Baruri bucurestene: azi, Fabrica

Localul ăsta are o reputație bună, dar nu și pentru mine, c-acum vreo 20 de ani am luat cafteală pe strada Gramont (care dă în 11 Iunie, unde e Fabrica). Să vedeți cum a fost: un junior rroma (evit termenii ”puradel” și ”danci”, vă rog să observați!) mi-a cerut imperativ să-mi scot șapca din cap și să i-o dau lui, să vadă cum îi vine. În urma refuzului meu politicos, din curtea interioară a unei șandramale au apărut niște surori mai mari ale juniorului, care m-au luat la bătaie cu papucii, ca irakienii pe Saddam Hussein, acuzându-mă că fac ură de rasă. N-am ripostat, am întins-o, stimulat și de o haită de maidanezi ce s-a extras dintre gunoaie și m-a luat de ”iepure”. Scăpam, dar din față m-au blocat doi domni, unul din ei dotat și c-un gât de sticlă de bere, proaspăt spartă de asfalt. Tot am scăpat până la urmă, doar că mi-au spart buza, mi-au rupt geaca și m-au tăiat la palma stângă (tăietură de ciob, a trebuit să fac și injecții anti-tetanos după aia). Am rămas și fără șapcă – mai bine o dădeam de la-nceput, făceam un copil fericit, nu?!

Acum vreo lună, profitând de faptul că eram mai beat decât sunt de obicei sâmbătă seara, amicii m-au dus în Fabrica (cu taxiul, să nu mă prind unde mă duc!). N-am recunoscut nimic. Pe vremea mea, cum se spune, Fabrica era chiar o fabrică, abia abandonată, din care muncitorii tocmai plecaseră, utilajele tocmai fuseseră furate, iar caii tocmai fuseseră priponiți în fostele hale (curtea era deja ocupată de căruțe). Acum, însă, Fabrica e un microunivers stroboscopic, unde chiar te poți crede în Europa: lumini, culori, băutură globală (găsești ce vrei), mâncare la terasele din curțile interioare, fete tot globale (am înnebunit!)... cinstit spus, nu mai seamănă a nimic din ce țineam minte. Parcă eram ăla din Tinerețe fără bătrânețe: se-ntoarce în fostul lui palat și-acolo-l așteaptă moartea!

Așa era să pățesc și eu; m-am rătăcit. Am zis că Fabrica e un microunivers. Păi chiar e, la propriu, că nu cunosc cârciumă mai labirintică: m-am dus la toaletă și n-am mai știut să mă-ntorc. Am rătăcit zeci de minute pe tot felul de culoare, scări interioare, scări exterioare, debarale, beciuri, camere pline de butoaie, camere pline de biciclete, garderobe și câte și mai câte, numai pe amicii mei nu-i găseam. Aproape că bușisem în plâns, m-am dus la bodyguard și i-am zis că m-am pierdut, să dea pe post, ca la RadioVacanța: ”S-a pierdut copilul Mihăiță. Este îmbrăcat în trening roșu. Este debil mintal”. Bodyguardul m-a întrebat cum îi cheamă pe prietenii mei, a vorbit prin stație, apoi m-a luat delicat de guler și m-a dus la ei. 

Cică toți bodyguarzii din Fabrica sunt antrenați pentru treaba asta, că-n fiecare noapte se rătăcesc o grămadă de tâmpiți.

text publicat in numarul 42/2014 al revistei Catavencii

Dreptate!

Cand eram prin anul trei de facultate, m-am ambitionat sa dau admiterea si la Filozofie (era pe vremea aia o moda, asa, sa te apuci de “a doua facultate”; mofturi!). Am picat cu 3 si ceva, dar nu de asta voiam sa va zic, ci de o amintire de atunci, de cand scoteam fise de pe manualul de filozofie de-a XII-a, care era impartit pe lectii (subiecte): Omul, Adevarul, Dumnezeu, Dreptatea, etc.
Ei bine, cum saptamana asta m-au palit niste insomnii de mare exceptie, mi-am dat seama ca acest cuvant (“dreptate”) apare cel mai des in expresia “Nu e drept!” (cand zic apare, vreau sa zic ca apare in vorbirea curenta, nu in scrisul academic, buninteles!). Ia faceti un efort de memorie (cand aveti ragaz) si amintiti-va cand l-ati auzit, in ce fel de “spuse”, p-asta cu “nu e drept”: “Nu e drept ca EL sa-mi faca una ca asta…”, “Nu e drept sa n-am bani cacalau…”, “Nu e drept ca EA sa faca greva sexului cu mine…”, “Nu e drept ca guvernul sa nu mareasca lefurile profesorilor…”, “Nu e drept sa-mi crape iar hard-ul…”, “Nu e drept sa fiu concendiat…”, “Nu e drept ca americanii au bombardat Irakul…”, etc.
What is my point? Ce vreau sa zic e ca noi toti, atunci cand cerem “Dreptate!”, mintim de ingheata apele: de fapt vrem sa zicem “Mie nu-mi convine!”. Nici vorba de vreun simt etic la nici unul dintre noi, toti suntem la fel: interesul meu, ala-i dreptatea! Pereat mundus, fiat justitia! Adica mai pe romaneste, “E dreptate atunci cand imi convine mie!”.
Pe de-o parte, e clar ca zic bine: cand o femeie ramane insarcinata din greseala si zbiara “Nu e drept ca numai eu sa trag ponoasele, iar el sa n-aiba nici o treaba!”, evident ca ea vorbeste din perspectiva interesului propriu; dar cand cineva condamna interventiile din Afganistan si Irak, sau pornografia, sau Franta, sau violenta conjugala, sau rasismul, sau Vama Veche… ?! Ce-i “iese” acelui cineva din treaba asta? Nu e el (sau ea) un idealist, un om pur, care lupta pentru “dreptate”, impotriva nedreptatilor acestei lumi, fara sa ceara nimic in schimb? Doar pentru ca-l revolta nedreptatea?
Bai, eu zic ca nu. Ori de cate ori cineva racneste impotriva nedreptatii, el (sau ea) are un interes. Chiar daca e mai greu de observat, dar un interes exista!
Exemplu: io unul am chelalait de bucurie cand Irakul a fost invadat de coalitie si Saddam Hussein a fost umflat si dus la Haga si dup-aia spanzurat bi-ni-sor. Mi-am zis, fericit, ca “S-a facut dreptate!”, si ca, intr-un fel, copiii aia kurzi omorati cu gaze de lupta au fost razbunati (asta din punctul meu de vedere; al lor nu mai conteaza de mult). Dar de fapt ma minteam singur, ca de obicei.
Treaba n-avea nimic de-a face cu Saddam sau cu Irakul sau cu nimic altceva. Avea de-a face cu mine, atat: cand am inceput sa calatoresc, prin 1990 (evit cuvantul “bisnita”!), am intalnit o gramada de calatori prin bazarul din Istambul, si mai stateam cu ei la povesti, sa-mi exersez engleza; evident, cand auzeau ca sunt din Romania, ma intrebau de Ceausescu si de procesul lui (atunci am auzit si eu vorba “kangaroo trial”, de care nu-nvatasem niciodata), si se spargeau de ras cand m-auzeau spunand ca “a fost un proces corect”. Le paream foarte tampit si nu se sfiau sa mi-o spuna in fata, si eram groaznic de furios pe chestia asta. De atunci am ramas frustrat: voiam sa vad un dictator judecat si condamnat la moarte si executat, si nimeni sa nu zica nimic despre corectitudinea procesului.
Deci momentul spanzurarii aluia n-avea nimic de-a face (de fapt) cu moartea copiilor kurzi. Avea de-a face cu faptul ca oamenii mi-au zis “tampitule!” cu ani in urma.
Mai are cineva exemple d-astea despre "dreptate"…?!

Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!