit-o imediat: „Bine, rămâneți, dar nu vă primim în refugiul Salvamont. Vă arătăm un loc. Câte corturi aveți?”. S-au binedispus când le-am spus că unul singur, au stat cu noi seara la povești, ne-au zis de ursul care bântuie pe Valea Judele (între Zănoaga și Crucea Trăznitului), să nu cumva să ne băgăm pe-acolo, că Martin nu știe de glumă. Noi ne-am trezit de dimineață și fix pe-acolo ne-am băgat. Ăsta fusese planul de la bun început, ați prins ideea. Băieții, tot băieți. 

***

A îmbătrânit și Nea Bela! N-am crezut că se va întâmpla vreodată una ca asta. Pentru mine – și pentru mulți – Nea Bela era Nea Bela, dintotdeauna același, neschimbat și peren ca muntele, inevitabil ca iarna, voios ca viscolul și prietenos ca ploaia cea mai rece. Nea Bela nu era Nea Bela, era o instituție în sine. Bine, știam că nu-i nici el zeu, dar măcar sempitern tot îl vedeam, dacă nu nemuritor. Nea Bela, îmbătrânit, îmblânzit, domolit, zâmbitor, nemorocănos?! O imposibilitate. Iată, totuși, că. Panta rhei, dar mie parcă-mi vine să plâng.

„Nu pot, măi băieți”, ne-a zis. „Nu pot să-i prind”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Îi prindem noi, Nea Bela”, i-am zis, „numai să ne spuneți de unde să luăm plasa ceea, minciogul”. Nea Bela ne-a zâmbit, prima oară de când îl știm, adică din vara lui 1989: „Nu de aia, mă. De prins, i-aș putea prinde eu. Dar nu mai am putere să vi-i curăț și să vi-i fac. Mai bine luați o ciorbă; azi am de legume și de fasole”. Pe mine oricum mă luase frica din clipa când l-am văzut pe Nea Bela zâmbind, nici n-am mai auzit ce-a zis dup-aia, mi-a povestit colegul meu de drum. Nu l-am mai necăjit cu ciorba, măcar că era gata făcută, nici nu trebuia s-o-ncălzească, era deja fierbinte, pe foc, dar dacă am văzut așa, am băut câte două beri de căciulă și ne-am văzut de drum. Bonjour, tristesse! Nea Bela, the ogre of our twenties... uf.

Da, se campează la Buta; chiar dacă este dincolo de valea Lăpușnicului Mare, Retezatul Mic este în interiorul Parcului Național, deși e cumva „rupt” de atracțiile principale, cele pe care vrea lumea (Căldarea Bucurei, în primul rând). De obicei, turiștii ajung la Buta urcând în amonte pe valea Jiului de Vest, pe jos pe vremuri, cu SUV-urile de vreo câțiva ani. Au la Nea Bela locuri de cort, căsuțe de lemn (foarte bine întreținute), camere în cabana mare, toaletă, mâncare gătită, apă potabilă și un mic bazin cu păstrăvi, din care obișnuiam să ne-nfruptăm an de an (era unul dintre șpilurile Retezatului Mic: „Hai pe la Nea Bela, la un păstrăv!”). Față de alte locuri de campare din Parc, aici e liniște și pace. Îi mai aduceam p-ăștia tineri ca să-i sperie Nea Bela, să le bage mințile-n cap (tineretul se crede foarte deștept pe munte, și chiar e, că are mai multe resurse fizice. Până se strică vremea, și atunci se-ntoarce roata), dar de anul ăsta, gata. A-nțărcat bălaia. 

***

„Ești laș, micule!”, perorează Dottore, îngripat de fericire. „Mămăligos, bă! Mă-mă-li-gos! Berzei proaste îi face Dumnezeu cuib; așa o fi, dar ție degeaba ți-a făcut!”. Precizez, sec: „Chioare, nu proaste”, dar el nu se lasă: „Ai rubrica asta pe mână, aur, bă, a-ur, fir-ai al dracului, c-așa noroc se cuvenea mai degrabă altuia! Și tu ce faci? Îți bați joc! Îți pierzi cititorii, că nu ești creativ! Inovează, bă, inovează, fii combinagiu, că lumea s-a sastisit de plați și de previzibili!”.

Deci nu-s creativ la Spații. Bine! Păi hai să inovăm, hai să combinăm, hai dezanchilozăm rubrica: am fost la Baleia? Am. Am campat la Baleia? N-am. Să scriu despre Baleia? Să. Mă veți citi? Mă. Dar plăcea-mă-veți, oare?!

Baleia a fost o cabană ce a-nceput să moară prin anii ’80, nu știu de ce. Am trecut pe-acolo în 2015 (tot cu Dottore eram), și n-am văzut decât refugiul Salvamont, care tocmai rămăsese fără apă. Am mers mai departe, ce era să facem?

Am sunat la Nocrih, la vărul Liviu, cel ce mi-a fost model (era student în anii ’70, bătea munții c-o gașcă foarte unită, și azi i se umezesc ochii): „Salut, Liviu! Auzi, tu ai fost la Baleia? Cum era acolo, pe vremea ta?”. El: „Baleia? O, Doamne…”.

Am sunat la Hunedoara, la Avel Ritișan: „Bună ziua, domnu’ Ritișan! Mă scuzați că vă deranjez; scriu un text despre Baleia și nu prea mă descurc. Mă ajutați cu ceva info?”. El a oftat: „Baleia? Măi, Mihăiță, măi…”.

Am sunat la Praga, la omul meu de-acolo: „Hi, Zdeněk! Tell me, have you ever camped out at Baleia, in Retezat mountains?”. Ca un porumbel a gângurit Zdeněk: „Baleia? Ugh, Meehi…”.

Deduc că Baleia a fost un adevărat Zauberberg pentru o-ntreagă generație și c-acolo s-a făcut sex. La greu. Îmi și imaginez spațiul de campare de lângă cabană viermuind de Chauchat-iste care săreau pe turiști și-i hrăpeau la ele-n corturi, dar admit că eu sunt și bolnav. Dar nu asta vreau să spun cititorilor. Ci să se bucure de munte și de viață cât mai pot; așa cum tinerețea și puterea s-a scurs din alții, așa se va scurge și din noi. 

***

Chiar-chiar la limita Parcului Național se află cabana Gura Zlata, pe care am ezitat foarte mult s-o bag în seamă, din următoarele motive: nu i-am fost niciodată oaspete (1), deși-i la limită, este totuși în afara Parcului (2), nu-i o poartă de acces spre masivul Retezat (3), e prea ușor de accesat cu mașina și deci munțomanii ar putea strâmba din nas (4), toate poveștile pe care le-am adunat despre Gura Zlata se încheie c-o beție (5) iar în cele mai multe cazuri cu asta și încep (6), când am cerut informații despre istoricul cabanei, pe messengerul paginii de facebook „Cabana Gura Zlata”, am primit următorul răspuns (iau cu copy/paste): „Doriti sa stiti ceva anume sau aveti chef de vrajeala ?” – n-am editat mesajul! (7).

Dar eram într-o vară cu Dottore pe creastă și ne-am întâlnit cu doi salvamontiști și-un măgar. Măgarul păștea, descărcat de materiale, iar băieții munceau spornic la montatul unor marcaje de creastă (din cele așezate pe stâlpi metalici betonați la bază). Nu e ușor! Trebuie cărate până sus în creastă apa, cimentul, stâlpii, plăcuțele și vopseaua, treabă lungă și grea, dar față de alți munți, tot e bine: pietre sunt din belșug sus pe creastă (nu râdeți, că-n alte masive trebuie să le cari și p-alea, de mai jos, dintr-un loc cu pietre!). Ne-am tânguit salvamontiștilor cât de greu ne este nouă, an de an, să ajungem în rezervația științifică pornind de la Bucura, măcar că cerem de prin februarie autorizație de acces de la Academie, să fim siguri că primim. Băieții ne-au întrebat de ce n-o luăm pe la Tăul Știrbu, cum o ia toată lumea, dup-aia să coborâm pe la Casa Laborator și să ne lăsăm de-acolo devale, spre Gura Zlata. Noi am zis că nu ne-a dat ever prin cap să facem ce face „toată lumea”, că noi obișnuim să traversăm creasta de la Tăul Judele, iar salvamontiștii au pufnit în râs: „Bravo, mă! Pe unde-i mai greu și nu vedeți nimic! Nu v-ați necăjit prin jnepeni?”. Ne-am foit, dar am recunoscut că, an de an, exact asta pățim. Nu-nțelegem nimic din rezervație, afară de faptul că nu-s gunoaie.

Ne-au învățat ei cum să nu fim proști. Dac-avem autorizație, de ce să nu intrăm în masiv pe la Gura Zlata?! Tot nu intră nimeni pe-acolo, că e interzis. Vrem să fim altfel? Iaca! Ne-am uitat unul la altul și amândoi la măgar. 

articole publicate în numerele 38, 39, 40, 41, 42, 45, 46 din 2019 ale revistei Cațavencii