Romanul de statiune (II)

O intrebare: daca eu ma uit cu atata dispret la sarmanul roman de statiune, atunci cum explic faptul ca, pret de cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi unul dintre acesti oameni?

Ce era in capul meu atunci? Cum puteam sa fiu atunci cu totul altfel decat sunt acum? Nu cumva mint retrospectiv? Nu cumva mi-a placut sa fiu roman de statiune, iar acum nu vreau sa mai recunosc? Nu cumva vreau sa-mi dau biografia la inalbit, la curatat?

Cred ca sunt dator sa raspund. Nu m-as fi simtit dator, dar m-a interpelat, pe Facebook, o buna prietena (ne stim de-o viata) care m-a intrebat cum de-am “uitat” diverse “faze” petrecute la mare, la statiune, la care am luat si eu parte. Raspund pe scurt: nu stiu cum de-am uitat, dar am uitat pe bune. Probabil, rusinea e prea mare, creierul singur a dat delete folderelor de pana-n ’93 si le-a pastrat intacte numai pe cele din perioada ulterioara. Dar nu de asta-i vorba. Subiectul e altul: am fost roman de statiune. De ce?

In primul rand, desi am fost, trebuie spus ca nu mi-a placut deloc. Absolut deloc. Nimic, zero, niente. Nimic din ce face romanul la statiune nu mi-a placut vreo clipa: nici inghesuiala de pe plaja, nici berea la halba (berea – trezita, halba – ciobita), nici micii, nici hamsiile, nici porumbul fiert, nici marea in care nu puteam sa inot de raul salvamarilor, nici fraternitatea toparlaneasca de pe plaja, nici hotelurile niciuneia dintre statiuni… pe scurt, nimic.

Dar asta e doar prima parte. Inca si mai putin decat deloc mi-a placut “distractia de statiune”. Poate c-am avut eu ghinion, poate acum e altfel (desi ma indoiesc), dar esentialul ca la statiune, distractia consta in a nu face nimic. Dupa epopeea plictiselii de la plaja, urma mama plictiselii de seara, cand mergeam in sus si-n jos prin statiune, ca o turma proasta, oprindu-ne ici si colo ca sa bem bere si sa mancam mici. Adica exact ce facusem toata ziua. Macar, pe zi, mai spargeam monotonia cu cate o baie… dar acum, seara, totul se reducea la a sta pe scaun si a privi trecatorii. Si, buninteles, a trancani intre noi. Spunandu-ne aceleasi lucruri pe care ni le mai spuseseram de un milion de ori.

Partea a treia: singurul lucru pe care il obtineam, intr-adevar, de la aceste sejururi la statiune era satisfacerea simtului gregar. A nevoii de “altii”, de a fi impreuna cu altii, nevoie pe care o resimte orice animal programat sa traiasca in grup. Un tigru, un urs sau un jder sunt altfel programati, dar pentru om, sobolan, cimpanzeu, albina sau scrumbie, singuratatea este egala cu moartea: “one chimp is no chimp”, spun etologii, si bine spun. In timpul adolescentei, aceasta presiune spre gregaritate e foarte puternica si aceasta e singura explicatie pentru epoca mea de roman de statiune.

Ultima parte: cred ca as fi terminat mai demult cu romanitatea mea de statiune daca nu mi-as fi negat prosteste instinctul natural de explorare. Si asta e innascut, la fel ca instinctul gregar, deci ar fi trebuit sa-i dau curs cu tot atata entuziasm: n-am facut-o, si asta m-a costat cinci ani din viata, poate cei mai tulburi, dar si cei mai formativi ani de care-mi amintesc: nu m-au facut sa-mi au seama cine sunt, dar m-au facut sa-mi dau seama cine nu sunt. Am realizat (abia in 1993…) ca locul meu e pe munte, in pesteri, la Vama Veche, la Vadu sau la Sfantu Gheorghe, dar nu la statiune. Prin “Vama Veche” inteleg fenomenul asa cum era in 1993, nu acum, vingt ans après!

Si am mai inteles ceva: ca din punct de vedere al bautului de bere, de fapt al bautului in general, locul meu e in baruri, nu in discoteci. Pentru ca, am uitat sa va spun (oare chiar am uitat? Sau am omis subconstient?), la statiune mai exista si mersul la discoteca. Aia da, distractie! Mamito, ma-nnebunesc!

Raport de Românica

Anul ăsta n-am văzut nimic nou. Am revăzut, însă: Iașiul, Cherhanaua Pescarilor, Vama Veche, Doi Mai, munții Baiului, munții Făgăraș, munții Călimani, munții Iezer, Ceahlăul, Măgura Branului, Ocna Sibiului, orașul Victoria, hotelul ”Triumf” din București și păstrăvăria regală din Azuga. Da, da, bine, știu... lăsați vă rog miștourile și să trecem la lucruri serioase.
Dacă n-am reușit în 2010 aproape nimic în materie de ”Să ne cunoaștem patria”, am fost însă foarte harnic în a face proiecte. Da’ proiecte, nu așa, jucărie! Adică chestii care sunt bătute-n cuie pentru 2011 (cum era o listă de vreo 15 proiecte pentru 2010... dar ce să mai vorbim!). Ergo, pentru la anul, mort-copt, am pe shortlist: munții Godeanu (cu sau fără prelungire în Retezat); munții Cindrel (cu sau fără prelungire în Lotrului); vârful Pietrosul Bistriței (cu sau fără prelungire în Rarău-Giumalău); două ”muchii” noi în Făgăraș (altele decât Tărâța și Drăgușul). Gata cu duhul blândeții! Până când atata complacere în lene?!

Pe de altă parte, afară de munți și de cârciumi (ambele, obiective prioritare pentru orice turist serios), România mai are trei chestii istețe, pe care până acum nu le luasem în calcul: bălțile, ruinele și peșterile. Și nu e vorba numai de cele mai cunoscute (Delta Dunării, cetatea Poienari și peșterile Apusenilor), ci și de altele mai puțin celebre, dar care fac toți banii. Care-s alea, mă-ntrebați?

Nu știu, urmează să le dibăcesc la anul!

Vama Veche si Berile de Aur

Am de zis doar atat: pentru toti cei care au citit Berile de Aur, dar n-au inteles de ce-am ridicat in slavi Vama Veche, recomand acest articol. Este al unui blogger pe care nu-l cunosc, si care oricum apartine altei generatii. Dar nicaieri nu gasit mai clar definit spiritul vamaiot ca in acest text.

Astept comentariile voastre. Pe bune, chiar le-astept! Apropo, Purnur, nu mai comenta si tu dupa ce-a trecut baba cu colacii, mai bine comenteaza cat un post e proaspat, ca pe urma, dupa ce s-a "racit", poti comenta pan' la Sfantu-Asteapta, ca n-o sa-ti mai raspunda nimeni.

Si cred ca despre Vama Veche ai si tu cate ceva de spus, heya?

p.s: mie nu mi se pare ca "am ridicat in slavi" Vama Veche, cum mi s-a spus. Dar admit ca e capitolul cel mai lung al cartii. Dac-asa a iesit!

Dreptate!

Cand eram prin anul trei de facultate, m-am ambitionat sa dau admiterea si la Filozofie (era pe vremea aia o moda, asa, sa te apuci de “a doua facultate”; mofturi!). Am picat cu 3 si ceva, dar nu de asta voiam sa va zic, ci de o amintire de atunci, de cand scoteam fise de pe manualul de filozofie de-a XII-a, care era impartit pe lectii (subiecte): Omul, Adevarul, Dumnezeu, Dreptatea, etc.
Ei bine, cum saptamana asta m-au palit niste insomnii de mare exceptie, mi-am dat seama ca acest cuvant (“dreptate”) apare cel mai des in expresia “Nu e drept!” (cand zic apare, vreau sa zic ca apare in vorbirea curenta, nu in scrisul academic, buninteles!). Ia faceti un efort de memorie (cand aveti ragaz) si amintiti-va cand l-ati auzit, in ce fel de “spuse”, p-asta cu “nu e drept”: “Nu e drept ca EL sa-mi faca una ca asta…”, “Nu e drept sa n-am bani cacalau…”, “Nu e drept ca EA sa faca greva sexului cu mine…”, “Nu e drept ca guvernul sa nu mareasca lefurile profesorilor…”, “Nu e drept sa-mi crape iar hard-ul…”, “Nu e drept sa fiu concendiat…”, “Nu e drept ca americanii au bombardat Irakul…”, etc.
What is my point? Ce vreau sa zic e ca noi toti, atunci cand cerem “Dreptate!”, mintim de ingheata apele: de fapt vrem sa zicem “Mie nu-mi convine!”. Nici vorba de vreun simt etic la nici unul dintre noi, toti suntem la fel: interesul meu, ala-i dreptatea! Pereat mundus, fiat justitia! Adica mai pe romaneste, “E dreptate atunci cand imi convine mie!”.
Pe de-o parte, e clar ca zic bine: cand o femeie ramane insarcinata din greseala si zbiara “Nu e drept ca numai eu sa trag ponoasele, iar el sa n-aiba nici o treaba!”, evident ca ea vorbeste din perspectiva interesului propriu; dar cand cineva condamna interventiile din Afganistan si Irak, sau pornografia, sau Franta, sau violenta conjugala, sau rasismul, sau Vama Veche… ?! Ce-i “iese” acelui cineva din treaba asta? Nu e el (sau ea) un idealist, un om pur, care lupta pentru “dreptate”, impotriva nedreptatilor acestei lumi, fara sa ceara nimic in schimb? Doar pentru ca-l revolta nedreptatea?
Bai, eu zic ca nu. Ori de cate ori cineva racneste impotriva nedreptatii, el (sau ea) are un interes. Chiar daca e mai greu de observat, dar un interes exista!
Exemplu: io unul am chelalait de bucurie cand Irakul a fost invadat de coalitie si Saddam Hussein a fost umflat si dus la Haga si dup-aia spanzurat bi-ni-sor. Mi-am zis, fericit, ca “S-a facut dreptate!”, si ca, intr-un fel, copiii aia kurzi omorati cu gaze de lupta au fost razbunati (asta din punctul meu de vedere; al lor nu mai conteaza de mult). Dar de fapt ma minteam singur, ca de obicei.
Treaba n-avea nimic de-a face cu Saddam sau cu Irakul sau cu nimic altceva. Avea de-a face cu mine, atat: cand am inceput sa calatoresc, prin 1990 (evit cuvantul “bisnita”!), am intalnit o gramada de calatori prin bazarul din Istambul, si mai stateam cu ei la povesti, sa-mi exersez engleza; evident, cand auzeau ca sunt din Romania, ma intrebau de Ceausescu si de procesul lui (atunci am auzit si eu vorba “kangaroo trial”, de care nu-nvatasem niciodata), si se spargeau de ras cand m-auzeau spunand ca “a fost un proces corect”. Le paream foarte tampit si nu se sfiau sa mi-o spuna in fata, si eram groaznic de furios pe chestia asta. De atunci am ramas frustrat: voiam sa vad un dictator judecat si condamnat la moarte si executat, si nimeni sa nu zica nimic despre corectitudinea procesului.
Deci momentul spanzurarii aluia n-avea nimic de-a face (de fapt) cu moartea copiilor kurzi. Avea de-a face cu faptul ca oamenii mi-au zis “tampitule!” cu ani in urma.
Mai are cineva exemple d-astea despre "dreptate"…?!