Frumusete de tiganca

Mi s-a atras in mod politicos atentia (de catre o persoana bine informata) ca mai exista un motiv pentru care oamenii (si etniile) cu pielea mai inchisa sunt considerati „mai urati”, fata de cei cu pielea deschisa la culoare: anume, sugestia „clasei sociale”. In trecut, cand toate muncile manuale erau in aer liber (adica in agricultura - vorbesc de epoca preindustriala), cei care munceau (adica taranii) erau mai inchisi la piele fata de cei care nu munceau (adica boierii, nobilii, preotii, etc). Fenomen ulterior cunoscut sub numele de „bronzare”. Noi cei de acum ne chinuim sa ne bronzam (mai dam si bani pentru asta!) dar in trecut era o adevarata nenorocire: o piele era cu atat mai frumoasa cu cat era mai alba. Si asta nu numai in Europa, dar si in China (antica si medievala), si in Japonia, si in Islam. Bref: omul bogat, educat si nemuncit era mai „alb” decat omul sarac, ignorant si rupt de munca (de multe ori, rupt si in bataie!). Esti negricios la fata? Esti un nimeni, mars d-aci!

Efect colateral, amuzant: poate ca si asta e unul din motivele (nemarturisite!) pentru care istoricii romani au refuzat, timp de mai mult de un secol, sa admita existenta istorica a lui Negru-Voda si opera lui de intemeiere a Valahiei. Plus ca nici nu era roman de-al nostru, din coapsa lui Traian, era cuman migrator, aoleo si valeleu...!

Alta chestie: stiti de unde vine expresia aia despre nobili, ca au „sange albastru”? Pai de la carnatia femeilor germanice (din neamurile migratoare: goti, vizigoti, vandali, franci, longobarzi, gepizi, dracu' sa-i ia) care-au ajuns in sudul Europei, de se uitau localnicii la ele ca la urs: stiti cum sunt cei foarte blonzi, ca li se vad venele albastrui pe sub piele, mai ales la tample, la frunte si la incheieturi! La cei din sud nu se vedeau asa, ca e pielea inchisa, dar la blonzi si blonde...

Totusi, in traditiile popoarelor cu care au intrat in contact, desi „tiganii” au o imagine negativa, totusi „tigancile sunt frumoase”!. Cum vine asta, stau si ma-ntreb?!

Pai, in primul rand, tigancile tinere erau frumoase, nu toate tigancile: asta a lui Grigorescu, cati anisori sa aiba? Intre 15 si 17, as zice io, cu ochiul meu de bosorog libidinos. Ia ziceti-mi mie poporul care n-are femei frumoase la varsta asta!

Doi la mana, cine facea aceasta judecata de valoare? Barbatii o faceau, doar nu femeile! Si ce inseamna la un barbat „Ia uite o femeie frumoasa”, daca nu altceva „Ia uite o femeie cu care as vrea sa fac sex”, ia ziceti? Dar cu femeile din propriul lor popor (roman, bulgar, ceh, polon, german, croat, sarb, grec, rus, etc), barbatii respectivi nu prea puteau face sex fara sa le ia de neveste - in schimb, alta era socoteala cu tinerele tiganci dintr-o satra nomada, care venea si pleca, „fara obligatii”. Asta a si fost originea salbei de galbeni cu care se impodobeau tigancile (si ulterior, romancele - ca sa nu zicem c-am invatat si noi ceva de la tigani): dovada sex-appeal-ului posesoarei, reprezentata in mod palpabil de respectivele monede. Obiceiul de a darui un galben tigancii cu care faceai sex a dainuit pana tarziu, cel putin in Tarile Romane, mai inapoiate fata de Europa Centrala: „Deopotriva prietenoase imi surad din trecut, cu dinti albi, si alte chipuri de tigani si tiganci; cu o tiganca am gustat intaia oara dragostea, o tiganca de la zid. Purta floare rosie la ureche si umbla dansand. Aveam saisprezece ani. Era pe vremea salcamului, seara, dupa ploaie. I-am dat un galben si am uitat s-o intreb cum o cheama. Si n-am mai intalnit-o”.

Citatul e din „Craii de Curtea Veche”, pg 135 - 136, editura Art, 2008, ISBN 978-973-124-289-7. Zic asta in caz ca nu ma crede careva si are chef sa ma verifice, daca nu cumva indrug brasoave!

Ergo: tigancile nu erau „mai frumoase” decat femeile altor neamuri, dar erau mai sarace si mai accesibile. De aici, drama!

Pentru femeile-alea din alte neamuri, nu pentru barbatii lor...

Craii de Curtea-Veche (I)

Iulian intreaba: „De ce zici, ma, ca e „Craii” cel mai bun roman scris vreodata in romana, ca mie nu mi se pare cine stie ce?!”. Ca sa-i dau lui Iulian un raspuns irefutabil, m-am dus la o masa rotunda organizata de Fundatia Calea Victoriei, la libraria Carturesti. Din pacate, prost fiind, am nimerit in alta parte, asa c-am ajuns cand evenimentul incepuse de vreun sfert de ora.

La inceput n-am inteles nimic, recunosc. Lumea era adunata in pivnita, un actor (Marius Damian) citea primul capitol al Crailor, o doamna cu infatisare de profesoara (am aflat pe urma ca e Carmen Musat, care e si profa de literatura, da' si redactor la o revista culturala) langa el, asculta lectura. Publicul, numai tineret; langa mine un mosulet cu semi-chelie si barbuta, ceva mai incolo un domn (chelie 100%) la 45 de ani, in rest nimeni nu sarea din 25. Cand a inceput Carmen Musat sa vorbeasca, la discutii, am aflat ca multi erau elevi de liceu. Asta explica de ce era publicul asa inghetat.

Ma, ce se-ntampla: io am vazut odata o chestie d-asta, demult, in tineretile mele (ehe...); eram in Cracovia (faceam bisnita, ce credeti voi?!) si ardeam gazul prin piata centrala a orasului, izbitor de asemanatoare cu Piata Mare din Sibiu. Printre alte dracovenii (astrologi, etc), era si o masa rotunda d-asta, cu public si discutii. Eu, buninteles, nu intelegem boaca de polona, cascam gura la lume, ma bleojdeam. Da' am dibacit o fata blonda si m-am lingusit pe langa ea, ca sunt american, ca nu stiu ce, si a-nceput ea sa-mi traduca. Si mersul era in felul urmator: o moderatoare cu un microfon, autorul (al de scrisese cartea discutata), un critic literar si un actor care citea pasaje din ea. Mai citea actorul doua-trei minute, se oprea, vorbea criticul, vorbea autorul, intrebari din public (care statea in picioare, unii plecau, altii veneau), se incingea discutia, se baga moderatoarea, pe urma iar mai citea actorul. Lumea radea ca la urs, unii se enervau si tipau la ei, criticul si autorul tipau si ei la oameni, iar se baga moderatoarea. Treaba era ca romanul era despre grevele lor din timpul comunismului, cu Solidaritatea, cu niste chestii, si criticul explica ce-a vrut sa spuna autorul, la care autorul se ratoia la critic ca el n-a vrut sa spuna asa ceva, se baga publicul cu parerea lui, si tot asa. Era frumos, ce sa zic, chiar daca nu intelegeai ce spun, tot era ca un fel de spectacol. Pentru ei cred ca era foarte pasionant si sub raport intelectual, pentru mine conta doar „miscarea scenica”. Si fata blonda, buninteles (Agnieszka zicea c-o cheama).

La Carturesti nu a fost deloc asa. In primul rand ca media de varsta era cu 20 de ani mai mica decat in Cracovia; pe urma, era mai putina lume; si mult mai timorata si mai neobisnuita cu genul asta de eveniment. Plus, parerea mea, multi nici nu citisera Craii - ceea ce, sincer, e cam penibil, nu ca fac eu pe dromadera, da'...

Foarte greu i-a bagat in viteza Carmen Musat, foarte. I-a luat cu intrebari de grupa mica, „Cine stie ce e ala un dandy?”, ca-mi venea sa zic „Da' ce-i aicia, ora de dirigentie?” (nu garantez ca n-am si zis!). Noroc cu Sandra, organizatoarea, ca a pus o intrebare-doua, au mai prins inima si tinerii din public (80% fete, 15% baieti, 5% bosorogi - cei doi cheliosi si cu mine). Acum ca ma gandesc, poate ca in public erau si studenti ai doamnei Musat, si d-aia taceau, sa nu cumva sa spuna vreo magareala si sa-i pice la examen. Nu mi se pare probabil, dar mai stii pacatele?!

Pana la urma discutiile s-au urnit, totusi ceva-ceva scartaia: fie intrebarile din sala nu erau intrebari, ci „pareri personale” (de fapt, menite sa arate cat de destept e vorbitorul - trio „bosorogea” a excelat in asa ceva, cu mine-n frunte); fie intrebarile erau complet inocente, la ani-lumina de tematica mateina (gen „E adevarat ca Matei Jean Caragiale e fiul marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale?”). Ceea ce a salvat „masa rotunda” au fost interventiile lui Marius Damian, de bun-simt, in limbaj simplu, clar („Pai nu vedeti ca Gore Pirgu traieste? Acum e ministru, prim-ministru, presedinte, ehe...!”), interventiile Sandrei (care le amintea, mereu si mereu, ca tema este Craii, nu obsesiile fiecaruia - un bosorog, nu eu, altul - o luase cu Cabala, numerologia magica, era pe cai mari), si rabdarea lui Carmen Musat (se cunoaste ca e profa si ca lucreaza si cu anul I), ca le raspundea tuturor politicos, ii deslusea cu incetutul, pai daca eram io in locul ei imi ieseam din fire in primele cinci secunde: cum sa vii, ma, la masa rotunda „Craii de Curtea-Veche” fara sa fi citit cartea?!