Több is veszett Mohácsnál

La anul, pe 26 iunie o să celebrăm 77 de ani de la Ultimatumul sovietic din 1940, ăla care ne-a lăsat fără Basarabia (pe loc) şi, prin efect de domino, şi fără Transilvania de Nord şi Cadrilater, câteva luni mai târziu. Şi de ce să-l sărbătorim, mă-ntrebaţi? Păi, ce, ungurii nu sărbătoresc Mohács-ul (care, orişicât, a fost mult mai nasol pentru ei decât Ultimatumul pentru noi)?! Ia să învăţăm de la vecini cum se păstrează vie memoria istorică! Înveţi de unde poţi, să înveţi nu-i ruşine, să fii tâmpit e ruşine! Deci, la anul sărbătorim Ultimatumul pe model unguresc; am zis!

În ultima vreme (adică de vreo zece ani încoace) s-a încetăţenit părerea că decizia pe care au luat-o românii în 1940, abandonarea Basarabiei fără luptă, a fost cea mai proastă decizie posibil. În special lucrările profesorilor Neagu Djuvara şi Lucian Boia susţin acest punct de vedere: dacă am fi rezistat cu armele (cum au făcut ungurii în 1919, de exemplu), am fi fost bătuţi şi obligaţi să cedăm provincia, dar am fi putut emite pretenţii ulterioare; aşa, ce să mai pretinzi? Dacă plângi ca o femeie după un lucru pe care nu eşti în stare să-l aperi ca un bărbat, cum să mai zici pe urmă că lucrul ăla este lucrul tău?!

Am fost şi eu convins de justeţea acestui punct de vedere. Până ieri. Când mi-a picat în mână ultimul număr al revistei Historia (numărul 137 din anul XIII, cum scrie pe copertă). În articolul domnului Manuel Stănescu („Retragerea armatei române din Basarabia”) am găsit, la pagina 34, în subcapitolul „Cauzele dezastrului”, câteva citate din documentul militar elaborat de locotenent-colonelul Titus Şerb, datat 7 iulie 1940. Redau ce mi se pare semnificativ: „… am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale… pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia”. „…corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirilor de război”.

Şi trupa? Dacă ofiţerii s-au făcut de baftă, cum s-au purtat eroicii soldaţi români? Citez: „… la prima somaţie sovietică… au părăsit rândurile unităţilor, plecând adeseori cu materialul din dotare”. Adică au dezertat cu armament şi muniţie, nenorociţii!

Credeţi că au fost unul-doi derbedei care au făcut aşa ceva? Iată cifrele: în cursul evacuării (nefiind stare de război, nu pot s-o numesc „retragere”), cele două armate române care apărau Basarabia au pierdut 233 de ofiţeri, 226 de cadre (subofiţeri) şi 48.629 de soldaţi. Din care au fost 11 morţi. Restul? Dezertori! Adică jumătate din trupele de la est de Prut au dezertat în cele trei zile ale evacuării! Nu, serios, domnilor profesori, domnu’ Djuvara, domnu’ Boia, asta e armata care ar fi trebuit să „opună o rezistenţă, măcar simbolică”? Ce rezistenţă să opună ăştia, domnilor?!

Şi civilii? Ce făcea populaţia civilă de prin sate, când coloanele armatei treceau pe-acolo? Le prăduia ca-n codru, asta făcea: „Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua. Nu de puţine ori întâlneau alt „punct de control” şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile personale confiscate, inclusive piese din uniformă”. I-au lasat în curul gol pe ostaşii ţării!

Concluzia mea, în urma lecturii acestui articol: băieţi, pare rău, dar românii nu au meritat România Mare. Nici cei din România, nici cei din Basarabia; nici conducătorii militari, nici cei civili (guvernanţii), nici populaţia (plătitorii de impozite). E adevărat că România Mare era o construcţie fragilă şi ameninţată din toate părţile (inclusiv din Yugoslavia, acum am aflat şi eu, din articol), dar când locuieşti într-o casă şubredă, pui mâna şi-o consolidezi, nu furi chiar tu cărămizi din temelia ei ca să le vinzi pe băutură. Iar întreg neamul românesc, după Trianon şi înainte de Ultimatum, nu s-a ţinut decât de furat şi de ciubucăreală; toţi, de la vlădică la opincă, furau absolut orice le cădea în mână (ca şi-acum), cu singura condiţie să fure de la stat, ca să nu fie prinşi. Comenzile militare, de exemplu, au creat „căpitani de industrie” ca Malaxa, care îşi vindea producţia uzinelor cu 220% mai scump decât ar fi plătit armata pentru aceleaşi produse (probabil, chiar mai bune), dacă le cumpăra de pe piaţa europeană. E doar un exemplu.

Ergo, eu unul o să chefuiesc în cinstea Ultimatumului şi a poporului meu cel brav şi cinstit. De unde-o să fac rost de bani pentru băutură, mă-ntrebaţi? Păi, vând bicicleta. Şi-aşa nu-i a mea, mi-a lăsat-o un amic, s-o ţin pe balcon, că la el n-are loc. 

p.s. pentru cei curioși, iată și textul Ultimatului, în traducere: 

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană. Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

credentials foto: United States Holocaust Memorial Museum

Basarabia

Ani în șir am râs de români și de unguri. Românii nu știau decât minciunile naționale pe care le-nvățaseră la școală, în comunism (și pe care profesorul Boia le numește, duios, ”mituri”), iar ungurii se credeau deștepți, că auziseră de pe la părinți că alea-s minciuni, dar în schimb luaseră de bune propriile lor minciuni naționale (să le spunem ”mitologii”, ca să fim în acceași notă cu don profesor).

Dar uite că mi-a venit și mie rândul. Asta e!

Am crezut sincer că explicația aia cu numele teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru și mare este fundamentată științific. Că, adică, cândva prin secolele XIII sau XIV, domnitorii nou-născutei Țări Românești aveau un soi de control (militar, politic, simbolic... cine știe?) asupra Bugeacului, și că de-atunci a rămas acelei pătrățele de pământ porecla ”Basarabia”, în amintirea dinastiei care domnise acolo, chiar dacă pentru puțin timp. Și că, pe urmă, denumirea s-ar fi aplicat, cine știe din ce motive obscure, asupra întregului teritoriu cedat Rusiei la 1812. Și, deci, nu e nimic jignitor să îi numesc pe cetățenii Republicii Moldova ”basarabeni”. Nu numai că nu-i jignesc, mă gândeam eu în capul meu, dar chiar îi flatez, că actuala Republică e sensibil mai mică decât ”Basarabia” de la 1812. Ca să fac o comparație, e ca și cum mi-ar zice mie cineva ”român mare”, în loc de ”român”!

Înainte de a merge mai departe, o precizare: prin ”Bugeac” înțeleg actualele raioane ucrainiene ale oblastului Odessa, din dreapta Nistrului, plus raioanele Republicii Moldova de la sud de linia (imaginară) Bender – Leaova, adică ceea ce se cheamă acum ”Regiunea de dezvoltare Sud” în jargonul administrativ de la Chișinău. Am terminat precizarea.

Ei bine, așa cum demostrează Marian Coman, în cartea ”Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI)”, nici vorbă de vreo formă de control politic al dinastiei Basarabilor asupra Bugeacului. Nimic! Numele ”Basarabia”, aplicat Bugeacului, apare târziu de tot, pe hărți tipărite în Italia și Germania, și provine din crasa ignoranță a Europei Centrale față de geografia și toponimia Europei de Est. Inițial, Țara Românească apărea pe hărți ca ”Basarabia” (logic: țara dinastiei basarabe!), dar pe urmă i-a fost schimbat numele în ”Ungrovlahia” (iar logic: țara ”vlahilor” de lângă Ungaria), așa că denumirea ”Basarabia” nu mai denumea acum nimic. Deci au împins-o și ei mai spre est, în niște ținuturi despre care n-aveau nici cea mai vagă idee. Foarte interesante sunt și tribulațiile, pe hărți, ale Moldovei (numită la început ”Valahia”, incredibil! Nu asta am învățat la școală!), dar vă las să le descoperiți singuri. Merită!

Ergo: este jignitor să-i spui cuiva din Republica Moldova că e ”basarabean”, pentru simplul motiv că oamenii de-acolo nu și-au spus niciodată așa. Ei și-au spus întotdeauna ”moldoveni” sau ”moldovani”, ceea ce dealtfel afirmă, cu surprindere și nedumerire, însuși Miron Costin (găsiți citatul exact în cartea lui Coman). El, săracul, abia la studii, în Polonia, a aflat că un sfert din țara lui era cunoscută în Europa ca ”Basarabia” și că europenii (polonezi, în cazul ăsta), erau convinși că se numea așa pentru că fusese ”sub Basarabi”! Nici Miron Costin, nici moldovenii din Cetatea Albă sau din Chilia nu auziseră de-așa ceva, neam de neamul lor... și vorba aia, erau pe-acolo cam de multișor!

Nici mie nu mi-ar plăcea să mi se spună la Chișinău ”Bă, ungrovlahe!”. Bine, nici actualul ”Mă, țîgan împuțît!” nu-mi place, dar măcar cu ăsta m-am obișnuit și-l pun pe seama îndoctrinării sovietice (și, acum, rusești). Totuși, asta va trece, sper. Dar dacă le intră chișinăuanilor ”ungrovlahe” în cap... păi nici nu le mai iese!

De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.

Mitul democrației

E cazul sa admit cinstit: mi-am luat-o-n freza. Eram convins ca am dreptate, da’ uite ca nu e tocmai asa!

Controversa era urmatoarea: democratia exista? Si daca da, e cel mai bun sistem de guvernamant inventat pana acum de specia noastra? Si daca e cel mai bun, democratia se extinde in toata lumea?

Cel mai articulat preopinent, Ovidiu, sustinea ca:

1. nu

2. nu

3. nu

Eu, evident, ziceam ca “da” la toate trei. Numai ca ziceam prost: am citit cartea asta de Lucian Boia (“Mitul democratiei”, editura Humanitas, 2007, ISBN 978–973–50–1758-3), si am bagat de seama ca sunt pe dinafara. Nu vreau sa va stric placerea lecturii acestei cartulii (care face toti banii), asa ca inchid pliscul, nu inainte de a spune:

“Ovidiule, recunosc ca am gresit!”.

P.S. cartea poate fi citita si in franceza (de fapt asa a fost redactata, fiind ulterior tradusa in romana): Le mythe de la democratie, Editions Les Belles Lettres, 2002.

Scuze profesorului P.P. Panaitescu

Pe munte mergand, i-am povestit amicului Ovidiu de originea "ideii" cum ca limba daca si cea romana ar fi fost una si aceeasi, cu explicatia celebrei absente a interpretilor din basoreliefurile Columnei lui Traian.

Fiind insa mahmur, i-am atribuit "ideea" profesorului P. P. Panaitescu, greseala penibila din partea mea: el a fost un savant adevarat, nu un magar exaltat si autodidact, ca autorul "ideii". In plus, profesorul Panaitescu a fost un mare slavist, nu statea el sa scurme in balegar, ca orice nenorocit de national-securist!

"Ideea" i se datoreaza, desigur, caraghiosului de Nicolae Densusianu, acest Goofy al tracologiei (o stiinta foarte respectabila in sine, facuta insa de ras de catre pupincuristii ceausisti si de speriatii post-comunisti, gen Pavel Corut & comp); iata ce scrie Lucian Boia ("Romania, tara de frontiera a Europei", editia a 3-a, editura Humanitas, ISNB 978-973-50-1667-8, cap. 2, pag. 39):

"Tonul l-a dat Nicoale Densusianu (1846 - 1911), un erudit fantast, autor al unei masive carti intitulate Dacia Preistorica (publicata postum, in 1913). Teza pe care o sustinea, recurgand la un amalgam bizar de informatii si deductii, era aceea ca Dacia ar fi constituit, cu 6000 de ani inainte de Cristos, centrul unui imperiu mondial ingloband Europa, Mediterana, Egiptul, Africa de Nord si o buna parte a Asiei. De aici, de la Dunare si Carpati, s-ar fi revarsat civilizatia asupra lumii intregi. De aici au pornit spre Italia si stramosii romanilor. Limbile daca si latina nu sunt decat dialecte ale aceleiasi limbi. Nu dacii au ajuns sa vorbeasca latineste, ci latinii vorbeau daca! Toate limbile romanice isi au obarsia in Dacia. Printre dovezile invocate se numara si Columna lui Traian, monumentul inaltat de imparat la Roma dupa infrangerea dacilor, decorat cu basoreliefuri ilustrand - oarecum in stil de benzi desenate - cele doua razboaie. Dacii si romanii - constata Densusianu - dialogheaza pe Columna fara interpreti, proba ca se intelegeau perfect vorbind fiecare in limba lui! Despre limba daca se pot spune multe, pentru simplul motiv ca nimeni nu o cunoaste (s-au transmis putine cuvinte, suficiente totusi pentru a permite concluzia ca nu semana deloc cu latina!)."

Ca toate cartile lui Boia, si aceasta este foarte buna, excelent scrisa (desi foarte simplu) si plina de umor; abia pe urma am citit si cuvantul inainte, unde Boia spune ca i-a fost ceruta de o editura londoneza (Reaktion Books), pentru publicul britanic, complet neinformat despre Romania si romani, dar deosebit de curios si de deschis, cum sunt britanicii in general (uite ce inseamna sa fi avut imperiu universal! Te intereseaza totul, chiar si despre astia uitati de lume!). Ce sa mai vorbim, recomand din inima lectura acestei carti, ce are pentru noi avantajul de a fi usor de citit, ca doar stim despre ce e vorba!

Iar in ceea ce priveste confuzia mea, intre respectabilul Panaitescu si penibilul Densusianu... mai bine taceam dracului din gura!

Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!